Presupun că ați auzit măcar odată până acum gluma aceea stupidă despre Rusia și vecinii ei. Cu cine se învecinează Rusia? Cu cine vrea ea! Comic și sinistru simultan. Până acum câțiva ani eram obișnuiți cu ideea că granițele dintre state sunt fixe, stabile, bazate pe tratate internaționale iar eventuale schimbări sunt rare, excepții de la regulă. Acum avem în preajmă un contra-exemplu. Rusia vrea să schimbe granițele Ucrainei și se bazează pe forța armelor și intimidare spre a convinge Occidentul să achieseze la noua situație. Întâi a modificat granițele Georgiei, după ce i-a invadat teritoriul în 2008. Țările NATO au protestat inițial, au aplicat niște sancțiuni mai mult simbolice, apoi au căutat să reia cooperarea cu Moscova. Abia agresiunea militară începută în februarie 2022 a determinat statele aliate să treacă la măsuri economice și politice de carantină ca parte a unei strategii de containment la adresa Rusiei.
Suntem aproape de mijlocul toamnei și, la est de granițele noastre, Ucraina se găsește în continuare sub atacul continuu și brutal al Federației Ruse. Zi de zi rachete şi drone trec graniţa dinspre teritoriul rusesc către cel ucrainean, soldaţii Moscovei sunt trimişi valuri-valuri să cucerească ceea ce Putin a decis unilateral că e pământ aparținând de drept Rusiei. Motivele de ordin etnic şi istoric invocate de el și de acoliții săi nu au deloc legătură cu dreptul internațional actual, fiind o sfidare la adresa Cartei Națiunilor Unite, dar acest lucru nu pare să deranjeze cu nimic conducerea de la Kremlin. Liderul rus de altfel nici nu recunoaște că ar exista un popor ucrainean separat de cel rus, asta deși chiar Stalin (căruia Putin i-a recreat deja un cult oficial) a insistat pe lângă americani în anii 1944-1945 să se aloce un loc separat Ucrainei sovietice în Adunarea Generală a ONU, alături de Belarus și desigur de URSS ca atare. Norocul lui Vladimir Vladimirovici este că își amintește din istorie doar ceea ce îl avantajează….
Aparent nimic nu pare a putea opri tăvălugul declanșat de dictatorul rus. Nici armele şi munițiile moderne şi costisitoare date de occidentali Kievului, instructorii din state NATO, nici abnegația și curajul fenomenal al militarilor ucraineni, inventivitatea lor tehnologică și spiritul de sacrificiu al națiunii ca întreg. Nici măcar distrugerile pe care rachetele şi dronele ucrainene le aduc frecvent infrastructurilor energetice, navelor şi bazelor militare ruseşti nu par să oprească elanul ofensiv al Moscovei. Iar contra-atacul prin surpindere, ordonat de Volodimir Zelensky, care a dus în luna august la ocuparea a circa 1000 km2 din teritorul rusesc în zona Kursk nu a permis nici el o scădere a intensității agresiunii rusești, deoarece Putin nu pare afectat prea mult de umilinţa trăită de ţara sa, anume pierderea controlului asupra unei părţi a teritoriului naţional. Contrar așteptărilor unor strategi ucraineni, Vladimir Putin nu a luat în mod substanțial trupe din cele aflate în Doneţk şi Luhansk spre a elibera mai rapid zona ocupată de adversar în regiunea Kursk. Adică așa cum sperase Zelenski. Singurul aspect pozitiv este că măcar Kievul are ceva concret de dat la schimb, dacă se va ajunge la o pace negociată, spre a recupera parţial teritoriile ocupate de ruşi. Cu toate că liderul rus nu pare deloc adeptul unor asemenea schimburi care ar transmite internațional mesajul că Rusia nu a putut învinge şi a acceptat calea diplomatică din lipsa unei soluţii mai bune. Aşadar nici acest scenariu nu pare probabil pe termen scurt deși imposibil nu este.
Interesant este că Rusia e acum singurul membru al Consiliului de Securitate al ONU, singura mare putere, care are o parte a teritoriului controlat de alt stat. Asta cu toate că are enorm de multe arme nucleare şi poate distruge lejer toate țările lumii dacă ar vrea. Să fie un semn că de fapt e doar o putere regională, un actor geopolitic decadent? Sau o expresie a rezilienței specifice țărilor puternice?
Şi din moment ce propunerea preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, ca ţările NATO să accepte ideea de a trimite trupe în Ucraina a fost respinsă clar de SUA şi Germania, la pachet cu ideea ca NATO să doboare rachete ruseşti în Ucraina, precum o fac SUA și Marea Britanie cu rachetele Iranului trimise asupra Israelului (o solicitare constantă a lui Zelenski), rezultă că există o probabilitate clară ca, la un moment dat, Rusia să învingă Ucraina şi să o ocupe, fie parțial fie total. Franța singură nu are cum interveni contra Rusiei, asta este clar. Iar lui Macron i-ar putea urma la Élysée Marine Le Pen, care se știe că are sentimente pozitive față de Rusia.
Logic, țările NATO nu vor război cu Rusia, reciproca este și ea valabilă, însă noi cei din NATO părem mai grijulii să nu dăm Rusiei vreo ocazie de a declanșa tăvălugul decât sunt rușii să nu ne provoace.Dronele Moscovei intră adesea în spațiul aerian al României și Poloniei, nu invers. Rachete rusești lovesc nave comerciale ucrainene în zona economică exclusivă a României, nu invers. Apare o asimetrie a provocărilor și răspunsurilor la acestea, care nu ne avantajează deloc. Între timp diverși analiști militari ne spun să ne pregătim pentru că în maxim 6-10 ani vom fi în război contra Rusiei. E plină mass media de Casandre cu jumătate de normă. În jocul acesta strategic de-a șoarecele și pisica cu Rusia, deocamdată doar președintele rus este cel care lansează provocări și amenință, el practică strategia de brinkmanship (mai ales în ce privește armele nucleare) prin care speră să ne intimideze spre a nu mai ajuta Kievul. În acest timp, Joe Biden și Olaf Scholz din contră, îi cer Ucrainei să nu folosească rachete date de țările lor spre a lovi din zona Kursk în adâncimea teritoriului rusesc. Așadar, dacă statele aliate nu mai susțin suficient Ucraina și dacă resursa umană a acesteia se epuizează grav, Rusia ar putea să ajungă să ocupe malul stâng al Niprului dar, într-un scenariu teribil, trupele ruse ar sosi tropăind sinistru la granițele de vest ale Ucrainei, exact lângă Polonia, Ungaria și România.
Am fi după 33 de ani din nou vecini cu imperiul rusesc, o perspectivă întunecată pentru generațiile actuale și pentru cele care vin. Ceva aproape imposibil de anticipat în urmă cu un deceniu. Poate că pe vecinii maghiari ideea nu îi deranjează prea tare – mă refer mai ales la premierul Viktor Orban și adepții săi – dar pe noi și pe polonezi categoric ne aduce într-o situație intolerabilă. Logic, dacă vrem ca NATO să aibă pregătit un scenariu de acțiune valid pentru un asemenea caz, România, Polonia și statele baltice sunt cele care trebuie să dea impulsul necesar și să îi întrebe franc pe ceilalți aliați cum văd ei această posibilitate, ce ar trebui făcut încă de pe acum ca să nu fim complet nepregătiți. Să nu ne așteptăm ca asemenea inițiative să vină de la Germania, Suedia, Spania sau Belgia! Și nici de la Turcia lui Erdogan care are atâtea beneficii de pe urma cooperării economice cu Rusia încât nu cred că ar iniția ceva de acest gen. Dacă Ankara nu acceptă nici măcar să intre vase militare din state NATO prin Strâmtorile pontice, e clar că va sta în banca ei.
Evident, pare mai convenabil şi mai puţin problematic să ne spunem în sinea noastră că aşa ceva nu are cum să se întâmple, că, deşi statul rus comandă o armată de un milion și jumătate de militari activi (cu perspectiva de a crește la peste două milioane în curând) şi resurse vaste, iată că nu a ajuns să ocupe mai mult de 20% din Ucraina în peste doi ani şi jumătate de război ofensiv. Degeaba vin zilnic mercenari din Coreea de Nord, Siria, Mali etc, care se alătura pușcăriașilor autohtoni convertiți în soldați, ei nu vor aduce mare lucru în plus, fiind combatanți de duzină, carne de tun. Deci am putea să ne bazăm pe ideea că armia rusă, numeroasă dar mediocră valoric, afectată de alcoolism și alte tare sociale, motivată mai ales financiar, nu va ajunge nici măcar la Nipru. Și că nu mai avem mult de așteptat până când Putin va dispărea cumva din fruntea statului rus, pe cale naturală sau „ajutat” de alții. Astfel că urmașul său va negocia rapid o pace cu Ucraina, făcând și concesii spre a scăpa de sancțiunile economice dure impuse de occidentali. Asemenea gânduri fac parte din categoria wishful thinking.
Istoria ne arată că, în războaiele de uzură, faptul că linia frontului se menține luni sau ani fără mari modificări şi adversarii rezistă cu îndârjire, nu înseamnă că la un moment dat unul nu poate ceda, psihologic şi material. Vine un moment când societatea nu mai suportă costurile umane şi materiale prea mari, când nu se întrevede o ieşire onorabilă din conflict iar leadership-ul politic pare incapabil să aducă o soluţie, ba chiar e văzut de o bună parte a populației civile ca dur şi abuziv, impermeabil la idei noi şi soluţii creative.
Desigur că mi-aș dori ca Rusia să fie cea care cade în genunchi prima şi solicită o pace care să îi permită să îşi salveze cumva onoarea şi să vândă opiniei publice naraţiunea unui succes parţial dar suficient. Sau, şi mai bine, să se prăbuşească cu zgomot şi să se destrame, dispărând precum vampirii din filme când li se străpunge inima cu un ţăruş. Toate imperiile se destramă în final, istoria e plină de exemple. Dar oare arsenalul nuclear imens ar putea și el să se evapore ca printr-o vrajă? Din păcate nu. Cineva îl va controla în final. Îmi imaginez că mini-Rusiile astfel create ar rivaliza pentru arme, resurse economice și umane, iar liderii mai mult ca sigur că nu ar fi asemănători cu Vladimir Kara-Murza, Navalnâi, Garry Kasparov sau măcar cu bogătașul Hodorkovski, ci mai degrabă ar fi de tip Rogozin, Prigojin sau Kadârov, niște indivizi duri, lacomi de putere, fanatici, cu care nu prea ai ce discuta. Așadar un haos geopolitic periculos, de care decidenții americani, germani sau francezi se tem poate mai mult decât de o înfrângere (parțială) a Ucrainei.
Evident, știm că Rusia a mai trecut prin înfrângeri militare, revoluții, războaie civile şi nu s-a fragmentat într-o multitudine de state separate. Mă refer la spaţiul teritorial populat de ruşi, nu la cel al altor grupuri etnice supuse în trecut de imperiul rus, care după 1991 şi-au creat propriile state pe ruina fostei URSS. Poate că noi, polonezii și balticii am vrea ca în loc de Federația Rusă să existe mai multe state și o balanță de putere regională care să nu mai permită elanuri hegemonice și agresive dinspre Eurasia. Dar oare puterile occidentale ar vrea așa ceva? Ele se întreabă mai ales dacă nu cumva China ar ajunge să domine autoritar aceste state nou apărute, să le acceseze masiv resursele. Dar Ungaria, Slovacia si Grecia? Avem sau nu curaj să ridicăm asemenea probleme în Consiliul Nord-Atlantic? Măcar ca scenarii, ca să vedem dacă toți membrii NATO văd viitorul cât de cât asemănător și ne putem baza pe solidaritatea inter-aliată. Nu ar fi rău să afle și Putin că luăm în calcul fragmentarea Rusiei, deși e sigur că noțiunea ca atare îi e cunoscută și probabil îl bântuie.
Pentru noi, românii, ideea că am putea avea trupe ruseşti la gurile Dunării, şi că Bugeacul și chiar Bucovina ucraineană ar ajunge în posesia Moscovei (nu mai zic de Insula Șerpilor), poate deveni o obsesie securitară şi un coşmar strategic. Îmi imaginez ușor cum marina militară rusă ne-ar împiedica să explorăm/exploatăm energetic zonele din apropierea Insulei Șerpilor pe care Curtea Internațională de Justiție a decis că aparțin țării noastre. Însuși Neptun Deep, pe viitor cel mai mare și de succes proiect energetic românesc în Marea Neagră, ar fi pus clar în discuție. Amintim că acesta e situat în zona economică exclusivă a României (la 160 km de țărm), nu în apele teritoriale. Am avea incidente navale la ordinea zilei, amenințări și șantaj cât cuprinde. E aproape sigur că Rusia nu ar recunoaște efectele deciziei CIJ, și chiar dacă celelalte state din UE și NATO ar considera că, din punct de vedere juridic, Ucraina ne este în continuare vecină, acest lucru nu ne-ar ajuta să respingem eficient pretențiile și abuzurile rușilor. Pe cine am putea conta să ne vină în ajutor? Pe Polonia singură? Sau poate în mod mioraculos convingem toți aliații din NATO să intervină pentru noi? Ar trimite și alți aliați trupe să ne sprijine? Greu de spus.
La fel de grav, dacă armatele Moscovei cuceresc Odessa și ajung în Bugeac, nimic nu le poate împiedica să pătrundă şi în Republica Moldova şi să facă joncțiunea cu separatiştii din Transnistria ori chiar și cu cei din Găgăuzia. Și cum în Republica Moldova adepții occidentalizării nu sunt cu mult mai mulți decât cei ai apropierii de Rusia, e clar că aceasta din urmă ar găsi un sprijin popular chiar în calitate de putere de ocupație, auto-prezentată ca eliberatoare pentru pseudo-„națiunea moldovenească”.
Așadar ce putem face? Stăm pasivi şi ne rugăm să reziste Ucraina, eventual îi mai dăm arme şi îi ajutăm piloţii să devină experţi pe avionul F 16? Dar dacă nu e suficient? Intrăm cu trupe în Moldova sperând să putem respinge asaltul rusesc? Dar așa ceva se poate face doar dacă autoritățile legale de la Chișinău ne solicită sprijinul, la fel ca la începutul anului 1918, când bandele bolșevice terorizau civilii și nimeni din interior nu îi putea proteja. Acum ne-am lupta cu soldați ruși și cu mercenari, nu cu bandiți dezorganizați. Ce șanse avem să reușim, și ce alte state aliate ar putea decide să ne sprijine? Pentru că la nivelul NATO am avea nevoie de consens politic iar Moldova nu e stat membru. Ucraina a putut fi ajutată militar și economic de Occident pentru că era invitată oficial să adere la NATO (din 2008), a rezistat eroic având o armată numeroasă, bine pregătită după 2015 încoace, și un teritoriu cu adâncime strategică. Moldova nu ar beneficia deloc de aceste avantaje, părând o pradă sigură pentru armata lui Putin. A accepta invazia în mod pasiv ar fi devastator pentru imaginea României în lume și pentru moralul nostru național. Cât despre primirea rapidă a Moldovei în NATO este pură utopie, nici nu are rost să insist. Țara e neutră constituțional și spre deosebire de Ucraina nici nu a solicitat vreodată aderarea la Alianță. Mi-l și imaginez pe abjectul Ilan Șor plătindu-i pe cei care ar ieși să manifesteze în Moldova contra intrării în NATO. Dar Germania, Ungaria, Slovacia, Turcia ar accepta un nou membru în Alianță, știind că îi dau peste cap planurile lui Putin? SUA cum ar vota? Cineva menționa și alt scenariu: să ne unim repede cu Republica Moldova și să solicităm aliaților din NATO să extindă protecția colectivă asupra noului teritoriu național. Că și Franța a solicitat în 1948-1949 și a obținut ca teritoriul Algeriei (pe atunci parte din statul francez) să fie acoperită de articolul 5. Unde a mers mia merge și suta. Bun, cât de repede ne putem uni și cum facem să convingem majoritatea în ambele state să accepte așa ceva? Și ce vor spune aliații? Nu pare deloc un scenariu fezabil pe termen scurt.
Nici ideea de a soma Rusia cu „linii roşii” pe care dacă le încalcă suferă represalii nu cred că îl va face pe Putin să ezite. Îl vedeți pe dl Iohannis sau pe dl Ciolacu spunându-i dictatorului de la Kremlin „niciodată să nu încerci să treci Nistrul pentru că vei avea de-a face cu România și aliații ei?”. Pentru că logic ar urma să îi spună ce va păți dacă va acționa diferit. Îl putem speria sau timora? România, cu puterea sa militară, societală și economică nu prea are cum să facă Moscova să cadă pe gânduri. Pentru ea, noi suntem periculoși doar ca parte a NATO, asta în situația în care ar intra în conflict militar cu statele membre ale Alianței ca forță colectivă. Bazele militare de la Deveselu și Kogălniceanu îl irită pe Putin dar nu știm dacă îi dau chiar coșmaruri. Riscul de război între Rusia și NATO e legat de eșecul de a descuraja adversarul, din ambele părți, și de non-respectarea unor așa-zise linii roșii, pe fondul ostilității reciproce și a escaladării violenței (de la verbal la militar). Rămâne ca toți aliații să accepte să activeze articolul 5 al Tratatului de la Washington în caz de necesitate iar Putin să creadă că acest lucru devine inevitabil dacă el își continuă agresiunea militară în alte state. Dacă nu crede, va continua să acționeze la fel ca până acum. Oricum, soarta Moldovei rămâne incertă, dincolo de dorința noastră de a o vedea cândva ca parte a Occidentului sau chiar unită cu țara.Să ne uităm puțin și în ograda noastră. Se apropie alegerile prezidențiale și cele parlamentare, vom avea un nou președinte și un nou guvern, așadar va exista o nouă Strategie națională de apărare (de fapt ar trebui să se numească Strategie națională de securitate, apărarea fiind parte a securității) și va trebui să existe o recalibrare a riscurilor și amenințărilor, care să reflecte actuala situația internațională, cu o Rusie și o Chină care se ajută reciproc tot mai mult, spre a schimba ordinea mondială, și a detrona SUA din poziția de actor sistemic dominant. Acestea dezvoltă o relație simbiotică. În sud, un Iran care prin brațele sale armate Hezbollah, Hamas, gruparea Houthi, milițiile șiite din Irak si Siria, riscă să declanșeze un război generalizat în Orientul Mijlociu atacând masiv și repetat Israelul. În actuala Strategie Națională de Apărare 2020-2024, Rusia e descrisă ca un pericol pentru România (locul al treilea pe lista amenințărilor, la pagina 24) iar China e menționată doar o dată, legat de rivalitatea sistemică cu SUA (pagina 91), aliatul de care România depinde cel mai mult. Acum va trebui să se menționeze clar că marii actori revizioniști sunt aproape de a crea o alianță, și că au atras de partea lor și alte țări ce se opun valorilor occidentale și ordinii internaționale actuale. Și că marile puteri se înarmează accelerat, pe fondul unui război hibrid acerb, și în timp ce tratatele care limitau înarmarea convențională și nucleară sunt abandonate rând pe rând. De asemenea riscurile globale mari precum încălzirea planetei, pandemiile și proliferarea inteligenței artificiale, alături de terorism, nu trebuie să lipsească din lista riscurilor, amenințărilor și provocărilor. Primul pas e să înțelegem bine noua situație, liderii să arate populației că sunt conștienți de situația și au idei și resurse spre a face față și celui mai grav scenariu. Al doilea pas e să aducem la zi legislația în domeniul apărării (de pildă să putem doborî dronele care pătrund în spațiul nostru aerian), să planificăm cu atenție apărarea la nivel regional, raportându-ne și la statele care sunt doar partenere ale NATO și UE dar al căror destin e legat solid de cel al securității europene și euroatlantice. Haosul și zgomotul caracteristice acestor ani plini de incertitudini nu trebuie să ne împiedice să gândim cât mai limpede și rațional viitorul țării.