Lucrurile nu arată bine, trebuie să fim lucizi și realiști. Dincolo de optimismul și triumfalismul declarațiilor Administrației Trump II, care ne tot anunță cât de „bine merg discuțiile” și că echipa noului președinte face „o treabă grozavă”, „fantastică”, „măreață”, nimeni altcineva din afara echipei MAGA, a trumpiștilor și a Rusiei lui Putin nu vede și nu are sentimentul că „planul de pace” anunțat în campania electorală din SUA merge bine. Depinde pentru cine.
…Sau, dimpotrivă, poate că funcționează foarte bine, dar nu ne dădusem noi seama anul trecut în ce va consta cu adevărat „planul de pace” al lui Trump pentru Europa și pentru lumea liberă. America lui Trump este furioasă pe Europa și vrea să se dezangajeze din destinul european, iar Europa este dezamăgită de America lui Trump. Cele două sunt încă legate prin NATO dar distanța între ele pare să crească, pe măsură ce distanța între Washington și Moscova se micșorează.
…Sau, cine știe?, poate că partea genială a planului urmează la finalul filmului și încă nu realizăm acum ce briliantă este întreaga strategie americană și cum se va închide ca un clește la sfârșit, prinzându-i la înghesuială și pedepsindu-i exemplar pe invadatorii ruși. Iar noi vom plânge de emoție și bucurie și ne vom lua din nou în brațe în spațiul euro-atlantic al democrațiilor liberale și al alianței transatlantice și va fi totul ca înainte.
Orice se poate întâmpla în acest punct, dar să recunoaștem că unele variante sunt, totuși, pe zi ce trece, mult mai probabile decât altele, în timp ce celelalte au rămas pur teoretice.
Pe de o parte, devine tot mai limpede că se dorește încheierea războiului. Și Ucraina dorește asta. Președintele Trump repetă obsesiv că vrea pace cât mai repede. Nimic rău până aici. Dar modul în care se încheie un război contează. „Lecțiile” lui istorice contează. Consecințele lui geopolitice contează. „Morala” lui, admițând că este un fel de fabulă pentru generațiile viitoare, contează. Efectele asupra relațiilor internaționale contează. Valorile pe care le transmit mai departe concluziile războiului contează. Aranjamentele de securitate post-război contează. Toate acestea la un loc conturează tabloul unei noi lumi. I se mai spune din când în când „ordine politică”. Regională, europeană, globală. Aceasta se desface și se reface acum, sub ochii noștri.
Este, într-adevăr, multă ceață în jur. Multe necunoscute, multe incertitudini, multe chestiuni interpretabile. Multe aspecte sunt în dinamică, deci ar putea fi prea repede să le etichetăm acum sau să concluzionăm asupra lor. În fiecare zi apar elemente noi în cadrul unor teme fierbinți de discuție. Putem admite asta, desigur. Dar, dincolo de variabile și dinamici, sunt și câteva aspecte care (ne) sunt deja crystal-clear. Asupra lor nu mai planează nicio îndoială iar pe baza lor trebuie să construim abordările viitorului, dacă vrem într-adevăr să nu ne iluzionăm. Iată așadar certitudinile, pe scurt.
1. În Rusia lui Putin, Europa nu are și nu va mai avea încredere, în caz că unele state vest-europene au avut vreodată. Zero. Rusia este un invadator înnăscut iar regimul Putin este un regim abuziv, agresor, dictatorial, criminal, hoț și mincinos. Toate epitetele de mai sus, de la invazii și abuzuri la crime și minciuni, se pot documenta și demonstra atât de ușor, cu fapte și evenimente din ultimii 25 de ani, încât ne-am pierde vremea să mai exemplificăm. Dictatorul Putin a continuat să fure nu doar resursele, speranțele de libertate și chiar viețile oamenilor nevinovați din Rusia și din alte țări, ci și teritoriile altor state, să înșele, să amenințe, să mintă, să terorizeze, exact ca tiranul Stalin, pe care de altfel îl idolatrizează.
Dacă Europa nu are încredere în Rusia lui Putin, așa cum este firesc, înseamnă că Europa (UE și Marea Britanie) nu va putea accepta rezultatele discuțiilor ruso-americane care sunt nedrepte și nefavorabile Ucrainei. Dacă Statele Unite vor insista să dea satisfacției Rusiei lui Putin, relațiile transatlantice se vor deteriora. Iar dacă vor exista cedări teritoriale ucrainene acceptate de SUA în favoarea Rusiei, împotriva voinței Ucrainei, Europa nu le va recunoaște.
Ceea ce nu știm încă este cum va arăta Rusia post-Putin și când o vom descoperi. Ar putea fi mai bună sau mai rea decât actuala Rusie. Rămân însă la opinia pe care am mai formulat-o (nedemonstrabilă, de data aceasta), că sfârșitul regimului Putin este mult mai aproape decât și-a pregătit el, prin revizuirea abuzivă a Constituției din 2020, să mai rămână la putere, adică până în 2036.
Sfârșitul războiului din Ucraina va accelera sfârșitul regimului Putin. Paradoxal, acest sfârșit va veni în vremuri de pace, nu de război, căci oprirea războiului va antrena schimbări importante într-o Rusie care este acum înghețată de obiectivele războiului. Iar când va veni, sfârșitul va veni brusc, neașteptat, fulgerător, în câteva săptămâni de agonie, așa cum cad dictatorii când se schimbă dinamica relațiilor de putere din interiorul sistemului.
2. America lui Trump se îndepărtează de Europa. Nu mai există dubii nici pe această dimensiune a politicii internaționale. De la furtuna verbală anti-europeană din discursurile oficiale la replicile de băieți macho de pe grupul de chat cu jurnalistul inclus din greșeală, grup care pregătea intervenția militară a SUA împotriva rebelilor houthi, se vede noua atitudine de la Washington față de Europa. Aversiune pură. Ceea ce nu știm este cât de mult se va îndepărta America lui Trump (și poate cele ale administrațiilor viitoare) de vechea Europă aliată și dacă, până la urmă, coarda întinsă se va rupe sau nu. Dar îndepărtarea este certă.
Vocile americane moderate, lucide, raționale, pro-atlantiste, sunt tot mai stinse și mai timorate de valul furiei revanșarde și revizioniste a facțiunii MAGA. În corul ideologic și umoral al MAGA, nici nu mai pare Trump sperietoarea cea mai mare. Dacă ne uităm cu atenție la discursurile vicepreședintelui JD Vance, acestea par chiar mai toxice pentru viitorul pe termen lung al relațiilor transatlantice, în cazul în care ar urma (din ianuarie 2029) opt ani cu Vance în Biroul Oval. Un pic de rezervă am putea accepta aici, pentru că JD Vance s-a mai răsucit cu 180 de grade în ultimii ani, față de Trump de exemplu, deci constanța politică nu e chiar prima lui virtute. Dar îi așteptăm și pe democrați să vedem cu ce ofertă vor veni în 2028. Sperăm să fie o candidatură centristă, solidă, nu un alt experiment progresist sau de nișă.
Partea proastă este că îndepărtarea SUA de Europa s-ar putea dovedi ireversibilă, chiar și după întoarcerea democraților sau revenirea la controlul partidului a republicanilor „în toate mințile”, cândva în legislaturile viitoare, dacă în următorii patru ani se vor petrece rupturi ireparabile între America și Europa.
3. Europa nu poate înlocui ajutorul militar al SUA pentru Ucraina. Europa nu va lupta contra Rusiei pentru Ucraina. Europa nu va putea acorda garanții de securitate credibile fără ajutorul (implicarea) SUA.
Ce-i drept, acestea nu sunt niște observații prea încurajatoare sau măgulitoare pentru europeni, dar intră și ele la capitolul realități și certitudini.
Europa nu are deocamdată un Plan B iar proiecțiile financiare, strategice și militare privind înarmarea UE arată că da, Europa ar putea avea într-adevăr un Plan B fără America, dar nu mai devreme de 5-10 ani. Prea târziu pentru Ucraina, desigur. Să sperăm că nu prea târziu și pentru Europa însăși.
4. În acest început (șocant pentru europeni) de negocieri SUA-Rusia, Putin îl domină pe Trump. Dictatorul de la Kremlin nu numai că a respins imediat propunerea inițială a lui Trump, de încetare totală și necondiționată a focului timp de 30 de zile, dar a și început să impună treptat condiții, din ce în ce mai asertive și până nu demult de neconceput în relația cu SUA și cu Occidentul, pe care le prezintă drept „concesii” ale Rusiei.
Încetarea atacurilor asupra infrastructurii energetice (rezervoarele de țiței sunt o vulnerabilitate pentru Rusia, în timp ce Ucraina tocmai și-a securizat centralele electrice), armistițiul din Marea Neagră (Ucraina nu mai avea neapărat o problemă majoră cu flota rusă în vestul Mării Negre), ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei, toate acestea avantajează Rusia. Ucraina domină de peste doi ani războiul în Marea Neagră și a izgonit navele rusești la distanță de țărmul ucrainean, tocmai în estul Mării Negre. Acum, Moscova dorește ca Ucraina să nu mai aibă dreptul de a lovi cu rachete navele militare rusești din Marea Neagră dar Rusia să aibă în schimb dreptul să inspecteze navele civile (comerciale) ucrainene. Este doar un exemplu de „negociere rusească”. Asta în timp ce dronele și rachete rusești toacă în continuare orașele ucrainene, omoară civili și distrug infrastructuri civile iar trupele invadatoare ruse încearcă să ocupe cât mai mult teritoriu. Aproape că se spune explicit că până și dreptul Ucrainei de a se preda este o „concesie” făcută de Rusia, pe care echipa lui Trump o aplaudă încântată.
5. Dacă Ucraina nu obține o pace corectă și durabilă, norii războiului vor rămâne deasupra Europei. Este a cincea și ultima certitudine pe care o avem în acest moment. O pace nedreaptă și fără garanții de securitate ar fi mai rea decât impasul și continuarea actualului război, pentru că ar încuraja agresorul. Ar însemna ce au însemnat Acordurile de la Minsk din 2014 și 2015, adică deschiderea porților pentru un război și mai extins, și mai sângeros, și mai lung, care va începe peste câțiva ani. Așa cum a fost cazul invaziei din 2022.
Dacă acestea sunt certitudinile, să vedem care ar fi temele, situațiile și perspectivele încă neclare, asupra cărora planează deocamdată un mix de indicii pozitive și negative. Viitorul acestora nu este limpede. Aceste achiziții istorice ale ordinii politice occidentale și ale democrațiilor liberale sunt în cumpănă, depinzând de evoluțiile politice din anii care vin. Șansele sunt fifty-fifty ca ele să fie validate sau invalidate.
1. NATO are în față o perioadă de mari incertitudini. Se poate specula pe marginea intențiilor lui Trump de a părăsi alianța sau de a o dezactiva de facto, prin dezangajarea SUA față de art. 5 al Tratatului, dar adevărul este că deocamdată nu există dovezi în acest sens. Aparent, discuția este legată de procentele din PIB alocate pentru Apărare, de bugetele și contribuțiile militare ale europenilor. Nu sunt convins că, în realitate, așa este. Tot mai mult cred că viitorul NATO nu depinde de bugetele militare ale statelor europene, ci de schimbările paradigmatice profunde din strategiile marilor puteri, în special de transformarea Americii pe plan intern (cultural-social-ideologic) și extern (politico-strategic).
Renunțarea de către SUA la funcția de SACEUR (comandantul forțelor aliate din Europa), pe care americanii o dețin din 1949, de la înființarea Alianței Nord-Atlantice, începând cu generalul Dwight Eisenhower, ar fi un pas simbolic al dezangajării despre care se vorbește. Este o funcție-cheie și un semn al angajamentului istoric al Americii pentru apărarea libertății și democrației în Europa.
Dacă NATO va rezista până la mid-term elections din noiembrie 2026 iar democrații vor echilibra situația politică cel puțin în una din camerele Congresului, există posibilitatea reală ca NATO să rămână în picioare până la viitoarele alegeri prezidențiale din noiembrie 2028 și apoi după.
Până atunci, să vedem cum decurge Summit-ul NATO de la Haga, din 24-26 iunie a.c., și prima întâlnire a lui Donald Trump în noul său mandat cu liderii din Alianța Nord-Atlantică. Nu va fi una ușoară.
Cel mai probabil, europenii vor dori și vor trebui să asume responsabilități mai mari în cadrul NATO, conturând un pilon sau pol european. Rolul Turciei în asigurarea noii ordini de securitate a Europei a crescut brusc și va crește în continuare.
Este important să vedem că trei aliați non-UE din NATO, Marea Britanie, Turcia și Canada, se implică în „coaliția voinței” și în construcția noii ordini de securitate a Europei. România este prezentă în acest format și trebuie să rămână activă, parte a efortului acestui nucleu de state, majoritatea europene, care susțin Ucraina și doresc o pace dreaptă și durabilă.
2. Parteneriatele strategice bilaterale ale SUA cu țările din Flancul Estic, în particular cel cu România. Vor rezista sau nu alianțele din ultimii 25 de ani ale statelor UE mai mici, din Europa Centrală și de Est, cu SUA? Vor fi sau nu abandonate statele postcomuniste, la a căror dominație râvnește Rusia?
MAGA pare furioasă pe România pentru alinierea perfectă cu UE și cu administrația Biden din ultimii patru ani, pentru susținerea Ucrainei, pentru anularea alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie, o anulare care amintește perfect de intervenția (demonstrată clar de agențiile guvernamentale ale SUA, la 10 luni după alegeri) a Rusiei în favoarea alegerii lui Trump în primul mandat, în 2016. Fără amestecul Rusiei în alegerile americane din 2016, Trump nu și-ar fi obținut primul mandat. Firește că guvernanților din SUA nu le place readucerea temei în discuție și mai ales exemplul anulării unor alegeri pe care Rusia le-a trucat.
Administrația Trump II și-a redus însă tonul față de eliminarea candidatului Rusiei, C. Georgescu, enigmaticul reprezentant al vechii Securități din România, despre care și-au dat seama până și americanii, din filmarea din iulie anul trecut, descoperită de Antena 3, că este de fapt un prorus care-și bătea joc de Trump, nostalgic comunist, conspiraționist anti-știință și legionar cam dus cu pluta, cu un CV umflat cu pompa, deși în ianuarie demnitarii MAGA păreau tentați să creadă că e un trumpist creștin dedicat trup și suflet, „omul poporului și al lui Dumnezeu”, discriminat de UE. Cu Georgescu a rămas doar Rusia, Moscova indicându-i să nu susțină altă candidatură, în ideea tot mai evidentă ca, după 18 mai, Rusia să anunțe că nu recunoaște alegerile prezidențiale din România.
Ar fi însă o naivitate să nu recunoaștem că atitudinea SUA față de România s-a schimbat în rău după instalarea Administrației Trump II, așa cum s-a schimbat și față de UE. Să lăsăm deoparte ipocrizia că de vină ar fi ministrul de Externe, Hurezeanu. Nu din cauza ministrului nostru de Externe se întâmplă toate astea. Pe de altă parte, trebuie spus clar că România nu este o țară în care majoritatea societății să susțină trumpismul. Dimpotrivă, cotele de susținere pentru UE sunt mult mai mari, în jur de 60-70%. Românii iubesc SUA și nu își doresc deteriorarea relațiilor transatlantice, dar nici nu sunt de acord, dincolo de cei din curentul contestatar extremist-naționalist-bigot-dacopat-conspiraționist-antieuropean-antiliberal-antisistem (cca 40%, să zicem, adunând toate versiunile actuale de hateri), cu abordările acestui curent populist. Se va vedea la turul al doilea, pe 18 mai, unde este localizată politic majoritatea societății românești.
Americanii au reintrodus vizele pentru România, nu mai vorbesc nimic de bazele existente și de continuarea investițiilor militare la Marea Neagră (Kogălniceanu), și în general pare că pregătesc ceva. Nici discuțiile lor tot mai substanțiale cu rușii nu sunt un semn bun pentru țările din Flancul Estic. Câteva publicații conservatoare din SUA, cu autori care au făcut studii în Rusia și sunt căsătoriți cu rusoaice, cer oprirea sprijinului tradițional pentru România. Ce surpriză! Dar, una peste alta, cred că inclusiv Președintele Trump încă reflectează la viitorul relațiilor cu România și țările de pe Flancul Estic și nu a luat încă o decizie definitivă.
3. Rusia ar putea testa NATO, prin atacarea/lovirea unui stat membru din Flancul Estic. Cu o administrație americană tot mai puțin dispusă să-și apere aliații europeni sau din alte părți, Rusia se poate gândi la o lovitură militară care să decredibilizeze definitiv NATO. Nu la ocuparea efectivă a unei țări europene integrate, ci la agresarea ei de scurtă durată, pentru a vedea în ce măsură se aplică art. 5 și ce va face concret NATO.
Dacă NATO nu va face nimic, pentru simplul motiv că art. 5 nu se va activa din lipsa unanimității votului în Consiliul Nord-Atlantic, NATO poate fi considerată decedată de facto, chiar dacă de jure va mai trăi un timp, în acte. În special Statele Baltice (atenție la coridorul Suwalki dintre Belarus și exclava rusească Kaliningrad), Polonia dar și România (după evenimentele din ultima perioadă) trebuie să ia măsuri urgente de consolidare militară și de verificare a mecanismelor de intervenție din cadrul pilonului european nascent din NATO.
4. Democrațiile liberale ar putea eșua, din cauza creșterii extremismului și curentului anti-sistem promovat intens prin rețelele sociale. Revoluția socială a poporului periferic și frustrat, aparent „împuternicit” de rețelele sociale dar în realitate manipulat prin algoritmii TikTok, va continua, fără o agendă clară de guvernare, alta decât ura și dorința de a înlătura elitele de toate tipurile din pozițiile actuale deținute. Revoluția socială anti-sistem poate duce fie la regimuri ultrapopuliste și cu tendințe autoritare, de tipul celor promovate de MAGA (a se vedea atacul recent al guvernării și majorității din Congres asupra justiției americane), fie la destabilizare internă și risc de război civil. Încurajați de exemplul MAGA, și alții ar putea lua-o pe acest drum al distrugerii oricărei rezistențe din interior, iar guvernarea Viktor Orbán din Ungaria este cel mai bun exemplu din Europa. Sau Turcia, la marginea Europei.
Să urmărim cu mare atenție alegerile prezidențiale din Franța de peste doi ani, în care Marine Le Pen este arătată de sondaje cu prima șansă, la mare distanță de toate celelalte nume ale politicii franceze actuale. Dar și în Franța este așteptată curând o decizie a justiției într-un proces penal al lui Le Pen, în care juriștii vorbesc de o posibilă condamnare, cu interzicerea dreptului de a candida în următorii cinci ani.
5. China ar putea „să-și încerce norocul” pe fondul crizei relațiilor transatlantice și a apropierii SUA de Rusia, încercând să se apropie economic și politic de Europa, în special de UE, pentru a umple locul pe care eventual SUA ar putea să-l lase liber, și pe de altă parte dând lovitura decisivă asupra Taiwanului. Aceste două mutații strategice și geopolitice majore din Europa și din Asia, bazate pe acțiunea potențială a Chinei, ar completa schimbarea tabloului lumii în care trăim. Vorbim de o posibilitate, nu de o certitudine.
Cele două seturi de certitudini și incertitudini (jumătăți de scenarii) ale momentului se întâlnesc în punctul-cheie al modului în care se va încheia războiul din Ucraina. Cu SUA de partea bună sau de partea rea a istoriei, adică ajutând Ucraina (victima) sau făcând jocurile Rusiei (agresorul). Donald Trump este așadar cel care va face diferența între un curs pozitiv sau negativ al securității în Europa. Și vom afla curând opțiunea.
Ne place sau nu, pivotarea șocantă a Americii dinspre Europa (Occident) spre Rusia și cadourile pe care Trump i le face până acum lui Putin, scoțându-l din izolarea internațională, în încercarea străvezie dar iluzorie de a decupla Moscova de Beijing („reverse Nixon”), are puterea și magnitudinea de a schimba lumea în care trăim. Nu este deloc sigur că MAGA va face America Great Again, dar este cert că, în funcție de deciziile pe care le va lua, în special în 2025 și 2026, poate bulversa ordinea politică occidentală post-1945 și post-1989, ajutând indirect axa dictaturilor revizioniste anti-occidentale Rusia-China-Iran-Coreea de Nord să distrugă preeminența lumii liberale asupra regimurilor totalitare și autoritare. Modul în care se va încheia războiul din Ucraina ne va spune clar ce cale a ales America lui Trump.
