În România, realismul magic a dobândit legitimitate la revoluție, nu în virtutea premiselor sale literare (prin, să zicem, Cartea de la Metopolis, de Ștefan Bănulescu). În formularea lui H.-R. Patapievici, odată preluată puterea de gruparea comunistă marginalizată de Ceaușescu din interese dinastice, ca fiind irelevantă pentru ele, „Mecanismul legitimării a constat într-o înscenare sângeroasă de proporții: ca să pară salvatorii națiunii …, noii conducători au inventat teroriștii, presupuși apărători desperados ai regimului Ceaușescu, proveniți din trupele de elită ale Securității” (Despre viață, destin & nostalgie, București, Ed. Humanitas, 2022, p. 98). Într-adevăr, această… realitate care nu există, dar cu privire la care toată lumea are convingeri de nezdruncinat – unii putând dovedi chiar cu poze și filme de la fața locului că au prins teroriști – este cea mai serioasă formă cu putință de realism magic. În astfel de cazuri se pune în joc o „magie” care „hipnotizează” mase enorme ce cetățeni, nu doar, prin excepție, câte un ins mai slab de înger, fără contacte prea energice cu evenimentele cotidiene, adică fără „priză la real”, inși din categoria conului Leonida cel pus pe reconstituit lumea de după perdele…
Nu doar rezonanța masivă în rândul unui întreg popor este semnul realismului magic devenit operant în realitatea imediată. În vederea celor mai apropiate alegeri prezidențiale, un lider de partid a promis alegătorilor ștergerea tuturor dobânzilor la datoriile bancare. Oricine poate promite, desigur, orice. O face pe barba proprie, ca să zic așa… Nu puțini au fost însă cei care au aplaudat entuziaști perspectiva, negândindu-se că îndeplinirea unei asemenea promisiuni nu ar fi posibilă nici măcar prin naționalizarea fără drept de apel a tuturor băncilor. Fără a-și rentabiliza activitatea, fie și în beneficiul statului, ce bancă ar mai continua să funcționeze?… Ipoteza că toți entuziaștii propunerii prezidențiabilului ar fi lipsiți de cea mai crasă cultură financiar-bancară trebuie repede înlăturată. Explicația respectivă cedează prea ușor raționalismului și elimină prea iute din discuție capacitatea de autoiluzionare a românilor, diminuând locul pe care aceasta îl ocupă în viețile multora dintre ei. În fond, oferta liderului politic adus în discuție nu este mai extravagantă decât mirajul El Dorado-ului fluturat pe la nasurile națiunii, la începutul anilor 1990, de faimosul escroc financiar Ioan Stoica, artizanul Caritas-ului. De vreme ce atunci s-a crezut în înmulțirea miraculoasă, de opt ori a sumei depuse, și asta în numai trei luni, fără a prejudicia interese și într-o jubilație utopică generală, de ce nu s-ar putea crede acum într-un țel aparent mult mai rezonabil: ștergerea dobânzilor bancare de pe sumele împrumutate? Cine părea pe atunci că n-ar dori să participe la jumulirea de proporții naționale care tindea deja să achiziționeze și participări internaționale?
Ca să înțelegi ceea ce seamănă a credulitate, stupiditate sau inepție, determinând asocierea imediată la asemenea „cruciade” a unui număr viguros de oameni trebuie să îți amintești că românilor le place, adeseori, să se creadă „șmecheri”. În adâncul sufletului lor, chiar dacă văd de la prima deslușire că li se propune o imposibilitate, un bluf, o nerozie cu ciucuri, ca fii ai națiunii noastre trecute prin ciur și prin dârmon știu că pe aici, prin aceste părți de lume, imposibilul este o simplă prejudecată, precum în filmele cu Tom Cruise puse chiar sub semnul unei asemenea generic comun: Mission: Impossible. La viața lor au auzit, au văzut și chiar au făcut atâtea făcute-nefăcute, încât cu greu i-ai putea convinge – în caz că, totuși, ai putea-o face – că există limite cu desăvârșire exclus de a fi depășite. Fiecare, luat deoparte, îți va spune despre cazul unui analfabet care a ajuns inspector în educație, al unui șomer ajuns prim-ministru, al unui hoț de prin conducte cu motorină care conduce un trust de hoteluri, al unui șef de cabinet care s-a culcat cu o divă de la Hollywood. Și, dacă te îndoiești cumva că se poate fi așa, ți-l va invoca tocmai pe Ioan Stoica de la Caritas care a fost „binefăcătorul” României, care a trăit cum a vrut el, cu banii care îi treceau prin mână, care a ispășit „schema” lui financiară de jumulire a bieților români într-o manieră de-a dreptul lejeră, suavă, deci care, până la urmă, mai mult a izbutit decât a dat-o-n bară…
În asemenea cazuri se poate înțelege mai limpede că realismul magic nu este o consecință a cretinismului, a incapacității de a descifra cum merg treburile în realitate, ci a certitudinii intime că, de fapt, lucrurile merg cu totul altfel decât se vede cu ochiul liber, că „iscusința” doboară toate obstacolele și că „viclenia” bine exersată pune la pământ orice barieră. În fond, eroii acestui mod de a fi – deloc puțini și în niciun caz recrutați numai dintre oamenii fără școală și ocupație, fără orizont și proiecții imaginare – au o inaderență la realitatea descifrabilă în paradigma aristotelică a lui da și nu, a binelui și răului, a adevărului și minciunii. În lumea proiecțiilor lor încap și alte categorii, „oblice” și „intermediare” către care conduc formule și sintagme din discursul lor precum „lasă că trebuie să se poată”, „ne descurcăm”, „știu eu o chestie”, „am pe cineva care…”, „nu-i dracul așa de negru”, „mi-ai trântit ușa, ți-am intrat pe fereastră”, „merge și așa”, „din atâta nu piere lumea”, „îți spun eu cum facem” etc.
