Un an de război deschis într-o zonă și așa marcată de conflicte istorice prelungite a spulberat multe din iluziile legate de ceea ce mulți analiști vedeau drept o evoluție normală a lucrurilor: războiul s-a extins. La douăsprezece luni după ce Hamas a trecut la ofensivă, Orientul Mijlociu se află pe marginea unui război și mai grav; mai amplu, mai profund, chiar și mai distructiv.
Un an de violență a distrus ani întregi de presupuneri și iluzii. Una dintre ele era credința lui Benjamin Netanyahu că ar putea gestiona problema palestiniană fără a face concesii cererilor acestora pentru autodeterminare.
Odată cu aceasta, a dispărut și gândirea iluzorie care i-a liniștit pe aliații occidentali îngrijorați ai Israelului. Liderii din SUA și Marea Britanie, și alții, s-au convins pe ei înșiși că Netanyahu, deși s-a opus toată viața politică unui stat palestinian alături de Israel, ar putea fi cumva convins să accepte unul pentru a pune capăt războiului.
Refuzul lui Netanyahu reflectă neîncrederea aproape universală față de palestinieni în Israel, precum și propria sa ideologie. De asemenea, premierulisraelian a torpilat un plan de pace ambițios al americanilor.
Planul de încetare a focului al președintelui Biden propunea ca Israelul să primească recunoașterea diplomatică completă din partea Arabiei Saudite, cea mai influentă țară islamică, în schimbul acordării independenței palestiniene. Saudiții ar fi fost astfel recompensați cu un pact de securitate cu SUA.
Dar planul lui Biden a eșuat de la primul obstacol. Netanyahu a declarat în februarie 2024 că acordarea statutului de stat ar fi o „recompensă uriașă” pentru Hamas. Bezalel Smotrich, unul dintre extremiștii ultranaționaliști din cabinetul său, a spus că ar fi o „amenințare existențială” pentru Israel.
Liderul Hamas, Yahya Sinwar, presupus a fi în viață, undeva în Gaza, avea și el propriile iluzii. Acum un an, probabil spera că restul așa-numitei „axe a rezistenței” a Iranului se va alătura, cu toată forța, unui război pentru a slăbi Israelul. S-a înșelat.
Sinwar și-a păstrat planurile de a ataca Israelul pe 7 octombrie atât de secrete încât și-a luat inamicul prin surprindere. A surprins, de asemenea, și pe unii din propria tabără. Surse diplomatice au declarat pentru BBC că Sinwar s-ar putea să nu-și fi împărtășit planurile nici măcar cu conducerea politică în exil a organizației sale din Qatar. Aceștia aveau protocoale de securitate notoriu de laxe, vorbind pe linii deschise care puteau fi ușor interceptate, a spus o sursă.
Departe de a trece la ofensivă, Iranul a subliniat că nu dorește un război mai amplu, în timp ce Israelul invada Gaza, iar președintele Biden a ordonat grupurilor de atac ale portavioanelor americane să se apropie pentru a proteja Israelul.
În schimb, Hassan Nasrallah și aliatul său, liderul suprem al Iranului, Ayatollahul Ali Khamenei, s-au limitat la atacarea graniței de nord a Israelului, declarând că vor continua până la un armistițiu în Gaza. Țintele erau în mare parte militare, dar Israelul a evacuat peste 60.000 de oameni de la graniță. În Liban, poate de două ori mai mulți au fost nevoiți să fugă de-a lungul lunilor, pe măsură ce Israelul a contraatacat.
Ofensiva a lovit puternic în credința Iranului că rețeaua sa de aliați cimenta strategia sa de descurajare și intimidare a Israelului. Momentul cheie a fost pe 27 septembrie, când un atac aerian masiv asupra suburbiei de sud a Beirutului a ucis pe Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, și pe mulți dintre locotenenții săi de top. Nasrallah era o parte vitală a „axei rezistenței” Iranului, alianța informală și rețeaua de apărare formată din aliați și proxy.
Israelul a depășie ideea de război la graniță, escaladând către unul mai mare. Dacă intenția strategică a fost de a forța Hezbollah să înceteze focul și să se retragă de pe frontiera nordică a Israelului, aceasta a eșuat. Ofensiva și invazia din sudul Libanului nu au descurajat Iranul.
Iranul pare să fi concluzionat că reticența sa deschisă de a risca un război mai amplu încuraja Israelul să preseze mai tare. A contraataca era riscant și garanta un răspuns israelian, dar pentru liderul suprem și Gărzile Revoluționare ale Iranului, devenise cea mai puțin proastă opțiune.
Liderii Hamas nu acceptă că atacurile asupra Israelului au fost o greșeală care a adus mânia Israelului, înarmat și susținut de Statele Unite, asupra poporului lor. „Dăm vina pe ocupație,” spun ei, și „pe setea lor (a israelienilor – n.n.) de distrugere și moarte.”
În Qatar, cu aproximativ o oră înainte ca Iranul să atace Israelul pe 1 octombrie, un jurnalist al BBC l-a intervirvat pe Khalil al-Hayya, cel mai înalt lider Hamas din afara Gazei, al doilea în organizația lor doar după Yahya Sinwar. El a negat că oamenii săi ar fi vizat civili – în ciuda dovezilor copleșitoare – și a justificat atacurile spunând că a fost necesar să pună situația palestinienilor pe agenda politică mondială.
„A fost necesar să se tragă un semnal de alarmă în lume, să le spunem că aici există un popor care are o cauză și cerințe care trebuie îndeplinite. A fost o lovitură pentru Israel, inamicul sionist.”
Timp de luni după ce Hamas a atacat Israelul, a existat teama că războiul se va extinde și va deveni mai acut. Treptat, și apoi foarte rapid, acest lucru s-a întâmplat, după atacurile devastatoare ale Israelului asupra Hezbollah și Libanului.
Este prea târziu, cred eu, să spunem că Orientul Mijlociu este pe marginea prăpastiei. Israelul se confruntă cu Iranul. Părțile beligerante au trecut de această limită, iar țările care încă nu sunt implicate direct sunt disperate să nu fie atrase și ele în conflict.
La momentul scrierii acestui articol, Israelul încă nu a ripostat pentru atacul cu rachete balistice al Iranului din 1 octombrie. A indicat că intenționează să aplice o pedeapsă severă. Președintele Biden și administrația sa, furnizorii constanți de arme și suport diplomatic ai Israelului, încearcă să ajusteze un răspuns care ar putea oferi Iranului o cale de a opri escaladarea accelerată, o expresie pe care strategiștii o folosesc pentru a descrie modul în care războaiele trec rapid de la criză la dezastru.
Proximitatea alegerilor din SUA, împreună cu sprijinul ferm al lui Joe Biden pentru Israel, în ciuda rezervelor sale cu privire la modul în care acesta luptă, nu induc multă speranță că SUA vor reuși cumva să găsească o cale de ieșire.
Semnalele din Israel indică faptul că Netanyahu, Gallant, generalii IDF și agențiile de informații cred acum că dețin avantajul. 7 octombrie a fost un dezastru pentru ei. Toți înalțiișefi de securitate și militari, cu excepția prim-ministrului, și-au cerut scuze, iar unii și-au dat demisia. Nu plănuiseră un război cu Hamas. Dar planificarea pentru războiul cu Hezbollah a început după ce ultimul s-a încheiat în 2006 într-un impas umilitor pentru Israel. Hezbollah a suferit lovituri din care s-ar putea să nu-și mai revină.
Până acum, victoriile Israelului sunt tactice. Pentru a ajunge la o victorie strategică, ar trebui să-și constrângă inamicii să-și schimbe comportamentul. Hezbollah, chiar și în starea sa redusă, arată că vrea să continue să lupte. A înfrunta infanteria și tancurile israeliene acum, când sudul Libanului a fost din nou invadat, ar putea anula unele dintre avantajele Israelului în materie de putere aeriană și informații.
Dacă Iranul răspunde ripostei Israelului cu un alt val de rachete balistice, alte țări ar putea fi atrase în conflict. În Irak, milițiile-client ale Iranului ar putea ataca interesele americane. Doi soldați israelieni au fost deja uciși de o dronă venită din Irak.
Arabia Saudită privește de asemenea cu îngrijorare. Prințul moștenitor Mohamed Bin Salman și-a exprimat clar viziunea asupra viitorului. El ar lua în considerare recunoașterea Israelului, dar doar dacă palestinienii obțin un stat în schimb, iar Arabia Saudită obține un pact de securitate cu Statele Unite.
Rolul lui Joe Biden, încercând simultan să rețină Israelul în timp ce îl susține cu arme, diplomație și grupuri de atac ale portavioanelor, expune America la riscul de a fi implicată într-un război mai amplu cu Iranul. Nu își doresc ca acest lucru să se întâmple, dar Biden a promis că va veni în ajutorul Israelului dacă va fi necesar.
Asasinarea de către Israel a lui Hassan Nasrallah și daunele aduse strategiei Iranului și „axei rezistenței” alimentează un nou set de iluzii într-o parte a populației din Israel și din Statele Unite. Ideea periculoasă este că aceasta este o oportunitate unică într-o generație de a reconfigura Orientul Mijlociu prin forță, impunând ordine și neutralizând inamicii Israelului. Joe Biden – și succesorul său – ar trebui să fie atenți la acest lucru.
Ultima dată când s-a luat în considerare serios restructurarea Orientului Mijlociu prin forță a fost după atacurile al-Qaeda de la 11 septembrie asupra Americii, când președintele american George W. Bush și Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, se pregăteau să invadeze Irakul în 2003.
Invazia Irakului nu a eliminat extremismul violent din Orientul Mijlociu. A înrăutățit lucrurile. Prioritatea pentru cei care doresc să oprească acest război ar trebui să fie un armistițiu în Gaza. Este singura șansă de a calma situația și de a crea un spațiu pentru diplomație. Acest an de război a început în Gaza. Poate că se poate încheia tot acolo.
Israelul a fost dispus să facă mari eforturi pentru a slăbi Hezbollah și Iranul și a făcut deja progrese semnificative pe aceste fronturi. Dar războiul din Gaza și militarizarea crescută din Cisiordania ridică întrebarea cât de departe este dispus Israelul să meargă în teritoriile palestiniene.
Evenimentele acestui an care a trecut sugerează că guvernul lui Netanyahu vizează nimic mai puțin decât crearea unei noi realități la toate granițele Israelului.
Politicienii și analiștii din regiune au planificat pentru „ziua de după” încă de la începutul războiului. Ei sperau că ar putea apărea o oportunitate din tragedie. Actorii regionali și internaționali ar putea ajuta israelienii și palestinienii să ajungă în sfârșit la un acord și să reconstruiască Cisiordania și Gaza după ani de neglijență. Magnitudinea suferinței și pierderii ar putea fi un memento crud, dar eficient, că acest conflict nu poate fi ignorat, că ar provoca haos nu doar pentru israelieni și palestinieni, ci și în întreaga regiune, în moduri care ar afecta fiecare colț al lumii. Ei sperau că aceasta ar demonstra că singurul rezultat acceptabil ar fi găsirea unei soluții politice viabile care să rupă ciclurile nesfârșite de violență.
Tragic, dacă nu chiar previzibil, viziunea unei zile de pace și prosperitate devine din ce în ce mai îndepărtată. Imaginea este, în schimb, una de lupte continue, bilanțuri de morți în creștere, distrugeri fizice catastrofale, strămutări în masă și condiții umanitare dezastruoase. Între timp, ostaticii israelieni rămași, care nu au fost uciși de Hamas, continuă să sufere în tunelurile de sub Gaza.
Dincolo de aceste calamități actuale, există o consecință pe termen lung care nu era inevitabilă. Alegerile pe care Netanyahu și coaliția sa guvernamentală extremistă le fac acum ar putea desființa decenii de eforturi ale foștilor premieri israelieni Yitzhak Rabin, Ehud Barak și Ariel Sharon de a dezangaja Israelul de teritoriile palestiniene. În Gaza, forțele israeliene rămân profund înrădăcinate, menținând controlul în coridorul Philadelphi la granița cu Egiptul și pregătindu-se pentru o prezență militară pe termen lung. În Cisiordania, expansiunea coloniilor israeliene continuă, protejată de Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) și încurajată de miniștri israelieni a căror ambiție este să controleze întregul teritoriu. Incursiunile IDF în orașele palestiniene, precum raidurile masive din Jenin și Tulkarm, au crescut în ultimele luni, pe măsură ce controlul Autorității Palestiniene slăbește. A început o mișcare terestră israeliană în Liban, iar liderii și analiștii israelieni discută despre posibilitatea reinstaurării unei zone tampon în sudul Libanului, similară cu cea stabilită după invazia din 1982 și menținută până la retragerea unilaterală a Israelului în 2000.
Dacă aceste operațiuni continuă, Israelul ar putea, intenționat sau din greșeală, să reocupe părți sau chiar toată Gaza, Cisiordania și sudul Libanului. Este, fără îndoială, un viitor mai sumbru decât cel la care au visat mulți. Dar este o posibilitate reală, cu repercusiuni potențial dezastruoase. Reocupările ar amenința securitatea pe termen lung a Israelului, ar înăbuși aspirațiile palestinienilor pentru independență și demnitate și ar destabiliza întreaga regiune.
Degradarea Hezbollahului de către Israel va adânci credința deja înrădăcinată în rândul multor lideri și cetățeni israelieni că doar forța militară îi poate face în siguranță. Și după trauma din 7 octombrie și odată cu ascensiunea liderilor etno-naționaliști religioși ai Israelului, israelienii ar putea concluziona în continuare că ocuparea teritoriilor este cea mai bună modalitate de a-și asigura țara. Formula care a condus diplomația israeliană de la tratatul de pace cu Egiptul din 1979 — „teritorii pentru pace” — pare acum discreditată. Atunci, Israelul a acceptat să se retragă din Peninsula Sinai în schimbul normalizării relațiilor bilaterale. Dar cu atacul din 7 octombrie, care a venit din Gaza, pe care Israelul o ocupase anterior, controlul teritoriilor pare din nou să câștige importanță ca strategie de apărare. Gardurile high-tech nu au fost suficiente pentru a-i proteja pe israelieni. Sistemele de apărare antirachetă și infrastructura de apărare civilă limitează daunele pe care un adversar le poate provoca, dar fără a duce lupta în teritoriile inamice și fără a reocupa teritorii, unii lideri israelieni susțin că Israelul nu va fi în siguranță.
Un astfel de scenariu devine tot mai probabil pe zi ce trece. Dar nu poate aduce securitatea pe termen lung pe care Israelul o caută. În schimb, ar lăsa Israelul blocat într-un ciclu de război și izolare globală, trăgând Statele Unite după el. Israelul are nevoie de un lider care să pună sub semnul întrebării definiția actuală a victoriei, recunoscând că adevărata victorie nu este posibilă fără pace. Nu trebuie să credem într-un „nou Orient Mijlociu” în care Israelul este pe deplin acceptat, tranzacționând și interacționând cu vecinii săi, pentru a aprecia că există un alt drum realist înainte. Acesta nu este un drum al ocupației și al războiului perpetuu. Dar pentru moment, acesta este drumul pe care merge Israelul.
