Dacă analizăm evoluția economiilor Statelor Unite, Uniunii Europene și Chinei, observăm evoluții divergente ale celor trei economii.
Astfel, în prima parte a anilor 2000, economia Uniunii Europene a performat superior economiei Statelor Unite, PIB-ul Uniunii Europene recuperând decalajul față de cel al Statelor Unite, iar începând cu anul 2007, iar între 2007 și 2011, PIB-ul Uniunii Europene chiar depășindu-l pe cel al Statelor Unite. Apoi, începând cu 2011, economia Uniunii Europene și-a pierdut din competitivitate, iar ecartul dintre economia americană și cea europeană a tot crescut. Un eveniment care a fost specific Uniunii Europene a fost criza datoriilor țărilor de la periferia Uniunii, care s-a manifestat între anii 2010 și 2012. În schimb, economia Chinei a crescut constant, ajungând să depășească economia Uniunii Europene la începutul anilor 2020. Apoi, PIB-ul Chinei exprimat în dolari a rămas relativ constant. Față de UE și SUA, specific economiei Chinei a fost răspunsul la pandemia Corona (cu mai multe perioade de lockdown) precum și criza imobiliară. Practic motorul de creștere economica bazat pe investiții imobiliare a ajuns la final. De asemenea, atât criza Corona, războiul declanșat de Rusia in Ucraina cât și războiul comercial al Chinei cu Statele Unite au afectat lanțurile de aprovizionare, precum și modelul economic bazat pe producție la costuri reduse a economiei chinezești și export.
GDP, USD preturi curente, albastru – Statele Unite, gri – Uniunea Europeana, roșu – China, Sursa: TradingEconomics
Însă toate aceste țări au acumulat și dezechilibre economice semnificative. Statele Unite înregistrează deficite gemene semnificative și acumulează datorie publică la niveluri nemaiîntâlnite de la încheierea celui de al doilea război mondial. Aceste deficite, precum și nivelul datoriei publice, nu mai sunt sustenabile pe termen mediu si lung, Statele Unite fiind și downgradate de către agențiile de rating din categoria AAA. Uniunea Europeană, pe lângă acumularea de datorie publică (însă la un nivel mult mai redus decât Statele Unite) au pierdut competitivitate comparativ cu cele două state, supra-reglementarea fiind una din cauzele principale. China, de asemenea, a acumulat un nivel ridicat de datorie, atât publică cât și privată, și și-a epuizat unul dintre motoarele de creștere economică – construcțiile, și de asemenea se confruntă cu majorarea barierelor comerciale impuse de către SUA și UE.
Astfel, între cele trei blocuri economice au apărut fricțiuni, care afectează comerțul exterior, deficite/excedente comerciale, investiții precum și lanțuri de aprovizionare.
După ieșirea din criza subprime, precum și criza datoriilor țărilor periferice ale zonei euro (care a fost de fapt un alt episod al crizei globale începută cu criza subprime in Statele Unite), China și-a extins masiv exporturile, depășind atât UE cât și SUA ca pondere din exporturile mondiale. La mijlocul anilor 2010 China și UE aveau cote similare din exporturile globale (în jur de 14-15%), însă în anul 2023, China a reprezentat circa 17,5% din exporturile mondiale de bunuri, comparativ cu 14,3% UE și 10,4% SUA. Pentru a atinge această evoluție, China a acordat subvenții companiilor locale, și-a folosit cursul de schimb (prin depreciere) și de asemenea a implementat și bariere (de exemplu în ceea ce privește investițiile in China).
Odată cu majorarea cotei Chinei în comerțul global, cota Uniunii Europene s-a redus. Pe de o parte s-au majorat importurile din China, dar în același timp s-au extins exporturile către Statele Unite, care este destinația numărul 1 pentru Uniunea Europeană (în 2024, 20,6% din exporturile extra-UE au mers în SUA). Ca urmare, excedentul comercial al UE cu Statele Unite s-a majorat. De exemplu, în 2023, UE a avut un surplus de 156,7 miliarde euro în comerțul de bunuri cu SUA (echivalentul a aproximativ 0,9% din PIB-ul UE).
Pe de altă parte, China a devenit principalul furnizor de bunuri pentru Europa în ultimul deceniu: în 2023, aproximativ 21% din importurile extra-UE au provenit din China, de la jucării și textile până la electronice de consum și echipamente industriale.
Aceste realocări în fluxurile comerciale au avut un efect direct asupra balanțelor comerciale ale fiecărui actor. SUA, tradițional un importator net, și-a adâncit deficitul comercial în ultimii ani. Exporturile americane nu au ținut pasul cu importurile în creștere (alimentate de cererea internă robustă și de prețurile competitive ale bunurilor provenite din China, precum și alte state asiatice), astfel că deficitul comercial total al SUA a atins un record de 951 miliarde $ în 2022 și 918 mld. $ în 2024. În n 2024, SUA au importat bunuri chinezești de 438,9 mld. USD și au exportat în China doar 143,5 mld. USD, rezultând un dezechilibru bilateral de 295,4 mld. USD în favoarea Chinei. Practic, aproape o treime din deficitul comercial american provine din schimburile cu China, acest dezechilibru devenind un catalizator pentru tensiuni politice și impunerea de diverse bariere comerciale (atât tarifare cât și netarifare) de către Statele Unite.
În concordanță cu fluxurile de bunuri a evoluat și producția industrială. În 2011, China deja depășise Uniunea Europeană la valoarea adăugată manufacturieră, iar diferența s-a mărit de atunci. Astfel, în anul 2023, valoarea producției industriale a Chinei a atins circa 4,66 trilioane USD – echivalentul a 29% din totalul global, mai mult decât următoarele patru economii la un loc (SUA, Japonia, Germania și India). Statele Unite deși dețin încă o bază industrială impresionantă în termeni absoluți (2,5 trilioane USD valoare adăugată manufacturieră anuală), au ajuns să reprezinte în jur de 16% din producția globală, iar Uniunea Europeană o pondere de aproximativ 15%.
Aceste evoluții au influențat și fluxurile de investiții, deși SUA si UE sunt investitorii externi tradiționali, China devine un investitor extrem important, însă în special în Sudul Global (în condițiile în care atât SUA cât și UE au început să impună diverse bariere companiilor chinezești). Statele Unite rămân cel mai mare furnizor de investiții străine la nivel global, cu un stoc de circa 9,4 trilioane USD în investiții externe directe cumulate și sunt urmate de țările din Uniunea Europeană care au un stoc combinat de investiții străine directe de mii de miliarde.
China, care tradițional era mai mult receptor de investiții și-a reorientat politicile economice în ultimul deceniu. Sprijinite adesea de stat, companiile chineze au investit agresiv peste hotare, în special în America de Sud și Africa, atât pentru acces la resurse, cât și pentru distribuția propriilor produse pe piețe noi. Valoarea ISD-urilor externe anuale ale Chinei a crescut de la câteva zeci de miliarde USD la mijlocul anilor 2000 la 150–180 miliarde USD anual în ultimii ani, ca stoc, China acumulând aproximativ 2,94 trilioane USD în investiții externe (la nivelul anului 2023).
Astfel, China a lansat în 2013 inițiativa geoeconomică Belt and Road (Noul Drum al Mătăsii), sub umbrela căreia a finanțat și realizat investiții în porturi, căi ferate, drumuri, energie și telecomunicații în peste 60 de țări. Scopul a fost dublu: atât dezvoltarea unor piețe externe cât și asigurarea unor lanțuri de aprovizionare sigure pentru materii prime și exporturi. Până în 2025, BRI a inclus proiecte cumulate de sute de miliarde de dolari, extinzând amprenta economică a Chinei din Asia în Europa și Africa. Inițiativa Belt and Road a fost nu doar un proiect economic, ci și o strategie geopolitică de creștere a influenței Chinei în Eurasia, Africa și chiar Europa de Est (Ungaria, Serbia). Beijingul a urmărit și să-și asigure accesul la resurse: investiții în mine de cobalt și litiu în Africa, în exploatări de gaze în Asia Centrală, în porturi strategice (Gwadar în Pakistan, Hambantota în Sri Lanka) ce pot sprijini rutele maritime comerciale.
Ca răspuns la această abordare, au urmat măsuri de limitare a investițiilor chinezești către SUA si UE, țările occidentale instituind diverse mecanisme de screening al investițiilor străine (pentru a bloca preluările considerate periculoase pentru securitatea națională ori pentru păstrarea tehnologiilor occidentale).
Apoi, începând cu criza corona, continuând cu războiul început de Rusia în Ucraina, și ajungând la războiul tarifar, s-au înregistrat schimbări majore în ceea ce privesc lanțurile de aprovizionare, principala țară pierzătoare fiind China.
Pe de o parte, unele companii străine au început să-și diversifice baza de producție: abordarea „China+1”, firmele adăugând capacități în Vietnam, Thailanda, India sau Mexic pentru a nu depinde integral de fabricile chineze. Pe de altă parte, China însăși a adoptat o strategie de „circulație duală” (anunțată de președintele Xi Jinping în 2020), menită crească consumul intern pentru a compensa dependența chineză de exporturi și importuri: accent mai mare pe „circulația internă” (adică pe consumul intern și producția locală a componentelor esențiale, precum cipuri), concomitent cu menținerea „circulației externe” (exporturile și investițiile globale).
În același sens, UE a lansat inițiative precum Actul privind Materiile Prime Critice (Critical Raw Materials Act) și planuri de stimulare a producției interne de semiconductori (European Chips Act) și baterii. Și în același timp a implementat diverse restricții la importuri și exporturi pentru diverse tehnologii. De exemplu, Olanda – sub presiunea SUA – a limitat vânzarea către China a echipamentelor ultraperformante pentru fabricarea microcipurilor, produse de firma ASML. Un alt exemplu este Net-Zero Industry Act (NZIA) adoptat în 2023 – un pachet de măsuri pentru a facilita investițiile în tehnologiile verzi în interiorul UE, țintind ca 40% din necesarul de echipamente verzi (baterii, electrolizoare, panouri solare, pompe de căldură etc.) să fie produse în UE până în 2030.
Statele Unite au fost și mai directe în reproiectarea lanțurilor de aprovizionare. Prin inițiative guvernamentale, SUA au început să își atragă înapoi capacități de producție în sectoare cheie. Un exemplu major este CHIPS and Science Act (2022), iar odată cu al doilea mandat al Președintelui Trump, prin sistemul de tarife, SUA încearcă să mute o mare parte a producției, care în prezent este importată, în Statele Unite.
În concluzie, după finalul crizei subprime (si a datoriilor din zona euro), echilibrele economice globale dintre SUA, China și UE s-au schimbat semnificativ. China a devenit principalul producător de bunuri, cu o influență comercială și investițională în extindere puternică. Statele Unite au rămas cea mai mare economie a lumii ca mărime nominală și centru al inovației, dar s-au confruntat cu provocarea menținerii rolului de lider economic în fața ascensiunii chineze, recurgând la instrumente neutilizate de decenii – de la tarife protecționiste la subvenții. Uniunea Europeană, deși a continuat să crească însă pe fondul unei competitivități reduse, a ajuns la concluzia, de exemplu prin Raportul Draghi, necesitații stimulării inovației și dereglementării, precum și al necesității reducerii diverselor dependențe – cum ar fi în energie și tehnologii verzi, cipuri.
De asemenea, în contextul creșterii utilizării barierelor, atât tarifare cât și netarifare, asistăm la o modificare a globalizării, dacă nu chiar o de-globalizare.
