„Nu trebuie să mai facem parte din NATO, nu avem de ce să riscăm un război inutil cu Rusia, doar pentru că așa vor americanii! Rușii nu ne vor răul, dar dacă îi provocăm o să ajungă să ne facă rău! „
De câte ori nu am auzit fiecare din noi aceste cuvine spuse pe un ton ritos si uneori exasperat de către adepți ai partidelor și liderilor ziși „suveraniști” (populiști), dar și de cetățeni care pretind că nu au afiliere politică și doar vor binele țării. Călin Georgescu, George Simion si Diana Șoșoaca au rostogolit în public acest mesaj până la saturație, mesajul lor fiind că Rusia e pașnică și are drepturi legitime iar NATO (adică SUA, liderul alianței) e agresorul prin definiție. Coincidență sau nu, cei care cred că România a ajuns o colonie a Vestului, că suntem exploatați de UE și disprețuiți de americani, vin de obicei cu ideea aceasta, de a părăsi NATO, a anula acordurile de securitate cu SUA și a ne declara neutralitatea permanentă. O Românie similară Elveției sau Austriei, care nu ar mai aloca atât de mulți bani pentru apărare ci s-ar concentra pe dezvoltarea socio-economică și reducerea decalajelor interne dintre bogați si săraci. Pe de altă parte, cei care vor să rămânem ancorați solid la Occident, consideră asemenea planuri o blasfemie și merg uneori până la a sugera intervenția ascunsă a Moscovei, ai cărei cai troieni ar fi toți sau o parte dintre liderii așa-zisi „suveraniști”. Să nu uităm că anularea turului al doilea al alegerilor prezidențiale a avut la baza exact presupunerea, încă nedemonstrată public, a interferenței decisive dar mascate a Moscovei în favoarea lui C.G.
Dar cum stau de fapt lucrurile? În opinia mea, abandonarea sistemului de securitate bazat pe NATO ar fi o greșeală gravă și ar afecta securitatea națională pe termen lung. Da, poate că ieșind din NATO, obținând și mutarea elementelor militare aliate de la Deveselu, Kogălniceanu etc. în alte state, am înceta să fim amenințați de Rusia cu atacuri armate și poate că am obține și niște reacții prietenoase din partea liderului de la Kremlin. Intuiesc că ne-ar flutura pe la nas, din nou, proiectul unirii rapide cu Moldova și al obținerii teritoriilor ucrainene locuite de români.
Dar Rusia ar face tot ce poate pentru ca România să intre cât mai repede în sfera de influență a imperiului său eurasiatic. De la subversiune până la cumpărarea unor lideri politici, orice metodă ar fi practicată fără emoții de ruși. Oare am putea duce o politică externă mai eficientă, fiind independenți de presiunea statelor aliate de acum? Știind inerția strategică și decizională existentă la nivelul MAE și în general al elitelor de politică externă de la noi, nu cred că am valorifica această șansă în mod semnificativ. Probabil că treptat am cocheta cu ideea de a ne alătura axei China-Rusia, sau am pendula indeciși între Occident și axa revizioniștilor, pe modelul Serbiei, cu toate că membership-ul în UE ne-ar permite să păstrăm un nivel economic destul de ridicat. Ne-am transforma poate într-o a doua Ungarie, un stat care blochează politicile comune ce afectează interesele ruso-chineze. De asemenea am fi mai puțin capabili să negociem poziționarea față de viitoarele coridoare energetice, deși teoretic ca membri UE vom beneficia de puterea blocului european în acest sens.
Iar banii necheltuiți în sectorul de apărare ar putea să se scurgă în alte locuri decât sănătatea, învățământ și infrastructuri, știind cât de mare e nivelul de corupție al clasei politice și ineficacitatea unora dintre instituțiile existente. Nu cred că am avea șansa Austriei de a se dezvolta economic în spațiul UE fără a fi și în NATO, deoarece nu avem poziția geografică și sprijinul politic al acesteia. In plus, statul austriac e puternic impregnat de influența rusească, e un lucru bine cunoscut. Viena nu mai e de ani buni un model pentru alte state europene. Nu am dori să ajungem un fel de Austrie a Orientului, nu la fel de stabilă instituțional și economic dar mai apropiată de Rusia, de China și cu un segment masiv de populație dominat de idei autoritariste și antiliberale.
Mă tem că ieșirea din NATO ar produce o anumită izolare internațională pentru România, care oricum nu ar mai avea acces la procesul decizional inter-aliat. Flancul estic aliat ar fi puternic vulnerabilizat dar s-ar reface apoi în spatele nostru. Am reintra în „grey zone”-ul anilor 90, acel deceniu plin de anxietate securitară și incertitudini politice.
Dar ce mai este NATO dacă SUA s-ar retrage sau ar păstra o prezență pur simbolică în zona europeană? Chiar dacă americanii par că vor să se retragă rapid din arhitectura europeană de securitate și să lase Europa pe mâna europenilor, efortul de a ne asigura securitatea doar în cadrul UE și prin menținerea unor relații de securitate speciale cu America nu cred că ar compensa părăsirea NATO. Ce îi vom oferi lui Trump și echipei sale ca să ne considere valoroși și să păstreze garanțiile de securitate care să ne ofere liniște? De fapt „suveraniștii” vor dori să rupem și aceste relații, logic. Ei afirmă independența strategică a țării doar față de occidentali, nu și față de China și Rusia!
În plus, decizia Bucureștiului ar influența poziționarea statelor vecine față de noi, de pildă Ungaria ar putea să își revizuiască comportamentul destul de constructiv referitor la minoritatea maghiară, odată ce nu am mai face parte ambele state din Alianță. Ne putem imagina chiar că Budapesta ar decide și ea să abandoneze NATO și în viitor poate chiar și UE. Vecinele din Est, Ucraina și Moldova, s-ar simți și mai descurajate de destrămarea flancului estic al NATO, chiar dacă ele sunt doar partenere ale Alianței.
Ca să nu mai spunem că o Românie condusă de populiști-suveraniști ar putea să pună în discuție ordinea teritorială postbelică, confirmată prin tratatul de la Helsinki al OSCE, dezvoltând relații antagoniste cu mai multe țări vecine, deoarece unora le-ar cere teritorii asociate istoric-identitar națiunii române, de altele s-ar teme să nu vină cu revendicări de acest tip. În final am ajunge probabil să ne militarizăm masiv, pe cont propriu, din teamă și pe fondul mecanismului de dilemă a securității, așadar paradoxal am avea o situație de securitate mai precară și mai consumatoare de resurse decât cea actuală, de membru NATO. Iar intrarea în sfera de influență ruso-chineză ar fi echivalentă cu dispariția democrației liberale și adoptarea unui sistem autoritarist de guvernare, o tristă revenire simbolică la anul 1989.
Slăbirea masivă a securității europene ar putea conduce în final și la disoluția UE, deoarece NATO și UE se consolidează reciproc în domeniul securității și apărării. UE are propria politică de securitate și apărare, a avansat pe calea consolidării unui pilon militar dar duce lipsă cronică de leadership și de gândire strategică. Plecarea Americii din mecanismul de securitate european va obliga puterile europene (mai ales Franța, Germania, Italia dar și Polonia) să conceapă un nou sistem dar nu e deloc sigur că va exista consens pentru acțiune. În plus, criza economică și efectele încălzirii globale (secetă cronică, migrațiune incontrolabilă, recolte agricole slabe) pot destabiliza în mod repetat Uniunea și afecta grav statele membre.
Probabil că adepții ieșirii din NATO vor invoca ca ultim argument posibilitatea ca SUA sub conducerea lui Trump să negocieze cu succes un strategic deal cu Rusia, spre a o determina să nu mai fie atât de angajată în relația specială cu China, și a evita o posibilă alianță Beijing-Moscova. Recent, Trump si secretarul apărării, Pete Hegseth, au anunțat că Washington-ul nu mai e interesat să se implice în sprijinul securității Kievului, ci doar în exploatarea unor resurse minerale, așadar Kievul ar trebui să accepte ideea că nu își va mai recupera teritoriile pierdute. Europenii rămân cei care trebuie să decidă în ce măsură vor continua să sprijine militar și economic Ucraina sau să aleagă să o preseze și ei să accepte să cedeze definitiv teritoriile ocupate de ruși, urmând ca în final tot ei să ofere garanții de securitate și să trimită trupe de menținere a păcii, desigur cu acordul Moscovei. Nu avem nicio garanție că americanii își vor normaliza relațiile cu Rusia, pentru că știm că în relațiile internaționale relațiile pozitive între lideri, chimia inter-personală, nu pot anula complet efectele sistemice generate de anarhia, urmărirea interesului național, teama și balanța de putere/balanța amenințării, conceptele-cheie postulate de școlile Realistă și Neorealistă în Teoria relațiilor Internaționale. Vladimir Putin nu va avea încredere absolută în Trump, doar îi va exploata vulnerabilitățile și obsesiile. Și nu va renunța la relația personală cu Xi Jinping, așadar nu va periclita axa sino-ruso-iraniano-nord-coreeană deja creată. Ambii lideri ai puterilor eurasiatice cred că Occidentul e în declin iar SUA își va pierde destul de repede statutul de hegemon global. De ce ar încerca Putin să prevină acest lucru? Desigur, nu se simte confortabil știind că Rusia e un junior partner al colosului chinez dar nici nu poate schimba brusc matricea dominantă de gândire strategică. Anturajul său nu cred că i-ar tolera o asemenea răsturnare de paradigmă, cu toate că mulți cred că el e singurul play-maker la Kemlin.
Iar SUA nu poate preveni consolidarea Axei rezistenței dirijată de China și Rusia, doar cedându-i lui Putin zonele pe care le consideră acesta sfera de influență normală a Rusiei. Putin percepe asemenea cadouri geopolitice ca fiind un semn de slăbiciune și de deficit de gândire strategică din partea adversarilor, deoarece în acest al doilea Război Rece (e o întreagă dezbatere pe tema folosirii acestui nume pentru actuala situație conflictuală globală),[i] nu e vorba doar de reîmpărțirea sferelor de influență ci și de o bătălie a ideilor și valorilor. Cu toate că Trump invocă adesea nevoia ca țara sa să controleze Canalul Panama, Groenlanda, chiar Gaza, nu vrem să ne gândim la o Americă atrasă treptat în axa celor care vor modificarea ordinii teritoriale și prăbușirea valorilor occidentale, o asemenea multipolaritate ar fi una haotică și extrem de conflictuală. Pentru că în acest caz UE va rămâne singurul apărător al ideii de Occident, eventual formând un soi de alianță strategică cu Japonia, Coreea de Sud și alte țări care se tem de China, de Rusia și de ideile lor autoritariste.
Actualul leadership românesc și cel viitor trebuie să ia în calcul acești factori dar și alții, mai subtili, evaluând permanent situația regională și globală de securitate, și evitând să își ia propriile aspirații și idei fixe drept necesitate politică și strategică. Altfel România riscă o prăbușire dramatică și dureroasă.
[i] Vezi Robin Niblett, The New Cold War, Atlantic Books, London, 2024.
