Expresia lansată de Horațiu, ca o povață la cumpătare, la evitarea exceselor, a ajuns să însemne lipsă de calitate, platitudine, într-un cuvânt „mediocritate”. Într-un mod asemănător, termenul de compromis, menit să desemneze o rezolvare mutual avantajoasă a unei crize/probleme, a ajuns să sugereze acceptarea imorală a unei finalități improprii: a făcut/acceptat un compromis, ba chiar „s-a compromis”. De ce o soartă (lingvistică) așa de crudă pentru îndemnurile la moderație? Pentru că ele nu sunt populare, deoarece calea de mijloc nu e cea mai ușoară soluție, ci cea mai grea. A fi moderat nu-i deloc facil: gândirea nuanțată cere inteligență, răbdare și asumare. Prea puțini sunt dispuși să asculte și să înțeleagă; cei mai mulți preferă simplificări excesive, adică formule stereotipe, etichetări și ștampile.
Primele mele tribulații din perspectiva moderației s-au produs în plan profesional, când am abordat, ca istoric, subiecte care stârneau pasiuni, precum relațiile româno-maghiare sau chestiunea minorităților etnice sau confesionale. Într-adevăr, am încercat să produc o viziune moderată, să „recitesc” evenimentele și mai ales premisele lor, să identific o justă măsură, dezideologizată și axată pe realismul din relațiile internaționale. Dacă am reușit, numai cititorii avizați ai textelor mele pot ști. Dacă însă se judecă maniheist, cum se întâmplă de multe ori, n-am nicio șansă: pentru „ai mei”, nu sunt suficient de radical, iar pentru cei din „cealaltă tabără”, n-am schimbat macazul suficient. Altfel spus, am rămas între … două luntri. Rămân însă un admirator extremist al moderației, cum ar fi spus Radu Cosașu…
Mă feresc, pe cât posibil, de ideologie! Mai ales atunci când aceasta fie ia forme extreme, fie își propune să supună totul unui „pat al lui Procust”. Mă întristează cei care vor să adapteze realitatea la ideologia lor funestă, de stânga, aceea de a cheltui banii/resursele care nu le aparțin. Mă supără, în egală măsură, cei de dreapta care își construiesc ideologia după cea mai tristă și mai lipsită de speranțe variantă a realității. Mă plictisesc cei care aplaudă automat orice grevă, doar pentru că alte greve, altcândva, au dus la niscaiva câștiguri pentru muncitori, uitând sau făcându-se că uită nenumăratele greve motivate de alte interese decât cele ale „oamenilor muncii”. Mă obosesc la fel de mult și cei care tratează orice grevă ca fiind un instrument comunist, uitând sau făcându-se că uită că „mâna invizibilă” a capitalismului mai trebuie din când în când (dar nu prea des) ajutată să evite predispoziția spre excese.
Îi simt rău-intenționați pe cei care vituperează împotriva Bisericii Ortodoxe Române, atribuindu-i toate relele pământului, dar făcându-se că uită că asta a fost și este religia majorității neamului românesc. Nu înțeleg ce puteau face românii? Să-și fi schimbat religia, să fi adoptat în bloc un cult mai dispus să se opună turcilor, fascismului, legionarismului și comunismului, care să nu colaboreze cu toți cei care au deținut puterea în Țările Române/România? Trebuia să devenim toți catolici sau protestanți mai vechi sau mai noi? „Simfonia ortodoxă”/ „oikonomia” nu se va schimba într-un viitor previzibil, indiferent de separarea legală a Bisericii de stat, proclamată deja de decenii bune.
Nu mă simt deloc apropiat nici de cei care cred că orice vine de la BOR e „sfânt”, că flexibilitatea coloanei în fața puterii de orice fel e salutară, că iubirea „ortodoxă” de sârbi, bulgari, greci sau ruși ar trebui să ne facă să uităm cum ne-au tratat sau ne tratează unii dintre aceștia, că „neortodocșii” de orice fel (adică „papistașii” „sectanții”, evreii etc.), nu-s de încredere, că alde „Șpagoveanu” cu a sa atitudine antivaccinistă, misogină și, deseori, pur și simplu stupidă ilustrează nu știu ce superioritate națională în fața veneticilor.
Mă exasperează cei care îmi spun că e în interesul nostru (care?) să avem relații bune cu Rusia (adică să capitulăm necondiționat la cerințele lor), că marea cultură rusă vine la pachet cu Putin și pretențiile sale aberante, adică Cehov, Tolstoi, Dostoievski, Ceaikovski, Șostakovici, Musorgski nu pot fi înțeleși și apreciați decât dacă ne supunem comandamentelor imperialismului rus.
Mă deprimă și cei care se prosternează în fața Occidentului, chiar când acesta ne disprețuiește și ne tratează ca o periferie dispensabilă. Nu cred că ar trebui să înghițim toate mizeriile apusene, de la deșeuri la produse de mâna a doua, de la abordări dizolvante identitar la formule care nu au legătură cu realitățile locale.
Din vremurile triste și tulburi ale pandemiei, mi-a rămas o zgură de care nu mă pot debarasa. Mi-aduc aminte de vituperări scrâșnite împotriva certificatului verde și a vaccinului, venite în special de la tineri, unii chiar foști sau actuali studenți de-ai mei, ceea ce m-a întristat cu asupra de măsură. Declarau că luptă pentru libertate, împotriva dictaturii (bolșevice sau naziste, după gust) a celor care le impun certificate verzi și, implicit, vaccinarea. Las deoparte faptul că am simțit că acei tineri n-au înțeles mare lucru din terminologia istorică, iar acest lucru nu li se poate reproșa doar lor, ci mai ales nouă, profesorilor lor, dar m-am îngrozit cât de fracturată poate să fie „logica” lor.
Moderația nu-i însă atractivă! Justa măsură nu stârnește entuziasm! Critica diverselor încremeniri în proiecte nu-ți atrage, adeseori, decât dușmani! Și totuși aceasta este calea! Așa cum spunea Andrei Vieru, „…explicitarea unei stări psihice sau a unei însușiri morale constă în a le da conturul care, inițial, le va fi lipsit. Astfel, prin conturare, infatuarea devine încredere de sine, timiditatea devine spirit autocritic, rigiditatea devine rigoare, licența devine suplețe, duritatea devine fermitate de caracter, moliciunea devine blândețe, nesăbuința devine curaj, iar lașitatea devine prudență. Fermitatea blândă nu e altceva decât un bine-venit punct de echilibru al oscilațiilor noastre între infatuare și timiditate; rigoarea suplă, un benefic punct de echilibru al oscilațiilor noastre între rigiditate și atonie.” (Elogiul frontierelor, Mic tratat de libertate, Humanitas, 2021, p. 19-20).
Sau, parafrazându-l pe Winston Churchill, cu ale sale reflecții despre democrație, am putea spune și că moderația este cea mai rea atitudine posibilă, cu excepția tuturor celorlalte. Moderația înseamnă însă și plăceri estetice sau satisfacții culturale, adică forme, evident reacționare, de escapism… În vremea radicalismelor încrâncenate, evazionismul e invariabil pernicios, el trebuind înfierat prin scrâșnet din dinți și vituperări întru totul justificate…
Dar, așa cum ne spune cel mai rafinat apologet al moderației, Aurelian Crăiuțu, „moderația nu e o virtute potrivită pentru orice ocazie. Uneori se cuvine să fim lipsiți de moderație, mai ales atunci când suntem chemați să denunțăm regimuri și principii politice inacceptabile” (Elogiul moderației, ediție revizuită și lărgită, Ed. Spandugino, București, 2023, p. 11).
