Încercând, într-un text referitor la Istoria civilizației române moderne de E. Lovinescu („Istoria civilizației române moderne la centenar”, în Apostrof, nr. 10/ 2024, pp. 15-19), să explice complexul de inferioritate al românilor la începutul sec. al XX-lea, Marta Petreu evocă „concepţia europocentristă dominantă până spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, care recunoştea apartenenţa la istorie numai pentru acele popoare care au ajuns la existenţa statală independentă şi la un anumit nivel cultural”. Autoarea îl ia ca reper pe G.W.F. Hegel, notând că „Pentru Hegel, de exemplu, criteriul de apartenenţă la istorie este existenţa statului propriu: «În istoria universală nu se poate vorbi decît de acele popoare care au existenţă statală». În consecinţă, filosoful lăsa pe dinafara istoriei, ca preistorice, întinse zone ale lumii, inclusiv Europa de Răsărit: «Unele popoare au putut vieţui timp îndelungat fără existenţa unui stat, deci înainte de a ajunge la realizarea acestei meniri a lor şi înainte ca, înăuntrul ei, să atingă o dezvoltare importantă în anumite direcţii”. Trecând peste faptul că somitatea filosofică de la Jena, Heidelberg și Berlin nu era, nici măcar pe când își scria lucrările, o culme în domeniul istoriei sau al geopoliticii, este surprinzător că autoarea eseului din Apostrof îi acordă credit acestui autor printr-o extensie nejustificată de autoritate, și încă la atâta timp după ce valorile s-au așezat, fiecare în câmpul său de relevanță.
Este limpede pentru oricine că Moldova și Țara Românească erau încă din sec. al XIV-lea state articulate deplin, nu mai puțin decât unele regate între timp dispărute, ca Burgundia (c. 411 – 1795), Aragon (1137 – 1714) ori, mai aproape de noi, Lituania (1253 – 1795). Norman Davies listează și alte cazuri în fermecătoarea lui carte Vanished Kingdomn. The History of Half-Forgotten Europe (2011), dar exemplele de mai sus ajung pentru discuția de față.
Totodată, nu se poate susține în mod serios că Occidentul ar fi neglijat existența entităților statale ale românilor, câtă vreme acestea i-au fost partenere de proiecte politice și militare încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, la Nicopole (1396), a lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504), al cărui dialog diplomatic cu papalitatea și cu Veneția este notoriu. Iar culmea acestui parteneriat, în perioada medievală și timpuriu modernă, rămân, cum se știe, domniile lui Petru Cercel (1583 – 1585) – obținută prin intervenția directă a regelui Franței Henric al III-lea de Valois, și a lui Petru Șchiopul, sprijinit de reprezentanții englezi la Poartă. Ce să mai vorbim despre aventuroasele vremuri de epopee ale lui Mihai Viteazul, devenit, în ultimii ani ai vieții, generalissim al Habsburgilor?
O trecere în revistă a elanurilor de înaintare confesională către Răsărit a Bisericii Romano-Catolice și eforturile – începând cu sec. al XVI-lea – ale protestanților de a atrage de partea lor populația ortodoxă românească, apoi elanurile Contrareformei catolice au fost, la rândul lor, procese care și-au avut impulsul în Occident și s-au făcut simțite prin strădania neobosită a misionarilor papalității și prin emisarii Reformei soldate, în cele din urmă, cel puțin la noi (dar nu numai) cu anumite rezultate incontestabile: pe de o parte, cu apariția, la 1700, a Bisericii Greco-Catolice, iar pe de alta cu trecerea românilor la folosirea limbii române în biserică și în cancelariile oficiale.
Va trebui, prin urmare, revizuită, în sfârșit, teoria că Occidentul a descoperit țările române abia înspre finalul Secolului Luminilor, după cum crede Larry Wolff, în Inventarea Europei de Est, apariția preocupărilor pentru această zonă geopolitică în operele lui Jean-Jacques Rousseau și Voltaire nefiind suficientă pentru a se susține o asemenea târzie conștientizare a Vestului. Or, dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, se pune problema dacă un singur secol de levantinizare – prin intermediul domnitorilor fanarioți, între 1711 și 1821 –, adică doar trei generații puteau fi suficiente pentru a crea, în rândul elitelor românești, un complex de inferioritate. Un astfel de complex nu se regăsește nici în gândirea și acțiunea lui Ion Câmpineanu, spre sfârșitul anilor 1830, nici în cea a bonjuriștilor pașoptiști, activi în capitalele europene ca la Istanbul, pe la mijlocul sec. al XIX-lea, pe când puneau la cale reunirea principatelor, în cele din urmă izbutită deplin.
Nici generația marilor clasici afirmată în timpul lui Carol I nu a făcut figură de grupare complexată de mari talente, pentru Maiorescu și Iacob Negruzii, pentru Eminescu și Slavici, pentru I.L. Caragiale, ca și pentru mai vârstnicii B.P. Hasdeu și Al. Odobescu ori Ion Ghica Occidentul nefiind o terra incognita et desiderata, ci un perimetru al dialogului neinhibat.
Nu s-au regăsit complexe față de Apus nici la începutul sec. al XX-lea, Nicolae Iorga fiind, probabil, savantul și omul politic cel mai vizibil în lumea occidentală, dintre români; întâi ca student și doctorand, mai apoi ca somitate științifică. La fel, Lucian Blaga, D.D. Roșca ori Nichifor Crainic, precum E. Lovinescu, au petrecut ani de zile la studii în universitățile Apusului fără a se strecura în penumbra zidurilor măcinați de rușinea de a nu aparține locului. Cât despre tinerii interbelici – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu și E. Ionescu, Petre Pandrea, Petre Comarnescu ș.a. –, aceștia au cunoscut devreme țările apusene ale Europei (și chiar S.U.A.), destui dintre ei găsindu-și după război azil în aceste noi patrii… Datorită acestor realități, explicarea fenomenelor de sincronism ori, dimpotrivă, de asincronie cu Occidentul înregistrate în cultura română ar trebui să recurgă cu maximă prudență la mitul complexelor de inferioritate românești, valabil poate abia în perioada postbelică, atunci când totalitarismul roșu a izolat România, împreună cu jumătatea răsăriteană a Europei, de partea occidento-septentrională a acestui spațiu, până atunci rezonabil comunicant. Nu și la începutul sec. al XX-lea, totuși… Că Hegel știa sau nu că românii trăiau de secole în state proprii îl privește pe filosoful german. Că, însă, el ar reprezenta o voce autorizată pentru a explica omiterea românilor din enumerările privind partea noastră de continent ține de capacitatea de a discerne critic a noastră, a tuturor.
