După Revoluția din 1989 și guvernele succesive PDSR, PSDR, PSD care s-au declarat ca fiind “de centru-stânga”, o parte importantă a societății a respins ideea de orice înseamnă politici de stânga, indiferent de beneficiul lor pentru cetățeanul de rând.
În același timp, pe partea “dreaptă” a spectrului politic am avut parte de partide care și-au primit în egală măsură oprobriul din partea electoratului, din aceleași cauze ca și guvernele opuse: corupție, impostură, impotență politică și nepotism.
Realitatea românească de azi, mai ales în urma rezultatului primelor alegeri din 2024, ne-a arătat că electoratul este indiferent la ideologie și profunzime asupra înțelegerii politicilor publice, indiferent din ce parte vin ele. Mașinăriile de partid funcționează ca unse după 35 de ani de rodaj și nu dau semne că sunt pe cale de a intra în blocaj. Sloganurile “siguranță și stabilitate”, în contextul războiului din Ucraina, alături de populism și demagogie din partea PNL și PSD au fost îndeajuns pentru a convinge o majoritate a electoratului pentru a-i vota.
Din păcate, partidele noi, născute în urma energiei dezvoltate în timp, începând cu 2012 – Roșia Montană, 2015 – Tragedia de la Colectiv și Guvernul Cioloș, 2017-2018 cu ocazia protestelor împotriva Ordonanței 13 și modificărilor Legilor Justiției, nu au livrat la nivel speranței pe care au proiectat-o.
De multe ori mă gândeam că dacă FSB-ul lui Patrusev ar fi avut ca obiectiv disoluția alternativei politice pro-occident, centriste, pro-europene, modernizatoare, reprezentate de cele două partide care au ieșit în evidență dintre cele noi (USR și PLUS, transformat ulterior în REPER) nu ar fi ajuns la un plan atât de sofisticat la prima vedere, dar atât de simplu în fapt în atingerea acestui scop. Ingredientele au fost puține și simple: inabilitate politică, decizii stângace și cel mai important: orgolii mult mai mari decât misiunea pe care o aveau cu o șansă decentă de succes aceste partide.
Astfel, astăzi în România îți este aproape rușine să spui că susții politici publice de centru-strânga, provenite din doctrina social-democrată europeană, pentru că imediat intri în ținta oprobriului public, fiind etichetat “pesedist”. În același timp, dar mult mai rău, este că este din ce în ce mai greu să spui că este activ politic, fără să primești o privire dezaprobatoare din partea interlocutoriului.
România nu mai are o parte centru-stânga activă și cu șanse de reușită. PSD elimină orice nu este în linia șefului, irelevant de linia doctrinară, iar o alternativă la PSD nu există mai ales din cauza inabilității partidelor tinere de a se coagula și crește dintr-o poziționare inițial centrală.
Din păcate, după 2024, România va rămâne și mai săracă civic – eu considerând activismul politic ca fiind parte din datoria civică a fiecărui cetățean, din cauza apatiei induse de “oricum tot ei câștigă”, “oricum noi nu avem nicio șansă”.
O soluție pentru schimbarea acestei paradigme este evident coagularea unor forțe politice și civice locale, în paralel cu întărirea instituțiilor de stat, dar și a acelor de mass-media. Însă această soluție pare la ora actuală utopică.
Însă cât timp există oameni inteligenți, pro activi și curajoși în țara asta, mai avem șansa să rebalansăm și spectrul politic, dar și balanța “norocului” nostru ca popor.
Timpul le va cerne, însă ne aflăm la un nou punct de inflexiune. Nu doar în România, cât și în lume, iar asta va complica lucrurile și mai mult.
Ne rămâne datoria să sperăm și să acționăm. Altfel o vor face ceilalți, cei care cu sau fără voia lor, pun umărul la descentrarea României.
