Pe măsură ce 2024 se apropie de sfârșit, Orientul Mijlociu se află la finalul unui an extrem de turbulent și plin de evenimente. Conflictul dintre Israel și Iran, atât direct, cât și prin rețeaua de grupări proxy ale acestuia din urmă, a sfidat așteptările, devastând Gaza și distrugând parțial Libanul. În plus, Israel și Iran au fost implicate în atacuri directe cu rachete, ceea ce a împins ambele părți aproape de un război total. Comerțul global prin regiune a suferit perturbări semnificative și a înregistrat costuri operaționale crescute, pe măsură ce rebelii Houthi, susținuți de Iran în Yemen, au atacat navele din jurul Mării Roșii. Chiar și în cel mai optimist scenariu, în care conflictele deschise vor avea un final, distrugerea cauzată de acestea va rămâne o problemă încă mulți ani.
Eforturile de normalizare a relațiilor dintre statele arabe și Israel s-au blocat definitiv, cel puțin pentru viitorul previzibil, pe fondul tensiunilor crescute legate de situația civililor palestinieni și libanezi. Iranul s-a confruntat cu sancțiuni și a reușit să controleze tulburările civile printr-un regim din ce în ce mai autoritar. Statele din Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC), aparent imune la turbulențele geopolitice din Orientul Mijlociu, au continuat să atragă niveluri ridicate și mai diversificate de investiții străine. Între timp, China a implementat inițiative menite să-și sporească influența comercială și geopolitică în regiune.
Ne putem aștepta la o parțială de-escaladare a conflictului în 2025, pe măsură ce Israelul și Iranul vor evita să se angajeze într-un război direct și deschis. Cu toate acestea, riscul ca luptele să se extindă rapid rămâne ridicat, ceea ce ar putea afecta negativ aprovizionarea globală cu energie și comerțul internațional. Intervenția Statelor Unite, sub conducerea noului președinte reales, Donald Trump, va juca un rol decisiv în reducerea tensiunilor.
Unele dintre marile întrebări legate de conflictele din regiune în 2025 includ: Cât de departe este dispus să meargă prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, împreună cu guvernul său de extremă dreaptă, pentru a-și atinge obiectivele de securitate națională, politice interne și geopolitice regionale? Cât de dispus și capabil este Iranul (și aliații săi) să se angajeze într-o confruntare directă cu Israelul? Și ce rol va juca noul președinte al SUA în rezolvarea afacerilor regionale?
Cu alte cuvinte, direcțiile viitoare ale regiunii vor fi date de trei figuri politice aflate în toamna vieților și a carierelor politice: Ali Khamenei, Benjamin Netanyahu și Donald Trump. Pozițiile primilor doi vor rămâne în mare parte aceleași și în 2025: primul va dori să evite in conflict deschis cu Israelul, iar al doilea va marșa pe ideea unui răspuns dur contra Iranului și a aliaților săi, până la ce el numește victoria totală, deoarece încetarea conflictelor ar însemna, pentru el, și finalul carierei politice: organizarea de alegeri anticipate nu este favorabilă, iar prin prelungirea conflictului, premierul israelian speră să câștige suficient timp să își refacă imaginea grav șifonată de atacul Hamas din 7 octombrie 2023 în ochii electoratului. Singurul wild card din această ecuație e Donald Trump.
Șapte direcții de urmărit în Orientul Mijlociu în 2025:
- Siria post-Assad și dinamica puterii regionale: Prăbușirea regimului Assad a creat un vid de putere în Siria, cu actori externi precum Turcia și Israel care încearcă să-și consolideze influența. Sprijinul Turciei pentru noua conducere siriană contrastează cu preocupările Israelului privind o posibilă axă sunnită islamistă condusă de Turcia. Această rivalitate ar putea modela viitorul Siriei și ar putea influența semnificativ stabilitatea regională.
- Influența diminuată a Iranului: Alianțele regionale ale Iranului au slăbit după eșecuri în Siria, Liban, Gaza și Yemen. Pierderea aliaților cheie (în principal Hamas și Hezbollah, organizații a căror conducere a fost eliminată aproape în totalitate de Israel) și provocările economice interne au redus semnificativ influența Teheranului în afacerile din Orientul Mijlociu.
- Poziția strategică a Israelului și relațiile regionale: Succesele militare recente ale Israelului împotriva grupurilor precum Hamas și Hezbollah i-au consolidat poziția strategică. Liderii israelieni cred că acest lucru ar putea duce la îmbunătățirea diplomației și la posibile alianțe cu țări arabe moderate împotriva Iranului. Cu toate acestea, opinia publică din lumea arabă rămâne critică, mai ales din cauza numărului mare de victime palestiniene în Gaza.
- Posibilul conflict Iran-Israel: Există posibilitatea escaladării tensiunilor dintre Iran și Israel, cu preocupări privind un conflict armat de mari proporții. Opinia publică din regiune reflectă temeri legate de un astfel de scenariu în 2025.
- Perspective economice și încetinirea comerțului: Organizația Mondială a Comerțului prevede o încetinire a creșterii comerțului în Orientul Mijlociu, cu exporturi care se așteaptă să crească cu 5% în 2024, dar care vor încetini la 1% în 2025. Această decelerare ar putea afecta stabilitatea economică și dezvoltarea regiunii.
- Perspectiva asupra credibilității investiționale: Fitch Ratings anticipează o perspectivă „neutră” pentru statele din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în 2025, echilibrând prețurile relativ stabile ale petrolului cu riscurile geopolitice continue. Acest lucru sugerează că, deși se așteaptă o anumită stabilitate economică, provocările rămân din cauza incertitudinilor regionale.
- Tensiuni sociale și incertitudine: Regiunea se confruntă cu creșterea tensiunilor sociale, cu factori precum conflictele în desfășurare, provocările economice și tranzițiile politice care contribuie la o situație nesigură. Ne putem aștepta ca regiunea să aibă de-a face cu condiții mai dificile înainte de o posibilă îmbunătățire.
În cele ce urmează, voi încerca să schițez un tablou regional mai detaliat pe baza câtorva dintre direcțiile enumerate mai sus.
1. Siria: Turcia versus Israel?
Ofensiva fulger condusă de Hayat Tahrir al-Sham (HTS) care a început luna trecută și a dus la căderea regimului sirian pe 8 decembrie a reprezentat un adevărat cutremur geopolitic, având consecințe semnificative pentru Orientul Mijlociu. Privind spre anul viitor, tranziția politică a Siriei va fi un subiect crucial de monitorizat, pe măsură ce regiunea se adaptează la noile realități rezultate din slăbirea „Axei Rezistenței” conduse de Iran. Intervenția actorilor externi în Siria post-Assad va avea un impact major asupra acestei tranziții delicate, după mai bine de 60 de ani de guvernare baathistă. Se pare că, în 2025, mulți jucători externi vor încerca să influențeze această tranziție în moduri care să le servească propriile interese, ceea ce ridică întrebări legitime despre viitorul stabilității și integrității teritoriale a Siriei. În acest context, este ușor de observat că Turcia și Israel sunt poziționate să devină beneficiarii strategici ai tranziției politice a Siriei și ai loviturii aplicate influenței iraniene în Levant.
Turcia își extinde constant influența în regiuni care se întind din Cornul Africii până în Levant și Afganistan, consolidându-și rolul ca o forță de luat în seamă în regiune. Sprijinul președintelui Recep Tayyip Erdogan pentru HTS, care a reușit să preia controlul asupra Damascului, a amplificat și mai mult influența Ankarei – ridicând-o, poate, peste cea a Teheranului. Pe măsură ce influența Teheranului în regiune slăbește, se creează un context în care Erdogan ar putea să umple vidul și să redefinească ordinea regională. Cu toate acestea, este prea devreme pentru a trage concluzii definitive.
Israelul, care nu a privit neapărat căderea lui Assad ca pe un lucru pozitiv, dat fiind că, față se Siria, guvernele succesive de la Tel Aviv au avut întotdeauna o atitudine de tip better the devil you know, se confruntă cu multe incertitudini legate de viitorul Siriei. Perspectiva Tel Avivului pare să fie că nicio entitate care va guverna Siria nu va fi prietenoasă cu Israelul și nici capabilă să stabilească ușor stabilitatea în această țară devastată de război. Astfel, conducerea israeliană pare hotărâtă să mențină statul sirian slab și incapabil să contracareze puterea Israelului în Levant sau în Orientul Mijlociu mai larg, ceea ce explică raționamentul din spatele sutelor de atacuri aeriene israeliene pe teritoriul Siriei de la căderea regimului Assad pe 8 decembrie, precum și preluarea ilegală a altor teritorii siriene dincolo de cele ocupate din 1967.
Israelul va încerca să-și consolideze prezența în sudul Siriei și este îngrijorat de apariția unui regim sunnit conservator la Damasc. Asertivitatea crescândă a Israelului în regiune, evidențiată de succesele sale tactice împotriva Hezbollah și Hamas, dar acum și în sudul Siriei, ar putea solidifica rolul său ca un „formator de agendă” în geopolitica Orientului Mijlociu.
Având în vedere conflictele de interese dintre Ankara și Tel Aviv cu privire la Siria, Gaza și alte probleme, anul 2025 ar putea fi un an în care tensiunile turco-israeliene se intensifică. Cei doi aliați ai SUA s-ar putea înscrie pe o traiectorie de coliziune care ar putea avea un impact major asupra ordinii geopolitice și securității în Orientul Mijlociu. Deși Israelul este mulțumit să vadă slăbirea „Axei Rezistenței” conduse de Teheran prin preluarea Damascului de către coaliția condusă de HTS, Tel Aviv va fi probabil îngrijorat de rolul pe care Ankara îl joacă în țară. Revenirea Hamasului în Siria este un semn al acestui nou regim sunnit orientat spre Turcia, care pare să se formeze în Damasc post-Assad.
Administrația președintelui ales al SUA, Donald Trump, va trebui probabil să canalizeze o cantitate semnificativă de energie diplomatică pentru a preveni escaladarea rivalității turco-israeliene în Siria. Nu există nicio îndoială că Washingtonul nu are niciun interes să vadă un scenariu în care ostilitățile dintre un membru NATO și Israel scapă de sub control. Având în vedere natura imprevizibilă a lui Trump și tendința sa de a acționa în mod tranzacțional, este extrem de dificil de prezis cum va aborda administrația sa Turcia și acțiunile sale în Siria. Cu toate acestea, Ankara va avea probabil ceva succes în a convinge echipa lui Trump că Turcia este o putere influentă în Levant și că orice politică externă americană de succes în Siria va necesita cooperare cu Ankara și luarea în considerare a intereselor naționale ale Turciei.
În acest context, modul în care cea de-a doua administrație Trump reușește să echilibreze sprijinul SUA pentru Forțele Democratice Siriene (SDF), dominate de Unitățile de Protecție a Poporului (YPG) legate de PKK, cu angajamentul Washingtonului față de alianța sa cu Turcia, va fi esențial de urmărit.
Cred că rolul proeminent al Turciei în prăbușirea rapidă a regimului Assad în Siria i-a făcut pe factorii de decizie din Washington și din regiune să recunoască influența sa deosebită în afacerile regionale. Amenințarea cu lansarea unei ofensive în nord-estul Siriei a plasat, de asemenea, Washingtonul și Ankara pe o traiectorie de comunicare și diplomație continuă, pe măsură ce SUA caută un armistițiu pentru a preveni alte confruntări și pierderi pentru SDF. Cred că actorii regionali vor căuta, de asemenea, să colaboreze cu Turcia în evaluarea viitorului unui guvern de tranziție la Damasc.
Având în vedere politica internă din SUA, tendința lui Trump de a favoriza ofertantul cel mai avantajos și influența lobby-urilor din Washington, trebuie să luăm în considerare modul în care diverse grupuri de interese speciale asociate cu Orientul Mijlociu vor opera anul viitor în capitala americană. Pe măsură ce tranziția politică din Siria post-Assad se desfășoară, va fi necesar să monitorizăm modul în care lobby-urile Turciei, Israelului și statelor din Golf vor încerca să influențeze atât Casa Albă, cât și Congresul. Așa cum observă unii experți, dacă va exista o confruntare mai mare între Turcia și Israel, este sigur că Comitetul pentru Afaceri Publice Israeliano-Americane (AIPAC) și alte organizații de lobby vor încerca să convingă administrația Trump să evite cooperarea cu Ankara în legătură cu Siria.
În 2025, o cooperare reînnoită și consolidată între Turcia și SUA, în special sub conducerea lui Trump, pe chestiuni de interes reciproc este posibilă. Totuși, un Congres influențat de diverse lobby-uri, inclusiv cele israeliene, grecești, armene și kurde, reprezintă o provocare pentru stabilirea unei relații solide și reciproc avantajoase între Turcia și SUA.
2. Ostilitățile Iran-Israel
Anul trecut, „războiul din umbră” iraniano-israelian a evoluat către confruntări directe între state, supunând Orientul Mijlociu unor niveluri mai ridicate de imprevizibilitate și pericol. Privind spre 2025, una dintre cele mai îngrijorătoare dinamici din regiune va fi posibilitatea escaladării suplimentare a ostilităților între Teheran și Tel Aviv.
Perspectiva unui război direct între Israel și Iran nu a fost niciodată mai apropiată. Cu președinția lui Trump pe cale să înceapă, Israelul s-ar putea simți îndreptățit să încalce vechile linii roșii, inclusiv prin atacarea instalațiilor nucleare iraniene. O astfel de escaladare nu doar că ar distruge orice speranță pentru un acord nuclear între SUA și Iran, dar ar putea implica Washingtonul în conflictul Israelului cu Teheranul, pregătind scena pentru un război regional mai amplu, care ar fi mult mai dificil de oprit.
Șansele ca cea de-a doua administrație Trump să avanseze o campanie de „presiune maximă 2.0” împotriva Republicii Islamice sunt mari, chiar dacă aceasta nu ar implica o intervenție militară directă a SUA împotriva Iranului. Deși este puțin probabil ca vreun membru al Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG) să se alăture unei astfel de campanii anti-Teheran, Israelul ar susține cu entuziasm o astfel de agendă.
O campanie reînnoită de „presiune maximă” condusă de SUA ar da, aproape inevitabil, mai multă încredere Tel Avivului în demersurile sale de a continua să lovească „Axa Rezistenței” condusă de Iran, după operațiunile militare ale Israelului în Gaza, Liban și Siria din 2023/2024.
Cu Israelul considerându-și campaniile din Liban și Siria drept în mare parte reușite, acesta și-ar putea îndrepta acum atenția către Irak și Yemen, dublându-și eforturile în ultimele bastioane ale Axei Rezistenței. Aceasta ar putea reflecta strategia sa în Liban – lovituri aeriene de precizie, asasinate țintite și eforturi de decapitare a structurilor de conducere.
3. Gaza și Cisiordania: aproape de anexare?
În 2025, ar putea avea loc dezvoltări extrem de importante în teritoriile palestiniene ocupate, cu repercusiuni majore nu doar pentru palestinieni, ci și pentru Egipt, Iordania și altele state din regiune.
La aproape 15 luni de la startul conflictului din Gaza, nu este clar cum se va desfășura situația în enclava blocată anul viitor. Deși Trump i-a semnalat premierului israelian Benjamin Netanyahu că și-ar dori ca războiul să se încheie până la începutul celui de-al doilea mandat pe 20 ianuarie (sau cel puțin la scurt timp după aceea), nu există nicio garanție că va fi implementat un armistițiu în acel termen, deși există o serie de discuții între părți în acest sens.
O preocupare legitimă este că cea de-a doua administrație Trump ar putea sprijini guvernul israelian în procesul de anexare a Cisiordaniei și a Gazei, în care palestinienii din Cisiordania vor fi forțați să se mute în Iordania, în timp ce cei din Gaza vor fi mutați cu forța în Egipt. Un astfel de scenariu ar putea alimenta rapid tensiuni semnificative în aceste două țări vecine, ridicând întrebări grave despre stabilitatea lor.
O politică pro-Israel necondiționată din partea fostului președinte Trump ar putea avea efecte contrare, exacerbând tensiunile și instabilitatea. Creșterea accelerată a coloniilor israeliene în Cisiordania, conform „Planului Decisiv” al ministrului de Finanțe Bezalel Smotrich, publicat în 2017, va declanșa noi runde de violență cu grupurile de rezistență palestiniene, va cauza probabil turbulențe sociale, dacă nu politice, în Iordania și va izola și mai mult Israelul, care va beneficia doar de sprijinul SUA și al unor puțini aliați occidentali, cum ar fi Germania, Olanda și Marea Britanie, în încercarea sa de anexare formală a acestor teritorii.
Acest lucru va întări, la rândul său, narațiunile geopolitice ale Chinei, Rusiei și Iranului, va dăuna fatal legilor războiului și va pune capăt oricăror eforturi occidentale de a promova drepturile omului sau de a lupta împotriva terorismului, dacă acest lucru nu se întâmplă deja.
4. Yemen: importanța sporită a Ansar Allah
Gruparea Ansar Allah, mai bine cunoscută sub numele de Houthi, rămâne o forță puternică în cadrul „Axei Rezistenței”, care continuă să lovească direct Israelul și să desfășoare atacuri maritime împotriva navelor care traversează Marea Roșie.
Având în vedere că regimul sirian a căzut la începutul acestei luni, există un motiv întemeiat să presupunem că rebelii Houthi vor deveni din ce în ce mai indispensabili pentru Republica Islamică, jucând un rol mai proeminent în cadrul coaliției de actori regionali care operează în cadrul „Axei Rezistenței” condusă de Teheran.
În 2025, Israelul va căuta probabil să intensifice operațiunile sale militare împotriva Houthi pentru a da o lovitură Ansar Allah, similar cu ceea ce Tel Aviv a făcut împotriva Hezbollah în Liban, Hamas în Gaza și împotriva diferitelor grupuri sprijinite de Iran în Siria. Totuși, confruntările Israelului cu Houthi în Yemen vor continua să fie o experiență diferită față de lupta IDF-ului cu Hezbollah în Liban.
Având în vedere că Yemenul este de 44 de ori mai mare decât Libanul și geografic mai departe de Israel, Houthi au mai multe avantaje. În plus, Ansar Allah a câștigat un sprijin semnificativ din partea populației din Yemen pentru atacurile sale maritime, care au început în noiembrie 2023 sub stindardul susținerii palestinienilor din Gaza, precum și pentru atacurile directe cu rachete și drone împotriva Israelului.
Privind spre viitor, Houthi sunt așteptați să rămână strâns aliați cu Iranul în 2025, dar Ansar Allah va căuta să își diversifice relațiile internaționale. Houthi vor face acest lucru prin stabilirea unor parteneriate mai puternice cu Rusia și actori din Cornul Africii. Ansar Allah va continua să interacționeze cu China, iar o apropiere de Coreea de Nord este o posibilitate ce nu poate fi exclusă.
Alianța informală Houthi-Rusia va face probabil din Ansar Allah o piesă de negociere tot mai valoroasă pentru Moscova în anul care vine, având implicații importante pentru poziția Yemenului în tensiunile geopolitice dintre guvernul președintelui Vladimir Putin și Occident.
Marea Roșie devine rapid un punct critic în lupta globală pentru putere, evoluând într-un câmp de bătălie cheie pentru influență. Un conflict între SUA și Israel – eventual sprijinit de câțiva aliați din Golf – și o axă opusă formată din Houthi, Iran și Rusia pare din ce în ce mai probabil.
Analiștii notează că în aceste circumstanțe va fi esențial să urmărim cum va reacționa Abu Dhabi. Emiratele Arabe Unite ar putea căuta să capitalizeze pe baza furiei internaționale față de Houthi, folosind oportunitatea pentru a încerca o preluare militară a portului Hodeida, exploatând opoziția larg răspândită față de grup. Pe de altă parte, Houthi ar putea lua în considerare inițierea unei ofensive în Yemen. Această rivalitate intensificată în puncte strategice, precum Marea Roșie, reflectă o tendință mai largă de volatilitate crescută într-o lume tot mai modelată de politica de prag al războiului geopolitic.
5. Teheran la răscruce
În 2025, Orientul Mijlociu va rămâne o regiune dinamică, cu o serie de scenarii îngrijorătoare și provocatoare care ar putea duce la instabilitate regională, având implicații majore pentru restul lumii. Pe măsură ce dinamica conflictelor rămâne intensă, va fi esențial să observăm pașii pe care îi va face Iranul.
În mod special, va fi important să urmărim cum va reacționa Teheranul la al doilea mandat al lui Trump și la o campanie reînnoită de „presiune maximă” din partea Washingtonului, în timp ce acesta încearcă să reconstituie „Axa Rezistenței” după înfrângerile umilitoare suferite în regiune. Cum va face Iran față câștigurilor Turciei și Israelului în Siria, unde influența iraniană va fi probabil mult mai slabă comparativ cu anii trecuți este un subiect de mare interes.
În cele din urmă, anul 2025 ar putea fi unul în care Republica Islamică va face mișcări îndrăznețe și decisive, bazate pe lecțiile dureroase pe care conducerea de la Teheran le-a învățat în ultimii 12 ani. Strategia iraniană post-Assad este pregătită pentru o recalibrare profundă. Un astfel de proces ar putea duce la rezultate foarte diferite și comportamente atipice. Teheranul ar putea decide să accelereze fabricarea unei arme nucleare, să reia negocierile cu SUA, să încerce să reconstruiască Axa Rezistenței sau să își concentreze energia mai mult pe vecinătatea sa imediată, precum Caucazul, Afganistanul și Turcia – închizând capitolul Israelului cât de bine poate. Deoarece această variație este destul de mare și consecințele diferă, deciziile Iranului vor fi important de urmărit. Iar incertitudinea legată de starea de sănătate a octogenarului ayatollah Khamenei, posibilul său deces și chestiunea succesiunii au potențialul de a complica și mai mult situația.
6. Monarhiile din Golf: călare pe două cămile?
În 2024, regatele din zona Golfului Persic s-au angajat într-un fel de echilibristică similară cu încercarea de a călări două cămile deodată, anume parteneriate și cu China, și cu Occidentul. În anul care vine, însă, șeicii și prinții regiunii vor simți presiunea de a alege o singură tabără. Când vine vorba de realizarea ambițiilor legate de noile tehnologii digitale, statele din Golf au înclinat către Occident, stabilind parteneriate cu companii precum Microsoft și Google, în special Emiratele Arabe Unite. În același timp, China a devenit principalul partener comercial al zonei, sporindu-și investițiile semnificativ, o decizie dublată și de statele din regiune, care au investit miliarde de dolari în companii chinezești din domeniile tehnologiei și resurselor energetice, lucru pe care SUA nu îl privesc cu ochi buni. Dar China este considerată un partener atractiv și de încredere, care joacă un rol important în realizarea planurilor de viitor ale liderilor din UAE, Arabia Saudită sau Qatar. Dar noua administrație Trump va fi probabil mult mai puțin tolerantă cu acest tip de echilibristică, iar în 2025, monahiile din Golf s-ar putea să descopere că, dacă doresc o colaborare mai strânsă cu companiile de tehnologie occidentale, vor trebui să fie mai circumspecte în ceea ce privește parteneriatul cu Beijing.
