Între Marea Baltică și Marea Neagră, „istmul de 800 mile” al periferiei geopolitice inter-imperiale de care vorbea Halford J. Mackinder în 1904, în faimoasa sa teorie a „pivotului geografic al istoriei”,[i] accentuând asupra importanței strategice a acestei mici zone de tranziție dinspre Imperiul Rus spre „Peninsula Europeană” a Eurasiei („peninsulă” imaginară a autorului, conectată civilizațional cu SUA și Canada, în ceea ce numim astăzi „Occident”), stă în continuare cheia înțelegerii noii ordini de securitate a continentului nostru. Și, prin extensie, găsim poate chiar cheia puterii în sistemul relațiilor internaționale din era modernă, fiindcă, așa cum tot profesorul și politicianul conservator Mackinder spunea ceva mai târziu, în 1919, la sfârșitul Primului Război Mondial, Who rules East Europe commands the Heartland; who rules the Heartland commands the World-Island; who rules the World-Island commands the world.[ii]
Departe de noi gândul de a supraestima acum relevanța acestei vechi teorii, prin care savantul britanic punea bazele geopoliticii, cu peste 120 de ani în urmă. Europa nu mai este demult centrul lumii. Și cu atât mai puțin ar fi Europa de Est. Trecem și peste amănuntul biografic (totuși, atât de sugestiv pentru comparația între resursa umană din politica de atunci și cea de acum) că profesorul de geografie Halford Mackinder a fost primul director al prestigioasei London School of Economics (LSE) dar și parlamentar conservator. Oameni cu multă carte în politică.
Nu putem însă trece peste recurența tezelor care subliniază importanța dominației și controlului Europei de Est (fosta Zwischeneuropa, „Europa dintre Germania și Rusia”) sau tensiunea și conflictul unor viziuni divergente în gândirea unor oameni de stat de referință, în epoca postimperială de după 1918. Ideea nu numai că nu dispare, dar devine aproape o constantă a războaielor fierbinți și reci ale secolului XX, venind cu o pleiadă de elemente-simbol pentru istoria mare a lumii sau pentru istoriile naționale: colapsul, între 1917-1922, a patru imperii care au deținut teritorii europene (Rus, German, Austro-Ungar și Otoman), un sistem de tratate de pace mai mult sau mai puțin respectate, revoluții, extremism ideologic comunist și fascist, Holodomor, Pactul Hitler-Stalin, masacrul de la Katyń 1940, Operațiunea Barbarossa 1941, Ostași: Vă ordon, treceți Prutul!, Auschwitz-Birkenau, Stalingrad, Revolta de la Varșovia 1944, Cortina de Fier, „trebuie să vină americanii”, abdicarea Regelui Mihai, Berlin 1953, Pactul de la Varșovia 1955, Budapesta 1956, Zidul Berlinului, Ich bin ein Berliner!, Praga 1968, Mr. Gorbachev, tear down this wall!, Solidarnosc, 1989, Timișoara, Dictatorul a fugit! Am învins!, destrămarea sângeroasă a Iugoslaviei, podul de flori de peste Prut, războiul din Transnistria, lărgirea NATO, lărgirea UE, scutul antirachetă de la Deveselu, Războiul lui Putin împotriva Occidentului începând din 2008 și invaziile succesive ale armatei ruse din Europa de Est, războiul hibrid, „idioții utili” ai Rusiei, TikTok, în așteptarea imprevizibilului Trump. O saga dramatică a unei regiuni de frontieră între două lumi (Occident și Orient), care a trecut de mai multe ori în ultimii 150 de ani dintr-o parte în alta și invers, uneori fără voia ei, alteori cu voia ei. Dar aflată întotdeauna în interdependență cu marile curente și tendințe ale istoriei, cu crizele și oportunitățile ei.
Ne vom opri, de exemplu, la conceptul Intermarium, propus de mareșalul Poloniei moderne Józef Piłsudski, imediat după Primul Război Mondial, gândit ca o alianță de securitate a țărilor dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică, pentru a se apăra deopotrivă de agresivitatea Imperiului Rus și a celui German, teoretic ambele învinse și dispărute la finalul războiului. Acestea vor reapărea însă curând, așa cum știm, în forme și mai agresive.
Polonia, recent reapărută pe hartă, după penultima „partiție” (împărțire) din tragica ei istorie, a propus atunci ambițiosul plan al federației regionale statelor mai vechi sau mai noi din Europa Centrală și de Est (Statele Baltice, Finlanda, Belarus, Ucraina, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria etc.), inclusiv Regatului României, dar guvernul Brătianu a fost precaut. Având desigur în minte războiul polono-sovietic, dorind să se bucure în liniște de câștigurile teritoriale importante de după Trianon și încercând să evite spectrul unui război cu Armata Roșie, guvernul de la București s-a limitat la o bună relație de colaborare cu Polonia (căreia, de exemplu, i-a permis tranzitul trupelor pe teritoriul României în războiul polono-sovietic), dar fără angajamente mai mari. Intermarium a rămas și astăzi un concept interesant, reluat de exemplu cu ocazia Inițiativei celor Trei Mări (I3M).
„Măguliți” de importanța geopolitică poate cam prea mare și aducătoare de necazuri pe care au acordat-o britanicii la începutul secolului trecut acestei regiuni europene periferice, de la marginea imperiilor, apoi de superioritatea cu care geografii germani care i-au inspirat pe naziști (Friedrich Ratzel și Karl Haushofer) au formulat teoria „spațiului vital al Germaniei” (Lebensraum) și „marșul către Est” (Drang nach Osten), practic o preluare dintr-o temă de secol XIX din cultura germană, apoi răvășiți de Pactul Ribbentrop-Molotov și infama sa anexă secretă din 23 august 1939, ca să nu mai vorbim de „pasiunea emoționantă” pe care a avut-o I.V. Stalin pentru ocuparea Europei de Est, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi bucurându-se de căderea Cortinei de Fier, de venirea americanilor după 1989 și extinderea NATO și UE în Intermarium, est-europenii redescoperă astăzi cu îngrijorare excepționalitatea regiunii lor geopolitice.
Contextul politicii internaționale în 2025 este, fără îndoială, mult schimbat. Dar nu toate sunt noi la porțile Europei de Est sau în interiorul ei. Veche este, de pildă, agresivitatea Moscovei în raport cu vecinii săi mai mici, și pretenția că lucrurile i se cuvin. Expansionismul și imperialismul rusesc au rămas acolo, la locul lor, în tradiția multiseculară a Kremlinului. Asta știu, asta fac. În primul rând, pentru că rușii ca popor și ca societate sunt eșuați, ei nu contează, nu au făcut nimic în istorie prin voința lor și nu au ales nimic. Ei sunt carnea de tun a țarilor vechi și noi. Nu și-au ales niciodată cu adevărat conducătorii și calea de urmat. Totul le-a fost impus.
Rusia a fost și este doar un stat, un aparat de putere în jurul Kremlinului și nimic altceva. Nu există poporul rus suveran, nu există societatea rusă, nu există cetățeanul rus. Există doar statul rus, gândit ca instrument al puterii și supunerii propriilor locuitori și vecinilor invadați. Un stat opresiv pe plan intern și expansiv pe plan extern. Violența, minciuna, agresivitatea, teroarea, forța brută, subordonarea deplină a justiției și individului, cinismul, propaganda nerușinată în totalul dispreț al adevărului, hoția și crima sunt caracteristicile statului rus din ultimele sute de ani, de la autocrația Imperiului Țarist la „dictatura proletariatului” din Uniunea Sovietică și apoi la despotismul corupt, în costume Armani, cu iahturi și vile în Italia, din Rusia lui Putin.
O scurtă etapă de acalmie s-a consumat în anii 90, în regimul postsovietic al alcoolicului dansator și confuz dar relativ cooperant Boris Elțîn, o etapă în care Vestul părea (credea) să fi ajuns la o formă de conviețuire instituționalizată cu o Rusie care acceptase măcar formal principiile semi-democrației și semi-deschiderii interne și internaționale. Occidentul a cooptat-o, cu speranța naivă a reconcilierii definitive și a transformării ei liberale ulterioare, ca membră în Consiliul Europei, în G8 și chiar ca observator în Consiliul NATO-Rusia, pompând totodată miliarde de dolari, mărci și franci în economia Rusiei.
La sfârșitul deceniului, Moscova s-a întors însă la autoritarism, agresiune și crimă de stat în domnia lui Putin, ofițerul KGB ajuns șef la Kremlin (evident, neales vreodată în funcție, din postură de simplu candidat, ci doar numit pe linie executivă în fruntea guvernului, devenit automat interimar în decembrie 1999 la demisia lui Elțîn și apoi confirmat și reconfirmat de-a pururi de către aparatul de putere), la vechile reflexe imperialiste, expansioniste și belicoase.
În august 2008, Vladimir Vladimirovici a declanșat ceea ce numim astăzi Războiul lui Putin împotriva Occidentului, gândit pentru a revizui ordinea europeană și mondială post-Război Rece, a restabili spațiul imperial al Moscovei în Europa de Est, parțial occidentalizat și democratizat, și a reda Kremlinului statutul de mare putere globală, egală la masa discuțiilor și înțelegerilor cu Washingtonul, ca în „vremurile bune” ale lui Stalin sau Brejnev.
Georgia și Ucraina au fost doar etape ale proiectului revizionist. Republica Moldova, o mică haltă visată în drumul spre redobândirea măreției imperiale pierdute în 1991. Belarus, o magazie de arme a lumii ruse, păzită de un tractorist ajuns în anii 80 șef la o cooperativă agricolă de producție în URSS și apoi „președinte de republică” est-europeană timp de 30 de ani. În decembrie 2021, înaintea invaziei, Putin cerea nici mai mult nici mai puțin decât retragerea NATO pe aliniamentele din 1997, adică la spațiul vest-european, dinaintea primei lărgiri spre Estul postcomunist. Privea așadar dincolo de hotarele fostei Uniuni Sovietice. Privea la ce luase Stalin în 1945 și se eliberase de Moscova în 1989.
Revizionismul lui Putin bate în mod evident mult dincolo de obiectivele strategice pe care le avea în 2021-2022 punctual față de Ucraina, și acelea ratate astăzi în totalitate. Războiul lui Putin, atât de consumptiv pentru propria lui țară, nu a fost niciodată pentru teritorii mici, nesemnificative în raport cu proporțiile uriașe ale Federației Ruse, pentru Crimeea sau Donbas de exemplu, ci pentru obiective strategice mult mai ambițioase, de proiecție a puterii Moscovei în Europa și în lume. Războiul a fost în primul rând pentru dominație și influență, pentru un loc de mare putere la masa noii ordini mondiale, în condițiile în care nimic altceva decât armele nucleare nu mai recomandă în prezent Moscova, ajunsă a 11-a economie a lumii și a 59-a (!) în clasamentul mondial al inovației (Global Innovation Index), pentru un asemenea statut onorant. Dar, firește, nu toate deținătoarele de arme nucleare sunt considerate țări cu statut de mare putere globală, așa cum un astfel de statut nu le este acordat Coreei de Nord sau Pakistanului.
Din nefericire pentru ea și pentru locuitorii săi, Europa de Est se află pe hartă lângă Rusia. Sau, mai bine zis, Rusia se află lângă Europa de Est și vrea neapărat să strângă în brațele ei ostile, aducătoare de sărăcie, mizerie și înapoiere, state și popoare democratice, împotriva voinței lor. Țări care ar dori să trăiască în spațiul liber, civilizat, dezvoltat și integrat al Vestului se trezesc hărțuite de „huliganul” din zona de est a cartierului.
Dar ce are Europa de Est la… vestul ei? Îi are pe garanții dezvoltării economice și securității din perioada postcomunistă. Lumea occidentală, căreia Europa de Est i s-a alăturat (țările deja integrate) sau aspiră să i se alăture (țările candidate). Îi are pe cei datorită cărora PIB-ul și standardul de viață i-au crescut în medie de 6-7 ori în ultimii 35 de ani și care i-au oferit oportunitatea să trăiască în libertate, democrație și securitate. Adică UE și Marea Britanie (în prezent, din păcate, separate, dar începând să se apropie din nou) și, dincolo de ocean, SUA și Canada. Aceasta este familia democrațiilor liberale occidentale, cu bunele și relele ei, cu unitatea și cu scandalurile ei, cu viziunile ei convergente și divergente în același timp.
Ce înseamnă însă 2025 pentru Europa de Est? O suprapunere primejdioasă a trei procese politice complicate – posibilul final al războiului din Ucraina, în care Rusia lui Putin va face tot posibilul pentru a-și maximiza câștigurile până acum foarte modeste, după trei ani de lupte, devenind astfel feroce și disperată după beneficii, o Uniune Europeană cu tot mai multe guverne naționale suveraniste (deja 7/27, după intrarea recentă a Belgiei în clubul țărilor cu premieri naționaliști de dreapta), încă dominată la Bruxelles de iluzii pline de bunăvoință și idealuri progresiste generoase dar vulnerabilizată de diviziuni și deficite structurale (de competitivitate economică, forță militară, tehnologie și coerență internă), precum și o Americă în plină transformare internă și externă, deocamdată imprevizibilă.
Europa de Est este așadar prinsă între Rusia, UE și SUA, într-un context al „nisipurilor mișcătoare”, al schimbărilor accelerate din întreaga lume. La ora la care scriu acest articol, nu este sigur dacă SUA și UE vor intra într-un război comercial. Aș fi tentat mai degrabă să spun că, până la urmă, vor exista negocieri transatlantice substanțiale și că între Administrația Trump II și UE va exista o acomodare și o normalizare a relațiilor politice și economice, după furtuna unor prime zile de declarații contondente. Legăturile transatlantice puternice nu se vor rupe. Ceea ce, nu mai este cazul să o spun, ar fi ideal pentru regiunea Europei de Est. Însă, teoretic cel puțin, est-europenii ar trebui să fie pregătiți și pentru varianta unei eventuale crize a relațiilor transatlantice, care ar slăbi capacitatea Vestului de a-și apăra flancul estic în fața Rusiei. Cele mai amenințate țări, Ucraina și Republica Moldova, depind în mare măsură de un sprijin combinat UE-SUA, dar firește că trebuie să ne uităm cu îngrijorare și la țările din interiorul frontierei, care încep să fie zgâlțâite de războiul hibrid al Rusiei, de destabilizare și campanii de răspândire a urii și extremismului. România este, din păcate, exemplul cel mai bun acum.
Nu doar discuțiile despre pacea și aranjamentele post-război din Ucraina vor domina anul 2025 în Europa de Est, deși vor reprezenta tema nr. 1. Vor fi și alegeri, și nu puține. Au fost deja în ianuarie alegeri, unele reale, altele trucate, în Croația și Belarus. Vor urma, timp de 9-10 luni, numeroase alegeri de diferite tipuri (parlamentare, prezidențiale, regionale sau locale) în Albania, Cehia, Estonia, Finlanda, Georgia, Letonia, Kosovo, Macedonia de Nord, Republica Moldova, Polonia și România, respectiv alegeri regionale în Rusia. Aproape întreaga regiune trece prin alegeri iar situația este destul de tensionată.
Pentru spațiul de limbă română, alegerile din 2025 sunt cele care vor decide în mare măsură ce se va întâmpla cu cele două state – pentru România, dacă vom rămâne conectați cu adevărat la lumea dezvoltată care ne-a ajutat să ne ridicăm în ultimii 35 de ani sau ne vom izola într-un ceaușism târziu penibil, cu lălăieli neolegionare de frustrați care debitează cu aer solemn numai bazaconii și inepții, iar pentru Republica Moldova dacă va mai avea sau nu o mică șansă de integrare europeană în 2030, depinzând categoric de câștigarea alegerilor parlamentare de către partidul președintei Maia Sandu și formarea unei coaliții de guvernare pro-UE și reformiste.
Multe, foarte multe decizii și direcții politice vor depinde de rezultatele acestor alegeri din Europa de Est, de președinții aleși și coalițiile de guvernare formate, de atmosfera politică din comunitățile locale. Nu putem pretinde că nu există o influență a curentului suveranist în regiune. Ea există, iată, și în Germania, unde vor fi alegeri anticipate pe 23 februarie iar extrema dreaptă AfD va ieși al doilea partid al țării, cu peste 20%. Naționalismul reînflorește peste tot, în formele lui protecționiste și anti-globaliste.
Deși dominată de bune intenții și inspirată încă de valori generoase, ceea ce a devenit o raritate sau chiar o excepție printre actorii globali, UE nu a ieșit încă din bula iluziilor și nu a intrat în zona politicilor realiste. De exemplu, securitatea fără garanțiile SUA. UE nu are un Plan B și nu va avea curând, deși îi place să creadă că este capabilă de o soluție internă rapidă. NATO va rămâne instrumentul cel mai eficient de apărare a Europei multă vreme de acum înainte, iar pentru aceasta europenii trebuie să plătească semnificativ mai mult pentru înarmare și pentru lărgirea trupelor, ajunse la un minim istoric după Războiul Rece. La fel de nerealiste, exagerate și nesustenabile par politicile pachetului Green Deal, care împovărează competitivitatea economică și așa redusă a economiei europene, în comparație cu SUA și China. La fel de serioasă trebuie să fie discuția despre stimularea inovației și despre tehnologiile avansate, bineînțeles și despre inteligența artificială. Raportul Draghi despre competitivitatea scăzută a UE în raport cu SUA și China rămâne o diagnoză și o referință analitică solidă. Am explicat la momentul publicării acestui raport semnificațiile lui, în articolulModelul European, la „criza vârstei mijlocii”. Raportul Draghi și inevitabila transformare a UE. Spre ce?[iii]
Cât privește apărarea Europei, înțelegem că Franța revine cu ideea trumpistă ca statele aliate europene să cumpere armament european. Căci ce altceva dacă nu tot „un trumpism” dar mai mic formulează și președintele Macron, când cere europenilor la summit-ul pentru Apărare, prin reîncălzita propunere Buy European Act, să cumpere arme de la producătorii francezi? (că doar nu România și Bulgaria au principala industrie militară din UE, ci Franța, așa cum bine se știe). Ei bine, răspunsul din Flancul Estic este simplu – dacă tot trebuie să plătim, măcar să plătim celor care pot să ne apere și care furnizează garanțiile de securitate, nu doar care ne cer contracte de achiziții militare. UE nu furnizează nimănui garanții de securitate, nefiind concepută pentru așa ceva. Ar fi nevoie de o schimbare a Tratatului UE, ceea ce este imposibil în contextul politic actual. Pentru moment, mecanismele din NATO sunt cele care pot și trebuie să funcționeze iar SUA vor rămâne angajate în respectarea art. 5 din Tratat, dacă aliații europeni își vor ridica la 3-4% în următorii ani cheltuielile pentru apărare. Dacă tot vorbim de „tranzacționalism”, măcar să-l practicăm cu cei care au putere reală și care au forța să descurajeze Rusia. Asta nu înseamnă că europenii nu trebuie să-și sporească forța militară, dimpotrivă, dar trebuie să fim foarte atenți cu ideile de desprindere și anti-americanismul care răbufnește din când în când în cultura politică a unor țări vest-europene (Franța fiind în mod tradițional una dintre acestea). România trebuie să rămână profund ancorată în parteneriatul strategic cu SUA, în mecanismele NATO și în viziunea transatlantică de garantare a securității europene, indiferent de vitejiile temporare ale unor lideri vest-europeni care anunță acum că „se vor lupta cu Trump”. Da, America se schimbă, majoritatea americanilor, inclusiv cei din clasa mijlocie, doresc o altă direcție în politicile interne, de la excesele progresismului asistențial la o direcție protecționistă pentru cei care muncesc și trăiesc din salarii sau business-uri mici, vor să plece imigranții ilegali din țara lor, să își securizeze frontierele, dar asta nu anulează rolul SUA în menținerea ordinii de securitate europene și mondiale. Să nu uităm că patru ani trec repede (așa cum știm din perioada ianuarie 2017 – ianuarie 2021) iar SUA vor rămâne cu imensa lor forță militară și cu abilitățile cele mai mari din lume de a face război în tot felul de condiții, împotriva a tot felul de inamici, sau pur și simplu de a descuraja pe alții să atace.
2025 este un nou an crucial pentru Europa de Est, poate chiar mai important ca evenimente politice, decizii și schimbări decât mult discutatul an super-electoral 2024. Pentru că în acest an încep să se simtă, de fapt, impactul și influența alegerilor din 2024, în noile guvernări. Plus noul val al alegerilor, plus discuțiile SUA-Rusia, SUA-UE, SUA-Ucraina, poate și Ucraina-Rusia în partea a doua a anului.
România va afla, în seara de 18 mai, numele viitorului său Președinte. Și, dincolo de nume, va afla direcția de politică externă și de securitate, credibilitatea și tipul relațiilor politice pe care le vom avea cu UE, NATO și SUA, vom afla ce tipuri de mesaje va transmite titularul de la Palatul Cotroceni în următorii cinci ani în domenii sensibile pentru societatea românească, precum justiția și statul de drept, reforma administrației publice, educația etc. Momentul nu este deloc simplu dar din momentele complicate și dificile se pot naște uneori soluții decente și oneste, care să (re)unească rațional și moderat clivajele, ura și rănile adânci apărute în societate.
[i] Halford J. Mackinder, “The Geographical Pivot of History”, The Geographical Journal, vol. 23, nr. 4 (aprilie 1904), 421-437, https://archive.org/details/the-geographical-pivot-of-history-by-halford-john-mackinder/The%20Geographical%20Journal%20by%20Geographical%20Journal/
[ii] Halford J. Mackinder, Democratic Ideals and Reality, Washington, National Defense University Press, 1996, 175-193
[iii] Valentin Naumescu, „Modelul European, la „criza vârstei mijlocii”. Raportul Draghi și inevitabila transformare a UE. Spre ce?”, Centrulpolitic.ro, 11 septembrie 2024, https://centrulpolitic.ro/articole/modelul-european-la-criza-varstei-mijlocii-raportul-draghi-si-inevitabila-transformare-a-ue-spre-ce/