Câteva reflecții și adevăruri incomode la zece luni de război în Gaza

La puțin timp după atacul devastator al organizației teroriste Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023, comunitatea internațională a părut să ajungă rapid la un consens: da, Israelul are dreptul la legitimă apărare a teritoriului și cetățenilor săi, dar acesta nu poate fi nicicum exercitat în mod legitim, este doar un drept cel mult la modul abstract, deoarece exercitarea acestui drept nu s-ar putea face, în ochii unei bune părți a opiniei publice mondiale, mai ales cea din partea stângă a spectrului politic, decât într-o situație marcată de paradoxuri insurmontabile. Anume, Israelul să condamne acțiunile Hamas, dar să întoarcă și celălalt obraz. Să înfrângă Hamas fără a face victime civile și în timp ce este de acord cu o încetare a focului. Nu cred că astăzi vreun alt stat democratic, atacat în felul în care a fost atacat Israelul, ar fi judecat în raport cu astfel de standarde și așteptări complet contradictorii, dar care se pare că nu ridică prea multe semne de întrebare și nu generează prea multe discuții.

Înainte de atacul Hamas din octombrie anul trecut, o bună parte a societății israeliene, conștientă de posibilitatea ca statul evreu să fie atras într-un conflict cu Iran sau cu Hezbollah, se temea de un scenariu similar conflictului din Ucraina: un război de uzură, care să îi epuizeze voința și capabilitățile, până cedează presiunilor din afară. După 7 octombrie, când acest scenariu pare să se confirme, cel puțin până acum, zece luni mai târziu, Israelul este într-o situație asemănătoare Ucrainei, un stat care de asemenea își exercită dreptul la legitimă apărare, dar – din varii motive, foarte multe având de-a face cu o resurgență periculoasă și accelerată a antisemitismului în diversele sale manifestări, cam peste tot în lume, așa cum o arată numeroase rapoarte și sondaje (cum este cel publicat recent de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE) – statul evreu este tratat, de multe cancelarii occidentale și de mass-media internaționale, drept un stat paria, cu nimic mai presus de Rusia. Acestea din urmă par să uite, intenționat sau nu, că antisemitismul începe cu evreii, dar foarte rar se oprește doar acolo.

Aspecte care aproape zilnic își găsesc loc în secțiunile de breaking news ale concernelor media internaționale sunt cele care țin de numărul de victime civile din Gaza, care, potrivit unei surse a cărei credibilitate nu poate fi precis verificată de nimeni, anume Ministerul Sănătății sub controlul Hamas, a ajuns la zeci de mii, în principal femei, copii și bătrâni – ceea ce, dincolo de dimensiunea de necontestat a acestei tragedii umane, ar trebui să ridice o întrebare care cred că nu a fost nicicând dezbătută în acest context: oare de ce aceste cifre nu menționează aproape niciodată numărul de victime din rândul bărbaților capabili de luptă, cum au fost cei care au planificat și dus la îndeplinire atacul din 7 octombrie? Să înțelegem că aceștia nu mai sunt în Gaza, care e devenit o zonă devastată de război populată exclusiv cu femei și copii? De ce vitriolul opiniei publice internaționale, manifestat prin proteste pro-Palestina în campusurile universităților americane, ca să dau doar un exemplu, este îndreptat exclusiv spre Israel, atunci când IDF atacă clădiri civile în Gaza, fără a menționa că principalul motiv pentru care aceste clădiri sunt atacate, principalul motiv pentru care există victime civile, este că Hamas, o organizație teroristă care ține Gaza captivă din 2007, folosește școli, spitale, blocuri de locuințe pentru a-și depozita armamentul sau a-și ascunde membrii activi și liderii, sperând, probabil, că atacul asupra acestora va duce la victime civile, a căror viață sau moarte le sunt complet indiferente, dar care le va aduce un capital masiv de simpatie la nivel mondial? Se pare că legătura dintre cauză și efect nu îi preocupă prea mult pe cei care aruncă liber cu termeni precum „genocid” pe rețelele sociale sau în alte apariții media, fără a avea proprietatea termenilor sau o vagă urmă de moderație. Sau, mai rău, suficiente cunoștințe despre esența conflictului dintre un stat care își apără existența în fața unei entități al cărei scop declarat, în constituția sa din 1987, este de a distruge statul evreu prin orice mijloace posibile și cred că lupta Hamas este pentru crearea unui stat palestinian independent. Nici vorbă de așa ceva. Hamas va continua să lupte, în orice mod poate, împotriva Israelului, chiar și în condițiile în care acest stat palestinian se va înființa, mai devreme sau mai târziu.

Revenind la standardele în raport cu care este judecat Israelul, cei care insistă asupra acestei chestiuni invocă motivul conform căruia Israelul este un stat democratic care nu ar trebui să se comporte astfel, oricare va fi fiind accepțiunea ideii de astfel. Dar, oare alte state democrate (mă gândesc aici la SUA după atacul de la Pearl Harbour din 1941 sau după atentatele din 11 septembrie), nu au acționat în forță în numele dreptului la legitimă apărare? Nu îmi amintesc ca SUA să fi fost acuzate de genocid după Hiroshima și Nagasaki sau după începerea ofensivei în Afghanistan, în ciuda criticilor și vocilor care le-au condamnat acțiunile. De ce ar fi atunci cazul Israelului diferit? De ce este Israelul comparat cu Rusia, nu cu Ucraina? Și, mergând mai departe, de ce condamnarea acțiunilor Rusiei în Ucraina este adesea făcută cu jumătate de voce, cu argumente slabe de tip „păi, este Rusia, la ce să ne așteptăm”? Cu alte cuvinte, să nu ne facem iluzii că dreptul internațional se aplică tuturor, deoarece statele autoritare, iliberale, care vor să schimbe actuala ordine mondială prin forță, joacă după alte reguli și nu pot fi trase la răspundere.

Răspunsul la întrebarea de ce cazul Israelului este diferit este unul complex, având mult de-a face cu contextul în care acesta s-a format în 1948, cu conflictele sale cu statele arabe (care l-au atacat aproape de fiecare dată), care nu concepeau existența unui stat evreu în Orientul Mijlociu și care au refuzat timp de decenii să îi recunoască existența (Iranul se referă și acum la Israel ca la „entitatea sionistă”), cu succesul miliar și economic al Israelului, cu relația privilegiată pe care o are cu SUA și, nu în ultimul rând, cu persistența unui sentiment de ostilitate mai mult sau mai puțin latentă față de evrei la nivel global, chiar și în acele locuri unde comunitățile evreiești numeroase de odinioară au fost distruse în timpul Holocaustului (inclusiv în România, unde antisemitismul fără evrei cunoaște o resurgență îngrijorătoare).

Nu doresc să fac aici apologia statului evreu, sau să susțin că acesta este lipsit de orice responsabilitate în acest conflict sau în războaie trecute (în fond, episoade de tip Sabra și Chatilla sunt și acum pete negre în istoria sa recentă). Doresc doar să atrag atenția, acum la zece luni de la începutul războiului din Gaza, asupra faptului că narativul conform căruia Israelul este „micul Satan” (dacă este să folosesc una din expresiile favorite ale Ayatollahului Khomeini), iar Hamas victima perfectă care dorește să își elibereze populația de sub tirania evreiască este periculos și distorsionează faptele, istoria și adevărul. Iar într-o lume în care adevărul pare să conteze din ce în ce mai puțin, poate că un astfel de memento este oportun.

Folosim cookie-uri pentru a furniza o experiență mai bună de navigare. Prin continuarea navigării pe website-ul nostru, confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Confidentialitate
De acord