Istoria României pare un lung șir de „proiecte de țară” ambițioase și modernizări incomplete, de la 1848 până la integrarea europeană din 2007. Parțial reușite, fiecare cu câte ceva bun, dar esențialmente ratate, tocmai fiindcă aceste modernizări nu au reușit niciodată să ducă lucrurile la bun sfârșit și „au uitat ceva” pe dinafară. Ca o boală tratată insuficient, cu doze subliminale de medicamente sau oprite prea repede și cu reveniri ale aceleaiași vechi boli, după zeci de ani. Să încercăm, foarte succint, o posibilă explicație. Poate mai sunt și altele.
Fiecare dintre marile etape modernizatoare ale istoriei României a pretins iar unele chiar au încercat să ridice țara din sărăcia, înapoierea și subdezvoltarea cronice, specifice ținuturilor de la marginea imperiilor. Am fost și am rămas însă la periferia geopolitică a tuturor lumilor din care am făcut parte, orientale sau occidentale. Cu un picior înăuntru și unul afară.
…Dar nu hainele, nu mașinile, nu vilele și nu telefoanele au fost problema – ci fundația cultural-educațională și calitatea resursei umane a poporului, în majoritatea lui. Aici s-a pierdut de fiecare dată bătălia. Cu nuclee societale de maxim 25-30-35% oameni luminați, deschiși, educați și responsabili față de cei din jur, în schimb cu procente imense de ignoranță, violență (publică dar mai ales domestică), iresponsabilitate, conspiraționism anti-știință și anti-medicină, abandon școlar și analfabetism funcțional, hoție (de toate tipurile, mică și mare, fiecare după cum poate, la nivelul lui), prea departe nu avem cum să ajungem.
…Iar faptul că ne punem, demonstrativ și superficial, crucea în frunte nu ne ajută prea mult, sau chiar ne descalifică inclusiv ca buni creștini europeni, atunci când filetismul, xenofobia și naționalismul retrograd, privite ca sărbătoare a mizeriei, autosuficienței și ignoranței „mândre”, ajung să anuleze marile și autenticele valori universale ale creștinismului. Nu, modernizarea și creștinismul (ortodoxia) nu sunt incompatibile, așa cum încearcă unele voci publice, de o parte și de cealaltă, să le prezinte, evident în mod greșit.
Majoritatea modernizărilor au reușit economic, industrial și tehnologic, cel puțin până la un punct când „și-au pierdut suflul”, de obicei cam la 25-30 de ani după borna istorică generatoare a schimbării politice respective. Unele au reușit chiar și politic (cu excepția pretinsei modernizări a regimului comunist 1945-1989, pe care nici nu o voi include în lista mea, celelalte au însemnat pași înainte reali ca modernizări politice), dar social, educațional și cultural au eșuat toate, „pierzând poporul pe drum”, după ce s-au ocupat numai de fațada țării și de bunăstarea elitelor (reale sau închipuite) ale regimului respectiv.
Dacă vom mai avea vreodată, în timpul vieții noastre, șansa unei noi modernizări a României, va trebui să pornim de la bază, începând cu valorile și modelul educațional, de unde pleacă toate problemele. Aici suntem la pământ.
Dar care au fost etapele istorice ale modernizărilor României?
- 1848, Unificarea Principatelor și formarea Regatului. Ieșim cu greu la lumină din lungul nostru Ev Mediu și intrăm, cam cu o sută de ani întârziere față de Europa, în faza inițială a capitalismului și schițării instituțiilorspecifice statelor europene moderne. Apar elitele proeuropene progresiste, în special pe filieră franceză dar nu numai („bonjouriștii” – ce termen colosal!, arată inclusiv neîncrederea și bășcălia noastră tradițională), apoi un rege german foarte serios, care lasă lucruri importante în urma lui și a unei domnii lungi și fructuoase. Baza socială a națiunii române rămâne însă jos, foarte jos. Nu au mai avut timp să-i ridice și pe cei de la talpa țării, preocuparea și urgența majoră fiind (la vremea respectivă, ca și acum) să încropim repede o fațadă de țară europeană, vopsită frumos la suprafață, ca să putem intra, la vârf cel puțin, în circuitele Europei dezvoltate și să părem frecventabili. Ceea ce s-a și realizat, în această primă etapă. Foarte bine că s-a realizat, măcar atât, în raport cu preistoria europeană din care veneam…
- 1918, Marea Unire și modernizarea interbelică. O altă serie de modernizări politice, instituționale, economice, industriale și tehnologice importante. Pare că recuperăm rapid înapoierea și subdezvoltarea țării. Din nou, elite foarte bune în 3-4 orașe mari ale țării, cu adevărat europene. Apare însă primul semnal major de alarmă – deși România se modernizează intensiv, Mișcarea Legionară, cu priză în special în mediul rural, Moldova, clerul inferior, dar și la studenți și intelectuali cuprinși de febra „excepționalismului românesc”, ne arată că avem, totuși, o societate vulnerabilă, predominant conservatoare, dominată de un complex de inferioritate manifestat, paradoxal, ca „superioritate”. Până la urmă, statul modern și democrația parlamentară se prăbușesc în 1938, e drept într-un context istoric foarte dificil, lăsând loc unei lungi serii a regimurilor dictatoriale, care mai de care mai rău: dictatura carlistă (1938-1940), statul național-legionar (1940-1941), regimul militar antonescian (1941-1944), comunismul (1945-1989).
- 1989, tranziția postcomunistă și 2007, integrarea europeană. 35 de ani de modernizări democratice, de europenizare și occidentalizare a României, cu succese epocale indubitabile – aderarea la NATO, aderarea la UE, alianța cu SUA, libertatea de mișcare, creșterea veniturilor la peste 70% din media europeană, peste 100 de miliarde de Euro fonduri europene și încă pe atât investiții străine directe și bani trimiși în țară de românii plecați, cea mai spectaculoasă și mai rapidă ridicare economică și politică din istoria României. Și totuși… vine pandemia și constatăm că avem cel mai mare procent de antivacciniști și conspiraționiști, propaganda legionară înflorește din nou, oamenii habar n-au de istorie, apare, pe deasupra, și nostalgia comunistă și negaționismul, prostia și inepțiile se revarsă în valuri pe TikTok, poporul se scufundă în fake news și dezinformare, consumul cultural scade, piața de carte este una dintre cele mai mici din Europa, nivelul educațional se prăbușește, candidatul fabricat al Rusiei intră în turul al doilea al prezidențialelor în condițiile în care 70% din societate nu auzise de el (!!!), în fine, o serie întreagă de „beteșuguri” ne arată o realitate socială dură. În 2024 și 2025 era să ne prăbușim, dar am scăpat la limită și mai avem o mică, probabil ultimă fereastră de oportunitate să facem ceva bun acolo jos, la bază. Dacă mai avem timp, până în 2028, la alegerile parlamentare, apoi pe termen lung, să salvăm măcar generația care începe acum școala.
*
Modernizările incomplete ne trag acum înapoi. Tolba cu resurse umane de calitate e cam ușurică. Defilează la noi în țară cinismul, sfidarea, ura și miserupismul, și la bogați, și la săraci, și la cei cu școală, și la cei fără școală. Pentru că inclusiv școala, după ce că e puțină, a fost făcută prost.
Ne trezim că și unii dintre cei care ocupă poziții de elită în sistem sunt oameni de foarte proastă calitate, mai ales morală. Baza de selecție este deficitară. Plătim un preț foarte mare pentru că am pierdut poporul pe drum, în deceniile trecute, în goana noastră nebună după succese individuale, prosperitate personală și familială și abordări elitiste (desigur, absolut necesare și ele), care au rupt însă societatea în „trei Românii politice” (a se vedea primul tur al prezidențialelor, 4 mai), apoi, la realinierea pentru finală, după ce una din cele trei opțiuni politice s-a despărțit în două orientări emoționale și intelectuale divergente, în „două Românii sociale, educaționale și culturale” (18 mai), despărțite de un val de ură și frustrare.
Aici suntem acum. Nu știu cât timp mai au (avem) la dispoziție, politicienii și noi ceilalți. Poate că deja este târziu iar bătălia istorică este pierdută. Sau poate că ne revenim spectaculos și ridicăm baza socială, aducând puțină lumină și încredere acolo jos, unde este cea mai mare nevoie de lumină, educație și modernizare culturală.
Următoarele alegeri sunt în 2028, cele parlamentare, mai importante chiar decât cele prezidențiale. Dacă mai scăpăm o dată de dezastru, să promitem că vom face ceea ce trebuie, măcar pentru generația care intră acum în școli.
