A plecat. Este primul președinte al României care demisionează. În plină furtună prin care trece țara, președintele a spus sec „La revedere!” și a plecat. Auster, nemțește, fără lacrimi, fără pupat steagul, fără îngenucheri.
Să ne înțelegem, nu a demisionat „eroic”, pentru că ar fi vrut să ajute neapărat pe cineva aflat în impas (de exemplu, pe neinspirat-alesul candidat al coaliției de guvernare) sau ceva anume (guvernul compromis de scandalul Nordis, reformele paralizate, societatea derutată, economia gâfâind, educația deteriorată, statul de drept decredibilizat, instituțiile slabe, sau România în ansamblu, în așteptarea naivă a lui „Godot”), ci dintr-un motiv mult mai mărunt, personal. Pur și simplu s-a temut de suspendarea sa în parlament, a cărei procedură trecuse deja de birourile permanente și urma să intre în plen, și apoi de demiterea prin referendum, care ar fi fost un dezastru pentru el și pentru confortul vieții lui ulterioare.
Se temea că vor exista voturi pentru suspendare inclusiv de la parlamentari din interiorul coaliției. I s-a confirmat asta din PSD, PNL și UDMR, chiar în dimineața de 10 februarie. Iar la referendum știa că ar fi fost cu siguranță „măcelărit” la vot de poporul furios. A demisionat, așadar, pentru el însuși. A ieșit din scenă, așa cum am anticipat într-un interviu din octombrie anul trecut (fără să intuiesc detaliile ieșirii, bineînțeles), pe o „ușă laterală” a istoriei, evitând astfel să fie scos „pe brațe, pe ușa din spate” a palatului prezidențial.
Nu, nu era ilegitim în funcție, nu asta a fost problema lui Klaus Iohannis. Problema principală a fost uriașa lui prăbușire de suport popular, începând din toamna lui 2021, când și-a trădat alegătorii anti-PSD și a adus PSD la guvernare. CCR nici măcar nu i-a prelungit mandatul (nu era nevoie), pentru că, la art. 83 (Durata mandatului), Constituția spune că mandatul președintelui durează fix cinci ani dacă există un președinte nou ales și, respectiv, până la depunerea jurământului de către noul președinte ales, dacă la cinci ani nu există un președinte nou ales.
A fost pentru prima dată, după adoptarea Constituției în 1991, când ne-am aflat în cea de-a doua situație a duratei normale a mandatului și de aceea multă lume nu cunoștea sau nu a înțeles (sau s-a făcut că nu înțelege, din motive subiective de partizanat sau de ură față de fostul președinte) ce prevede Constituția. Chiar dacă CCR nu ar fi spus nimic despre mandatul președintelui în decizia de anulare a alegerilor prezidențiale din 6 decembrie, Iohannis tot ar fi trebuit să rămână în funcție, nu datorită/din cauza CCR, ci pentru că așa prevede limpede Constituția, neexistând un președinte nou ales care să poată depune jurământul.
Cea mai bună dovadă practică a justificării depline a existenței art. 83 (b) este că, pe 21 decembrie 2024, când s-au împlinit cinci ani, Klaus Iohannis nici nu avea cui să predea funcția. Senatul, abia constituit, nu avea încă președinte la data respectivă, deci nu ar fi putut exista nici măcar un președinte interimar. Atunci când a fost gândită, Constituția trebuia să se asigure că țara nu poate rămâne în niciun caz și în niciun moment fără președinte, de aceea a fost introdus în 1991 aliniatul b al art. 83, pentru siguranță. În principiu, legea obligă la organizarea de alegeri prezidențiale înainte de încheierea mandatului de cinci ani, pentru a opera în termenii obișnuiți ai alin. a, dar pot exista, iată, situații neprevăzute (ca cea din decembrie 2024, în care alegerile au fost anulate) în care, la împlinirea termenului de cinci ani prevăzut la aliniatul a, nu există un președinte nou ales care să poată depune jurământul în ziua respectivă. Prelungirea mandatului (alin. c), în caz de catastrofă sau stare de război, este cu totul altceva, nu a fost cazul acum. Klaus Iohannis nu a avut așadar mandatul prelungit de CCR, ci unul normal, din care a demisionat. Dar aceste detalii nu mai contează acum. A demisionat pe 10 februarie și a plecat pe 12 februarie, fără să-l regrete nimeni, nici cei de la putere, și cu atât mai puțin cei din opoziție sau cea mai mare parte a poporului.
A făcut, incontestabil, unele lucruri bune în politica externă și de securitate (judecata istoriei va fi din ce în ce mai blândă cu el, pe măsură ce vor trece anii), pe care probabil unii le consideră astăzi normale și banale, dar a greșit enorm pe plan intern și în relația cu oamenii, ceea ce probabil va fi uitat. Infatuarea și autosuficiența l-au făcut să nu poată vedea dincolo de măreția propriei sale persoane. I-a ignorat pe cei care l-au ajutat în etapele inițiale, în schimb a promovat oameni în politică pe criterii dubioase. Chiar a crezut că este ales președinte pentru meritele lui profesionale, politice, științifice sau intelectuale, pentru viziunea lui, a crezut că a dat concurs pe funcție, cu grile și bibliografie, a crezut că „i se cuvine”. Nu și-a dat seama niciun moment că a fost acolo strict pe seama voturilor anti-PSD din 2014 și 2019, cu misiunea de a ține PSD departe de putere. A eșuat, din perspectiva misiunii politice prioritare pe care i-au încredințat-o alegătorii și pe care el însuși și-o asumase public, cu geacă roșie sau fără, când avea nevoie de voturile celor șase milioane de alegători anti-PSD.
A rezolvat vreo problemă demisia lui Klaus Iohannis? Nu, niciuna în afară de propria lui problemă privind riscul demiterii prin referendum. Oricum ar fi plecat Klaus Iohannis, cu sau fără demisie sau demitere, România rămânea astăzi debusolată și prinsă în vârtejul marilor schimbări din interior, din Europa și din lume. Un cumul nefavorabil de împrejurări interne și internaționale agravează impasul în care a intrat România, la sfârșitul deceniului Iohannis. Nu disperăm, dar ar fi complet irațional să nu fim îngrijorați. Nu cedăm presiunii tot mai agresive, dar ar fi aberant să o ignorăm. Nu ne schimbăm valorile, idealurile și direcția, dar ar fi contraproductiv să nu fim realiști și pragmatici.
Pentru UE, pentru Europa Centrală și de Est și în particular pentru România, chestiunea ordinii de securitate europene a redevenit fundamentală. America se schimbă, și lumea odată cu ea. Brusc, în câteva săptămâni, ordinea de securitate și tabloul relațiilor internaționale au intrat în zodia tranzacționalismului și revanșismului. Ideologia MAGA, venind năvalnic pe creasta valului, vrea să substituie vechea imagine a Americii, de garantă a lumii libere împotriva dictaturilor agresoare. Mai mult decât atât, vrea să schimbe regulile jocului intern, inclusiv în țările aliate. Încercările de promovare a partidelor extremiste și izolaționiste sunt jenante pentru noua administrație iar figura lui Elon Musk se detașează în topul dezgustului pe care îl creează „noua Americă politică” în Europa.
Trebuie jucat cu inteligență, tact și moderație, pe coordonatele lumii în care trăim. Orice exces, orice stridență, orice accent pus aiurea ne poate face rău. Nu știu dacă e ușor de înțeles sau pare contradictoriu, dar trebuie să fim aproape și departe în același timp de ventilatorul guvernării MAGA. Să facem ceea ce știm că e bine pentru România, nu pentru altcineva. Poftim, dacă e la modă termenul, acum chiar trebuie să fim aliați credibili și suveraniști inteligenți în același timp! Să dozăm relația cu finețe farmaceutică – nici prea mult, nici prea puțin. Să fim corecți și demni, nu oportuniști și lași, nu duplicitari și penibili. Să fim de încredere pe lucrurile mari care ne-au unit și ne vor uni pe termen lung dar nu săritori să punem în aplicare aberații și inepții. Anii aceștia sunt într-adevăr dificili și primejdioși, dar trec repede. Să ne amintim că, de la începutul primului mandat al lui Donald Trump, au trecut deja opt ani. Opt! Mandatul lui Biden a fost bântuit de umbra trumpismului, de care nu a scăpat, exact așa cum am afirmat cu o zi înainte de învestirea lui Joe Biden în ianuarie 2021,[i] și nu a reușit să găsească soluțiile politice potrivite pentru a-l opri. Au mai rămas încă patru, cel mult patru, dacă nu cumva alegerile de la jumătatea mandatului, din noiembrie anul viitor, vor tăia elanul guvernării și vor readuce obligația negocierilor în Congres. Asta va depinde mult de rezultatele economice și sociale concrete din primii doi ani. Intensitatea schimbărilor disonante împinse de guvernarea MAGA va scădea treptat, în următoarea perioadă. MAGA însăși se va schimba în următorii ani, adaptându-se la contextul pe care îl va genera propria furtună de nisip, începând cu cea produsă chiar în SUA. Societatea americană este în general foarte reactivă la orice variație economico-socială, evaluând rapid și necruțător administrațiile, în funcție de promisiunile făcute și de rezultatele obținute.
Timp de peste două decenii, după aderarea la NATO în 2004 și consolidarea parteneriatului strategic cu SUA (Scutul de la Deveselu, programul de înzestrare militară, trupele americane din România, importanta bază de la Kogălniceanu), paradigma relațiilor transatlantice și garanțiile de securitate americane au fost suficiente. Acum, dintr-odată, nu par să mai fie suficiente, cel puțin un timp, până la clarificarea noii versiuni politice a Americii lui Trump, a ecuației financiare transatlantice și a angajamentului strategic, politic și militar al SUA pentru securitatea României și Flancului Estic al NATO. Orice pare acum posibil și în același timp nimic nu mai e sigur. Planul A nu mai este cert și garantat iar Planul B nu există.
Europa încearcă ceva, dar se lovește de propriile limite. Summit-ul de la Paris a arătat că liderii „principalelor țări europene” au viziuni diferite, temeri diferite, orientări diferite, interese diferite, etosuri diferite, și mai ales au în spate societăți diferite politic și economic, cultural și istoric, cu diferite considerente electorale. Pornirile entuziaste cu „Armata Europeană”, trupele europene din Ucraina și „garanțiile de securitate europene” de după Conferința de la München sunt destul de naive și nerealiste pe termen scurt și mediu. Iar regiunea în care ne aflăm rămâne prinsă în triunghiul politic al actorilor globali – UE, SUA și Rusia, fiecare cu propria versiune asupra viitorului.
România nu are o variantă mai bună decât să interpreteze convingător și credibil, demn și inteligent, rolurile pe care deja le are și le-a câștigat cu atâta greutate – partener european de încredere în cadrul UE, aliat stabil în cadrul NATO și partener/aliat/prieten al SUA. Orice derapaj din acest „templu” cu trei piloni al opțiunii noastre prooccidentale, într-o direcție sau alta, este de evitat.
Da, Europa trebuie să se adapteze acestor mari schimbări globale. Nucleul european care discută provocările ce stau în fața democrațiilor liberale europene este de salutat (fie că este Weimar+, fie că sunt formate chiar mai extinse) iar România se va alătura peste câteva luni formatelor europene în domeniul apărării și securității.
În fine, planul intern ne macină și ne preocupă cel mai mult. Când, cu câteva zile înainte de alegerile prezidențiale din 24 noiembrie, scriam „să ne punem centurile, aterizăm la finalul Erei Iohannis și nu avem un plan clar când ajungem la sol”,[ii] anticipam că va fi rău, dar în niciun caz nu puteam intui că va fi atât de rău. Explicam astfel sentimentul apăsător al declinului: ”…în deceniul 2014-2024, România politică a involuat masiv, dramatic. Și alte „Românii” au involuat – cea educațională, cea a justiției și statului de drept, cea a încrederii în stat și administrație, cea a responsabilității deciziilor economice guvernamentale și a promisiunilor (tot mai populiste și mai aberante), cea a democrației, presei și instituțiilor publice, cea a meritocrației. A fost un deceniu al regresului politicii românești și statului român. Lucrurile bune care s-au întâmplat în România, nu puține, se datorează inițiativei oamenilor de calitate ai acestei țări, oportunităților oferite de UE, companiilor private, mediului academic, societății civile etc.” Îmi mențin pe deplin evaluarea făcută pe 21 noiembrie 2024, confirmată din păcate de criza profundă a democrației în care am ajuns acum.
O parte a României îl așteaptă pe „Godot”. Dar Godot, așa cum ne spune Beckett, nu va veni. Cu atât mai puțin în politică. Va rămâne o fantasmă, o închipuire, o proiecție nerealistă a frustrărilor celor care se simt la margine. Așteptările prea mari, prea lungi, prea intense, supraalimentate de ură, distrug, erodează, alienează, radicalizează. Trebuie să ieșim cumva, cu luciditate și argumente raționale, din lumea virtuală a rețelelor sociale și să vedem ce putem face, concret, ca țară și ca societate. Să stingem iluziile revoluționare și ideologice ale „poporului periferic”, care crede că poate deveni „central” prin forță, prin răsturnarea violentă a sistemului politic, nu prin reformarea lui inteligentă și promovarea de oameni educați și competenți, cu capul pe umeri, în locul vânzătorilor de inepții și iluzii.
La o citire mai atentă, valul contestatar de acum nu mai este doar o Revoluție Politică, ci o Revoluție Socială, o emancipare în interiorul societății, în care o parte a poporului care se simte „periferic”, fără putere în societate (a se citi cu diverse neîmpliniri, căci nu e vorba de putere politică, economică sau administrativă propriu-zisă) dar „împuternicit” de rețelele sociale, își imaginează că a găsit soluția simplă și miraculoasă să se împlinească. Sunt indivizi care își închipuie că, votându-l pe Godot, „a venit momentul ca averea bogaților să fie împărțită poporului”, că vor ocupa funcții cu salarii mari, că vor deveni importanți, că patronii și companiile străine la care lucrează și pe care le urăsc vor fi izgonite iar bunurile li se vor transfera lor, că „exploatarea” muncii lor va înceta, că directorii din instituții vor fi schimbați și poate vor fi numiți ei, că Big Pharma nu le va mai impune vaccinuri și nu va mai face „profit pe seama lor”, că nu va mai conta dacă au sau nu școală la împărțirea pozițiilor și beneficiilor, că „elitele corupte” vor fi „băgate la pușcărie” (cum de cine? De tribunale ale poporului, nu de judecători, că aceia „sunt corupți și ei”), că problemele lor de viață vor fi rezolvate etc.
Dar nimic din ce am scris mai sus nu este specific României. În esență, aceasta este mișcarea ultrapopulistă care vine din SUA, de prin 2015 încoace, cu tot cortegiul de contestări și revizionisme „în numele poporului” (poporul fiind reprezentat de miliardari, bineînțeles, o anomalie a MAGA), un curent care s-a întâlnit cum nu se poate mai prost cu Războiul lui Putin împotriva Occidentului și cu fascinația mai veche a lui Donald Trump pentru liderii autoritari, pe care o știm din primul mandat. Ceva asemănător încearcă partidul naționalist-extremist, izolaționist, antieuropean și prorus AfD (Alternativa pentru Germania) în alegerile de duminică. O înfrângere a AfD și o victorie clară a CDU/CSU ar fi un balon de oxigen în Europa acum.
Momentul nu este ușor, dar știm că îl vom depăși. Valul contestatar va slăbi, inevitabil, începând tot din SUA (de acolo de unde a pornit), căci guvernarea din SUA va începe să lase treptat ideologia la o parte, când va fi evaluată intern, de americani, pe baza rezultatelor și nivelului de viață. O parte din idei, începând cu războiul comercial și tarifele mari vamale, vor fi abandonate, pentru că vor produce efecte contrare și scumpiri. Asperitățile politice se vor netezi treptat. Relațiile transatlantice vor rămâne puternice. După șocul din lunile de început, UE și SUA vor găsi limbajul comun în afaceri și în sistemul relațiilor internaționale. Cel mai important lucru în această perioadă fierbinte, sensibilă și ușor de manipulat ideologic, într-un sens sau altul, de ambele maluri ale Atlanticului, este să nu se facă greșeli ireparabile. De aceea, discursul lui Donald Tusk de ieri, la Summit-ul de la Paris, a fost vocea limpede și rațională venită din Europa Centrală. Moderația este cheia succesului, când lumea pare acaparată de exagerări în sensuri opuse. După dușul rece de la München, europenii nu trebuie să se opărească inutil, turnându-și o găleată de apă fierbinte peste cap.
România după Iohannis va trăi și va experimenta din plin această perioadă tulbure, de mari schimbări și provocări globale, regionale și naționale. Riscurile sunt cu atât mai mari cu cât suntem într-o regiune de periferie, expusă presiunilor. Fostul președinte ar fi putut să lase țara mai bine pregătită pentru această furtună, dar a ales calea comodă și superficială, crezând că nu se va întâmpla nimic rău și se va putea merge înainte din inerție. Iată că nu a mai mers.
Cârma trebuie acum ținută bine pe mări agitate, cu valuri mari. A ne dovedi credibili, onești și inteligenți într-un moment de cumpănă cum este acesta, înseamnă să dăm o șansă României de mâine. Să mergem spre soluțiile decente și raționale, de bun simț, să ne apucăm de treabă, să încetăm să mai credem că „așteptarea lui Godot” poate duce la ceva bun.
[i] https://revista22.ro/interviu/valentin-naumescu-umbra-trumpismului-va-bantui-mandatul-lui-joe-biden
[ii] https://centrulpolitic.ro/articole/puneti-va-centurile-aterizam-la-finalul-erei-iohannis-ce-facem-cand-ajungem-la-sol-in-decembrie/
