În noiembrie 63 î.e.n, o dramă cu consecințe istorice extrem de importante avea loc la Roma. Lucius Sergius Catilina, un senator și patrician roman, se pregătea să inițieze o lovitură de stat care ar fi început cu incendierea orașului, asasinarea unui numar mare de optimates (aristocrația senatorială), și s-ar fi încheiat cu preluarea puterii de către el si cei din jurul lui. În ciuda originilor sale patriciene (facea parte din una dintre cele mai vechi familii romane, Sergia), eșecurile repetate de a obține functia de consul l-au condus pe Catilina către măsuri extreme, adunând un grup divers de susținători cu promisiuni (cu profil clar populist in contextul politic de azi) de iertare a datoriilor și de introducere a unor reforme politice radicale. Conspirația a fost dezvăluită în senatul roman de Marcus Tullius Cicero, celebrul filozof, orator și politician roman, care în noiembrie 63 î.e.n se afla în ultima lună de mandat in funcția de consul, una dintre cele mai înalte poziții politice din sistemul roman, conferind celor aleși autoritate supremă civilă și militară.
Rămasă în istorie drept „Conspirația Catilinară”, evenimentul a marcat un moment important în istoria republicii romane, expunând o vulnerabilitate majoră în sistemul său politic (deja testată sever în perioada lui Lucius Cornelius Sulla – primul general și om de stat roman care a preluat puterea prin forță în 82-79 î.e.n) și care, în mai puțin de 20 de ani, avea să-i fie fatală: preluarea puterii de către Iulius Cezar ca dictator in perpetuo (dictator pe viață), asasinarea sa din martie 44 î.e.n, noul războiul civil din perioada celui de-al doilea Triumvirat, declinul complet al republicii și ascensiunea regimului autoritar imperial începând cu Octavian Augustus. Tensiunile care au condus la acest deznodământ nu fac obiectul discuției din acest articol. Ce este însă de interes este lecția oferită de acest caz, și anume în ce măsură tensiunile politice care apar în perioade de criză majoră pot fi abordate de pe o poziție de centru. Evident, situația din Europa de azi nu se compară (deocamdata) cu atacurile brutale asupra sistemului politic din perioada romană (un observator mai sceptic ar fi însă nevoit sa ridice întrebări despre sprijinul ideologic in cercurile conservatoare americane pentru noțiunea de cezarism, mai ales în contextul insurecției din 6 ianuarie 2021).
Problema de fond însă rămâne valabilă: se poate guverna de pe poziții de centru în perioade de crize majore, sau alunecarea spre extreme devine inevitabilă de la un anumit punct, asa cum Leo Strauss avertiza in carta sa „Despre Tiranie” (1948)? Cheia pentru a răspunde la această întrebare este la persoana centrală din drama de la Roma, Cicero, care a reușit pentru o perioadă să protejeze republica, cu costuri mari pentru el. Aș înclina să spun că Cicero este mai actual decât oricând, nu neapărat datorită modului în care a neutralizat conspirația lui Catilina, ci mai degrabă datorită câtorva principii fundamentale pe care le-a definit în lucrările sale și le-a aplicat în activitatea sa politică, principii care ne pot ajuta, sper, să creionăm un concept de centru politic. Centrul politic despre care vorbesc, inspirat de acest caz, are puțin în comun cu ideea de a găsi o cale de mijloc între diferitele ideologii politice moderne (vestita aurea mediocritas), ci mai degrabă cu cea de formare intelectuală, care să ne permită să înțelegem viața politică dintr-o perspectivă laterală față de ideologiile prevalente. Soluția despre care vorbesc are, așadar, puțină legătură cu conținutul specific al doctrinelor politice și mai degrabă cu imperativul de a menține o sferă a reflecției politice, nu separată de politică, dar protejată de agresiunea inevitabilă a falangelor doctrinare politice.
Cicero este persoana care s-a străduit să realizeze acest lucru, nu fără controverse și nu întotdeauna animat de cele mai onorabile intenții. Important este totuși că el a înțeles destul de bine că, fără o sferă autonomă de reflecție politică, pe care în viziunea sa doar republica o putea asigura (în ciuda defectelor pe care le avea in perioada lui), funcționarea noastră ca indivizi cu busolă intelectuală și membri onesti ai comunității noastre ar fi iremediabil compromisă. Cicero dezvoltă această poziție nu neapărat programatic, ci prin câteva poziții importante pe care și le-a asumat în legătură cu modelul în care ne raportăm la politică, ce dorim de la ea și, mai ales, cum să interacționăm cu ea. Aceste idei merită discutate pe rând. Primul paragraf din prima Orație Catilinară, pe care îl reproduc mai jos, evidențiază aceste poziții în diferite tonalități.
„Răspunde-mi, Catilina, cât timp vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp ne vei mai batjocori cu această nebunie a ta? În ce scop vei dezlănțui această nesăbuință iar și iar? Chiar nu simți nimic văzând garda de noapte pe Palatin, nimic față de vigilența crescută din oraș, nimic față de teroarea poporului, nimic față de această adunare de oameni decenți, nimic față de acest loc de întâlnire supra-păzit al Senatului, nimic văzând fețele și expresiile acestor oameni? Orația Catilinară I – rostită de Cicero pe 8 noiembrie 63 î.e.n în fața Senatului, în templul lui Jupiter Stator.
Un maestru al retoricii și invectivei politice, Cicero îl confruntă pe Catilina cu întrebări incisive și acuzații directe, subliniind criza morală și politică provocată de acțiunile acestuia asupra republicii. Fraza sa de început dezvăluie de ce retragerea din viața politică este periculoasă: ‘Răspunde-mi, Catilina, cât timp vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp ne vei mai batjocori cu această nebunie a ta?” Cicero subliniază indirect, prin această interpelare, importanța implicării responsabile a cetățenilor în politică, accentuând că retragerea sau rămânerea în expectativă, promovate la acea vreme de epicurieni, pot permite elementelor distructive, precum Catilina, să destabilizeze statul. Școala epicureană, fondată în Atena în jurul anului 300 î.e.n. și devenită surprinzător de influentă în societatea romană, susținea că idealul filozofic în viață este atingerea plăcerii și evitarea durerii, ceea ce adesea implica retragerea din viața politică pentru a evita tulburările si traumele personale. Cicero critica vehement această filosofie, mai ales în ‘De Finibus Bonorum et Malorum’ (Despre limitele binelui și răului), considerând-o o formă de abdicare de la responsabilitățile cetățeniei și un pericol pentru stabilitatea și sănătatea morală a republicii. În contextul actual, discuția din spațiul public românesc despre toxicitatea mediului politic și nevoia de distanțare personală prezintă nuanțe vizibil epicuriene. Totuși, Cicero ar susține că aceste costuri, deși mai puțin vizibile inițial, se pot acumula în timp și vor fi mai greu de susținut pe termen lung.
În al doilea rând, insista Cicero, această implicare responsabilă nu trebuie să fie condusă exclusiv din considerente practice, ci să aibă la bază principii solide. De aici vine distincția pe care Cicero o introduce adesea între honestum (onoare) și utile (utilitate). „Chiar nu simți nimic văzând garda de noapte pe Palatin, nimic față de vigilența crescută din oraș, nimic față de teroarea poporului…?” În acest context, Cicero arată că acțiunile lui Catilina sunt profund imorale și dezonorante. Cicero dezvoltă pe larg distincția dintre honestum si utile în „De Officiis” (Despre îndatoriri), insistând că, deși utilul este important pentru atingerea scopurilor practice și pentru asigurarea funcționării societății, nu trebuie prioritizat în detrimentul integrității morale. Este esențial să menținem un echilibru între considerentele practice, menite să conducă la rezultate concrete pentru cetățeni, și honestum, care este privit ca o garanție a binelui comun. Expresia uneori folosită justificator în politica românească „a furat, dar a și făcut” ar fi privită de Cicero cu oroare, ca o pervertire a acestui echilibru precar, o formă de corodare a climatului care permite angajarea civică în viața cetății.
Nu în ultimul rând, Cicero subliniază necesitatea ca liderii politici să cultive un anumit tip de conduită politică, ghidată de un set de valori cardinale. Politica nu poate fi făcută de persoane compromise, incapabile să găsească un echilibru între motivațiile personale și responsabilitățile publice. „În ce scop vei dezlănțui această nesăbuință iar și iar?” îl întreabă Cicero pe Catilina, evidențiind astfel că acțiunile nesăbuite și impulsive ale acestuia sunt fundamental destabilizatoare pentru societate. Cei ce doresc sa se implice politic trebuie să demonstreze prudență (gândire rațională), justiție (respect pentru lege), curaj (capacitatea de a face ceea ce este corect) și temperanță (controlul de sine). Aceste patru valori, inspirate de scrierile lui Platon și Aristotel și contextualizate de Cicero în ‘De Officiis’, pot părea abstracte, dar costul ignorării lor a fost evidențiat repetat de abuzurile și excesele pe care, în mai puțin de câteva decenii de la moartea lui Cicero (Dec 43 î.e.n), societatea romană le-a suferit în perioada imperială. Republica mult adorată de Cicero a implodat curând după moartea sa, iar o cauză principală pentru declinul ei are legătură exact cu modul în care principiile sugerate de Cicero – implicarea responsabilă în politică, distincția între acțiunile onorabile și cele utile, și necesitatea cultivării virtuților cardinale în rândul liderilor politici – au fost abandonate unul după altul.
Este modelul decupat din scrierile și reacțiile lui Cicero față de Conspirația lui Catilina relevant pentru crearea unui model de centru politic astăzi? Înclin să răspund ferm afirmativ! Pe de o parte, situația politică din România și Uniunea Europeană nu este (încă) amenințată la fel de brutal ca în perioada republicii romane. Partidele extremiste și populiste de azi nu amenință direct sistemul democratic, deși îl contestă în diverse forme, mai mult sau mai puțin agresive. Pe de altă parte, există semne îngrijorătoare pe ambele maluri ale Atlanticului: violența și polarizarea politică și, mai ales, tentația cezarismului, care, din păcate, pare să câștige tot mai mulți adepți. Leo Strauss, menționat anterior, acuză în cartea sa că științele politice sunt incapabile să recunoască alunecarea spre „tiranie”, din cauza confuziei dintre conceptele clasice și moderne. În gândirea clasică, reflectată în lucrările lui Platon și Aristotel, tirania este văzută ca o abatere ce apare când un conducător caută puterea pentru câștig personal, în detrimentul binelui comun. Tirania modernă, conform lui Strauss, este mai insidioasă, adesea mascată sub idealuri pretins superioare.
Cicero s-a confruntat cu această problemă într-o perioadă de tensiuni politice intense și a reușit să recunoască pericolul. E drept, acest lucru nu l-a ajutat prea mult; a fost asasinat de soldații lui Marc Antoniu, pe care Cicero îl demascase repetat în Senat, în celebrele sale filipice, ca având ambiții cezariene. Ideile sale sunt, cred, de mare folos astăzi. Ele ne invită să demonstrăm implicare responsabilă în politică, tocmai pentru a nu ceda terenului noilor Catilini. Ne îndeamnă să privim politica dincolo de corsetele ideologice și cu o perspectivă mai largă. Mai ales, ne spun cum să privim politica, cu fortitudo (curaj), pe care Cicero îl considera fundamentul celorlalte valori, dar fără excese, și bine ancorat în coduri legale și forme de reflecție rațională. Centrul politic, din acest punct de vedere, este mai mult o atitudine decât un set de precepte ideologice, un mod de a-ți construi o sferă de autonomie care să îți permită să te angajezi responsabil în politică fără a fi însă devorat de aceasta.
Pentru o scurtă perioadă, eforturile lui Cicero au dat rezultate. După alungarea lui Catilina din Roma și arestarea unui grup de conspiratori, Cicero a avut momentul său de triumf în seara de 5 decembrie 63 î.e.n, când mulțimea din Roma l-a însoțit acasă, salutându-l cu titlul de pater patriae, tatăl patriei. În a doua Orație Catilinară, Cicero nu ezită să prefigureze acest moment în stilul său: „Mai mult decât atât, am învins acel general al războiului civil fără luptă. Pumnalul său nu ne va mai fi răsucit în coaste, fie că ne aflăm în Câmpul lui Marte, în Forum sau în Curia (locul de întâlnire oficial al Senatului- nota mea); nu vom mai tremura în casele noastre.” În mai puțin de trei ani, Cicero a fost totuși exilat, o consecință a luptei politice cauzate de Conspirația Catilinară. A revenit însă ulterior și și-a reluat cauza, cu fortitudo, de această dată împotriva lui Iulius Cezar și ulterior a lui Marc Antoniu, cu consecințe tragice. Important este însă că ideile sale au supraviețuit și au influențat gândirea politică europeană timp de secole. Argumentul meu final este că acestea ar putea oferi o bază fertilă pentru definirea unui model de centru politic de care atât spațiul politic românesc, cât și cel european ar beneficia enorm.