Poate că nici una dintre campaniile electorale postcomuniste nu a fost la fel de ternă precum cea care stă se încheie. Un sentiment de dezangajare a dominat, iar mediocritatea argumentelor a descurajat orice conversaţie naţională autentică. Nici angajamentul ideologic şi nici claritatea proiectului nu au contat. Peisajul care se desenează este unul şters: moştenirea deceniului lui Klaus Iohannis este prăbuşirea prestigiului simbolic a instituţiei şefului de stat. Preşedintele în exerciţiu lasă în urma sa o scenă populată de personaje epigonice şi locvace. Demagogia şi impostura subminează eşafodajul constituţional, în vreme ce şeful de stat este redus la postura de agent electoral sau dezvoltator imobiliar.
Preşedintele
Dincolo de toate acestea se află istoria în mişcare pe care partide şi candidaţi o ignoră, în egală măsură. Este acea istorie în mişcare ce impune şefului de stat să fie, din chiar prima zi de mandat, prezenţa ce conferă stabilitate regimului pe care îl întruchipează. Căci instabilitatea parlamentară sau volatilitatea guvernamentală pot fi compensate doar de către Preşedinte. Doar Preşedintele, prin mandat şi atribuţii, poate fi ancora ce menţine vasul republicii în spaţiul sigur al democraţiei constituţionale, departe de furtuni şi de tentaţii liberticide.
Prim magistrat şi apărător al constituţiei. Preşedintele este mai mult decât un om politic votat de compatrioţii săi. Preşedintele nu este şi nu poate fi un politician oarecare, de vreme ce misiunile pe care le îndeplineşte îi cer, în egală măsură, calităţi de arbitru şi capacitatea de a influenţa instituţii şi partide. Preşedintele nu este şi nu poate fi imparţial şi independent, în pofida prevederilor constituţionale: ceea ce se aşteaptă de la el este realizarea unei viziuni ce impune fermitatea alegerilor şi claritatea opţiunilor sale.
Preşedintele este plasat de constituţie şi de legi în afara şi în interiorul sistemului politic. Preşedintele, ca şef de stat şi garant al constituţiei, nu ţine doar de puterea executivă: relaţia sa cu naţiunea, prin alegerea directă, îi conferă o unică legitimitate. Prin participarea la şedinţele de guvern, prin dreptul de veto, prin prezentarea de mesaje, prin prezidarea CSAT şi prin participarea la deliberările CSM, Preşedintele este implicat în relaţia dintre cele trei ramuri ale guvernământului. De la stările excepţionale şi apărare la tratate şi numiri de ambasadori, domeniile pe care le gestionează sunt vaste şi trimit la capacitatea de supravieţuire a statului însuşi.
Singur Preşedintele poartă povara deciziilor ultime. Singurătatea sa este singurătatea celui care are în faţa ochilor săi realitatea unei naţiuni şi a lumii din care face parte. Preşedintele nu poate delega neliniştile şi îndoielile sale. Primul magistrat se află, permanent, în stare de veghe. Inacţiunile şi absenţele sale paralizează statul şi pot fi fatale ordinii constituţionale.
Mandatul de preşedinte nu se consumă în spaţiul reţelelor sociale sau al televiziunilor, dar şeful de stat nu-şi poate permite să îi ignore pe cei care sunt izvorul său de legitimitate, cetăţenii. Preşedintele nu are dreptul de a-i dispreţui pe cei fără de care republica nu există. Respectul faţă de oamenii acestei ţări nu se negociază. Este respectul care dă naştere respectului acordat funcţiei sale.
Iar conversaţia cu cetăţenii nu poate fi întreruptă, niciodată. Preşedintele nu este dirigintele unei naţiuni, dar el are misiunea de a explica deciziile şi actele sale. Naţiunea este oglinda în care se priveşte şeful de stat. Cetăţenii reprezintă temelia republicii. Un preşedinte care îi abandonează este un preşedinte care îşi trădează sarcinile constituţionale.Preşedintele nu trebuie venerat ca un salvator, de vreme ce salvatorii mincinoşi sunt inamicii libertăţilor noastre. Preşedintele este magistratul investit de naţiune cu prerogativele cele mai delicate şi subtile. Garant al ordinii constituţionale, şeful de stat este voce statului pe care îl reprezintă. Istoria care ne înconjoară nu mai acordă şefului de stat luxul aurit al absenţei şi al mediocrităţii. Republica pe care o apără are nevoie de un preşedinte. Prim cetăţean al republicii, preşedintele trăieşte sau moare, împreună cu ea.
