Fără a mă număra printre comentatorii avizați ai temei „centrului politic”, dar încercând să mă raportez la ea din unghiuri politologice care îmi sunt, cât de cât , familiare, am conceput acest text sub forma unor întrebări. Formulate succint și urmate de câteva comentarii menite să le puncteze relevanța, ele ar putea constitui un punct de pornire rezonabil, pe o platformă ce-și propune să stimuleze dezbaterea „de” și „despre” centru – un spațiu vast și agitat, generator de proiecte contradictorii, dar reconciliabile.
Așadar, ar fi corect să spunem că în această perioadă asistăm la manifestarea unor factori sistemici (operând la nivel transnațional, poate chiar global) care încurajează căutarea unor soluții centriste, în scopul de a proteja sau ameliora guvernarea democratică? Evident că am include aici și societățile în tranziție sau democrațiile deficitare din diverse regiuni ale lumii – oricum, pornim de la premisa că nu există democrații perfecte. Întrebarea este importantă în primul rând pentru că ar întări postura „centrismului” ca obiect autonom de studiu, desprinzându-l mai clar, spre exemplu, de populism – vedeta zilei, principalul fenomen față de care ar trebui construite ziduri de protecție.
Cred că la această întrebare nu se poate răspunde acum, dar ea ar putea fi validată, în timp, de apariția unor contribuții precum volumul editat de Yair Zivan, intitulat The Centre Must Hold: Why centrism is the answer to extremism and polarisation, a cărui foarte recentă apariție este semnalată pe platformă. Evident că și noi, în România, suntem interesați de dimensiunea globală și de cea regională a fenomenului. Ar trebui să vedem cum și prin ce canale se manifestă aceste cauze sistemice și cum anume interacționează ele cu cele interne.
O a doua întrebare importantă este legată de relația între reflecția de astăzi asupra centrului și trecutele încercări de a transcende vechea divizare de tip stânga-dreapta – sau, pentru cei care nu sunt convinși de viziunea unidimensională asupra politicului, vechile divizări. O istorie intelectuală a centrismului ar fi un proiect fascinant, dar ne-am putea limita la epoca post-Război Rece și la șocurile la care au fost supuse sistemele democratice contemporane, ca urmare a fluxurilor asociate globalizării. A venit, oare, momentul în care reflecția despre centru se desprinde decisiv de elementele spațiale cu care suntem obișnuiți (axa stânga-dreapta, sistemele de axe din diversele teorii ale clivajelor etc.)? Și acest excurs ar urma să ne ducă în prezent, când pare să fi fost atins pragul urgenței. Din multe puncte de vedere, dacă admitem că centrul politic este – așa cum îl caracterizam mai sus – un spațiu vast și agitat, marea problemă pare a fi găsirea argumentelor care să-l uniformizeze conceptual și să facă diferența între el și ceea ce se află la marginile hărții: hic sunt leones, dintre care unii ne sunt deja cunoscuți.
Ajungem, astfel, la o a treia întrebare: cum pot fi reduse consecințele negative, din punct de vedere democratic, ale inevitabilei întâlniri între centrul politic și „domnia experților”? Una dintre caracteristicile comune ale grupărilor de centru este – și, mai mult ca sigur, va rămâne – încrederea în potențialul științei. Am avut, însă, în ultimii ani, destule dovezi ale reacției negative pe care o poate declanșa apelul la experți în rândul anumitor categorii de public. Dar centrul nu se poate desprinde de argumentele venite din zona diverselor științei, mai ales într-o epocă în care reglementarea politică tinde să pătrundă în sfere tot mai sofisticate ale interacțiunilor din societate. Nu înseamnă că experții vor furniza adevăruri finale, că nu se vor contrazice între ei sau că politicile publice vor fi rupte de dezbaterile de valori – dar, din păcate, centrul va rămâne expus acuzațiilor de elitism tehnocratic. Cum anume se poate restabili această încredere astăzi, în era comunicării rapide și adesea trunchiate, este una din marile provocări ale teoriei democratice.
Evident că lista de întrebări cu caracter mai general poate continua, dar în acest moment consider că este suficient să îi adăugăm încă una – mai puțin teoretică, dar nu neapărat frivolă. Există, astăzi, lideri politici și de opinie, personalități capabile să umanizeze mesajul centrist, să combată super-luptătorii veniți dinspre marginile hărții, al căror respect față de regulile duelului este limitat și problematic? Rămânând într-un cadru sistemic, ar fi vorba de personalități cu audiență globală, chiar dacă terenul de manifestare ar fi, în primul rând, cel național. Ultimele decenii ne-au oferit câteva exemple de asemenea lideri – centriști sau nu – care au promovat valorile libertății și democrației. Astăzi, însă, din câte se pare, mix-ul între figurile și mesajele care tind spre extreme este mai popular și circulă mult mai rapid în sistemul de comunicare global, lipsit de ierarhii și inhibiții.
Acum, trecând la problematica centrului politic în România, se poate începe cu o întrebare pe care eu, unul, o consider esențială – probabil, și din perspectiva interesului meu pentru teoriile așa-numitei consolidări democratice în Europa Centrală și de Est, în anii 1990 – începutul anilor 2000. Narațiunea dominantă, conform acestor teorii, era aceea că după tranziție urmează o fază în care instituțiile fundamentale ajung să se impună, să fie acceptate de actorii politici – inițial strategic, pentru că așa le dicta interesul, apoi „normativ”, din convingere. Și astfel se va ajunge la situația în care accentul se va muta de la construcție instituțională la „politica normală”, cu problemele ei de fond. Apăruse deja certitudinea unor lacune în acest proces (presupus a fi unul cu final fericit), când interesul în această direcție a scăzut: pe fondul începerii procesului de integrare în Uniunea Europeană, accentul se muta dinspre cauzele interne înspre cele din exterior, iar speranța era aceea că funcționarea instituțiilor și, în general, a sistemului democratic va ajunge curând să fie asemănătoare celei din democrațiile mai vechi. Știm, astăzi, că lucrurile nu stau așa, ceea ce ridică următoarea întrebare: ar fi posibil ca dinspre centrul politic – înțeles în sensul menționat mai sus, de spațiu plural – să vină un impuls clar în direcția revizuirii procesului de construcție instituțională? O asemenea misiune poate fi dusă la capăt doar în anumite și rare momente, când structurile ce condiționează viața noastră politică lasă loc inovației. Centrul politic din România ar putea să-și asume o asemenea misiune, cu speranța (dar fără certitudinea) succesului.
În încheiere, o ultimă întrebare din lista – și ea, mult mai mare – referitoare la România. Dacă vorbim de interferențe la nivel global și european în eforturile de constituire a unui spațiu bine definit al centrului politic, cu siguranță că traseul Vest (democrații avansate) – Est (democrații post-comuniste) va fi intens explorat. Dar apartenența comună la UE va face, probabil, ca între România și alte state central- și est-europene să apară conexiuni foarte interesante. În ce măsură ne ajută o mai bună cunoaștere a experienței unor societăți care, și ele, simt nevoia stabilizării sau chiar a redefinirii centrului? Și, de ce nu, poate fi buna cunoaștere a experienței românești (cu plusurile și minusurile inerente) interesantă și utilă, într-un context mai larg?
