Sfârșitul deceniului Iohannis e dominat de izbucnirea unui val de frustrări și resentimente la adresa încă actualului titular al fotoliului prezidențial de la Palatul Cotroceni. Social media au fost inundate cu meme, clipuri obținute prin IA, postări nervoase, insulte nestâpânite și expresia multiformă a decepției colective. Și în presă au început să apară tot mai multe articole foarte critice, axate pe defectele evidente și bilanțul nul prin care se pare că d-l Klaus Werner Iohannis se pregătește să intre, sui generis, în „istorie”.
Mulți intepretează acest fenomen paroxistic și ca pe un mesaj indirect către PNL, un partid aparent hipnotizat de Iohannis, un partid în care nu mai există alți lideri, din care a dispărut curajul și în care s-a instalat o penibilă inerție „uselistă”. Am citit și interpretări, aparent conspiraționiste, care explică dizgrația masivă a fostului inspector școlar din Sibiu ca pe o execuție rituală din partea „sistemului”. Poate că ea n-ar fi fost atât de dură și nici atât de precoce, dacă împricinatul s-ar fi mulțumit să iasă la pensie, bucurându-se de privilegiile oferite prin lege foștilor șefi de stat (și pe care, sub domnia sa, printr-o lege ad personam, cu aplicare retroactivă, fostul președinte Traian Băsescu le-a pierdut). N-ar fi fost o retragere oarecare, ci una în ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, renovată pentru domnia sa, prin RAPPS, cu multe milioane de euro.
Numai că dl Iohannis, care se pregătea să promulge o lege menită să-l ridice deasupra legii, a dat semnalul că dorește să rămână la butoane, deschizând lista PNL București, la Senat, preluând din nou partidul, de data asta formal, după previzibilul eșec al d-lui Nicolae Ciucă, și ajungând eventual premierul USL 3.0, în tandem cu președintele virtual Marcel Ciolacu. Și, cum să nu-l înțelegem? Pentru cineva care se gândește doar la el însuși, nu exista un scenariu mai bun, mai ales după ce nici NATO, nici UE nu s-au grăbit să-i rezerve vreo funcție. Până la urmă, nu a fost d-l Iohannis cel mai eficient și fidel agent electoral al PSD? Nu și-a trădat el, de două ori, electoratul anti-PSD, care l-a înșurubat în tronul prezidențial? Ar fi fost însă un scenariu pe cât de bun pentru d-l Iohannis, pe atât de catastrofal pentru o țară care, sub domnia sa, a cunoscut politizarea agresivă a vieții publice și a justiției, înflorirea corupției nepedepsite și a imposturii academice, lipsa oricărui proiect coerent de politică externă și o nemaipomenită apatie civică, perfect justificată, după un dublu mandat prezidențial complet surd și mut la orice formă de dialog social.
N-am de unde să știu cum gândește „sistemul” (care, oricum, e divizat, așa că nu acționează ca un soi de vector, ci mai curând ca difuză pârghie de presiune). Știu însă că „el” nu dorește eternizarea cuiva la putere (și aici acționează, culmea, ca apărător al democrației) și că, tocmai prin satisfacerea costisitoare a tuturor pretențiilor de lux manifestate de dl Iohannis, dar și prin alte argumente, pe care nu le cunoaștem, are cum să descurajeze exageratele ambiții ale acestuia.
Ni s-a spus, încă de la V. Ponta și Crin Antonescu, că USL a luat naștere pentru a-l distruge pe Traian Băsescu. Ultimul nu mai contează în lumea politică de peste un deceniu. Iar noul USL, refăcut intermitent, sau chiar pe față, în epoca Iohannis, era anume croit pentru d-l Iohannis și nu se mai putea prevala de urgența demolării unui adversar insuportabil. Ar fi fost chiar groapa democrației românești să asistăm în numele faimoasei „stabilități”, la închiderea sempiternă a jocului politic, cu un USL care, rămas fără urmă de opoziție serioasă, continuă să guverneze cu aceeași oameni, departe de orice reformă a statului și a celor două partide componente, oricum indiferente față de axiologia doctrinară a fiecăruia și remarcabile printr-o comună contraselecție a cadrelor.
Cu toate acestea, finalul de partidă nu e încă jucat. Dacă PNL nu realizează că asumarea obedientă a pretențiilor d-lui Iohannis îl va arunca, foarte curând, în irelevanță electorală, atunci e posibil orice, incluzând varianta USL 3.0, cu un USR fragmentat și un AUR nefrecventabil, cu un UDMR gata să pună din nou umărul la orice tip de coaliție (la care nu participă explicit naționaliștii duri) și, cine știe, cu un Klaus Werner Iohannis care, alături de vechiul său aliat nenorocos, Mircea Geoană, ocupă din nou prim-planul vieții noastre politice, patronând o nouă epocă de aur a socialismului post-comunist.
Tocmai pentru că face obiectul unei uriașe aversiuni populare, dl. Iohannis are acum o paradoxală (căci malefică) marjă de manevră și nu mă îndoiesc că, așa lipsit de scrupule cum îl știm, e gata să facă orice pentru a-și asigura imunitatea, satisfăcându-și totodată setea de putere. Ne rămâne să vedem reacția electoralului la urne. Și să sperăm că putem deschide, ca națiune încă liberă, dar pândită de multiple amenințări regionale și interne, un nou capitol, în care democrația și pluralismul real își revin în fire, lăsând iarăși loc speranței că putem mai mult și merităm altceva.
