Raportat la o națiune de circa 340 de milioane, cu 240 de milioane de potențiali votanți, titlul de mai sus pare desigur o extrapolare exagerat de reducționistă. Dar nu este.
Vom demonstra matematic simplu că maxim un milion de americani centriști indeciși, adică mai puțin de 0,5 la sută dintre votanții potențiali, vor decide pe 5 noiembrie direcția politicilor SUA în următorii patru ani și implicit viitorul politicii mondiale. Prima mare putere a lumii este din nou la un punct de cotitură iar cumpăna democrației americane, chiar și la sfârșitul epocii hegemonismului SUA, atârnă greu. Vom discuta apoi semnificația politică și culturală a acestui fapt, care este chiar mai relevantă decât demonstrația cantitativă în sine.
Pentru noi, aici, contează enorm acest rezultat și ce se va întâmpla mai departe cu opțiunile strategice de la Washington, fiindcă Statele Unite ale Americii rămân garantul securității României, atât pe plan bilateral, prin Parteneriatul Strategic, cât și ca sponsor principal și primă putere militară în cadrul NATO.
Așa este gândit sistemul electoral american, cu votul universal indirect, în care decisiv nu este neapărat numărul „voturilor populare”, exprimate de cetățeni. Ceea ce contează finalmente în stabilirea câștigătorului este numărul „voturilor electorale”, ale marilor electori reprezentând cele 50 de state și Districtul Columbia în Colegiul Electoral, în total 538.
Pentru a fi declarat Președinte al SUA, un candidat are nevoie de minim 270 de „voturi electorale”. Toți marii electori dintr-un stat trebuie să voteze candidatul care a câștigat alegerile în statul respectiv, având așadar un mandat imperativ, nu reprezentativ. Desigur, statele mai mari au un număr mai mare de voturi decât cele mai mici – de exemplu, California (cel mai mare stat) are 54 de voturi electorale, iar Alaska (cel mai mic) sau D.C. au câte 3 voturi în Colegiu.
Dacă ești un votant din California sau New York, contează foarte puțin votul tău, fiindcă statul respectiv va fi la sfârșitul zilei de vot cu siguranță „albastru”, adică își va aloca toate „voturile electorale” (ale marilor electori din Colegiul Electoral) candidatului democrat. La fel, dacă trăiești în Texas sau Alabama, contează prea puțin ce ai de gând tu ca individ să votezi, fiindcă statul tău va fi oricum „roșu”, cu toți marii electori dedicați candidatului republican. Tradițiile sunt foarte puternice și există state care nu și-au schimbat culoarea, albastră sau roșie, de peste 50 de ani. Aproximativ 43-44 de state sunt date ca „sigure”, într-o parte sau alta. În aceste state albastre sau roșii, diferențele de voturi populare sunt prea mari între democrați și republicani pentru ca votul și chiar campania electorală să mai trezească un interes fierbinte. În acestea trăiesc cca 85% dintre cetățenii americani (80% dacă se iau în considerare doar 41 de state, unde diferența în sondaje este de peste 3%), al căror vot, spun analiștii americani malițioși, este practic „ignorat”.[1]
Există însă și un număr de 6-7 state-cheie (swing-states), unii spun maxim opt, care pot vota majoritar fie cu democrații, fie cu republicanii, în funcție de atractivitatea candidaților din anul respectiv. Aceste state „balansează” între democrați și republicani. Aici se dau bătăliile decisive, competiția fiind de obicei foarte strânsă, la diferențe de câteva mii sau zeci de mii de voturi.
Statele-cheie tradiționale sunt șase: Wisconsin (10 voturi electorale), Michigan (15), Pennsylvania (19), Georgia (16), Arizona (11), Nevada (6),[2] la care alții mai adaugă și Carolina de Nord (16) sau, mai rar, Florida (30), ultima fiind însă cel mai probabil câștigată în acest an de Trump, chiar dacă la diferență destul de mică, de până la 3%.
În 2020, Joe Biden a câștigat la limită în swing-states,[3] cu diferențe de 0,2% în Georgia, 0,3% în Arizona, 0,6% în Wisconsin sau 1,2% în Pennsylvania. Prin simetrie, cam tot așa câștigase Donald Trump în 2016 în fața lui Hillary Clinton, suflându-i câteva state-cheie la cca. 10.000 de voturi (Michigan, de exemplu).
Mergând pe firul logic, deducem că inclusiv în statele-cheie alegătorii democrați și alegătorii republicani fermi formează cam 96-97% din totalul alegătorilor, rămânând însă 3-4% indeciși, alegători care nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, care cel mai probabil nu sunt încântați nici de Kamala Harris, nici de Donald Trump, și care se vor decide în privința votului în ultimul moment. Unii dintre centriștii indeciși nu vor veni la vot, dar alții vor veni totuși, pentru „a vota răul cel mai mic”. Votul negativ există peste tot. Centriștii nu vor vota pentru cineva, neavând un candidat pe care să-l placă neapărat, ci mai degrabă împotriva celui de care se tem cel mai tare și a ideilor acestuia (acesteia).
În statele-cheie se preconizează că vor vota efectiv în jur 25 milioane de americani. Și iată că centriștii indeciși (nici democrați, nici republicani) care vor înclina acul balanței spre Kamala Harris sau Donald Trump sunt circa un milion, în cele șase swing-states tradiționale. Ei și numai ei contează cu adevărat! Restul alegătorilor au deja opțiunea clară între progresista Harris și conservatorul Trump, fiind democrați sau republicani fideli, care se contrabalansează la urne în jurul nivelului procentual de 48-48.
Ce ne spune acest lucru? Câteva idei importante, unele bune, altele mai puțin bune. Faptul că, într-o democrație extrem de polarizată, de divizată și de radicalizată, decizia este practic luată de votanții centriști, este cât se poate de bine. Este un mare avantaj să știi că, totuși, dincolo de zgomotul asurzitor al radicalilor, decizia o vor lua un milion de centriști rezonabili (nu că în SUA nu ar fi mult mai mulți centriști, dar ei nu contează în statele „sigur albastre” sau în cele „sigur roșii”, așa cum am explicat).
A doua consecință bună este că tandemurile Harris-Walz și Trump-Vance vor trebui să vină spre centru în campanie pentru a lua voturile clasei de mijloc, acolo unde se află majoritatea centriștilor. Discursul și programul electoral al ambelor tabere vor include cu certitudine elemente și pentru segmentul mic dar esențial al centriștilor.
Al treilea lucru bun este că există potențial pentru opțiunea politică centristă în societatea americană și, dacă acesta este deocamdată subutilizat din cauza sistemului bipartidist, am putea avea surprize plăcute pe termen mediu și lung. Da, sistemul electoral „învingătorul ia totul” (metoda pluralității) favorizează bipartidismul și blochează deocamdată apariția celei de a treia sau a patra opțiuni semnificative (centru-dreapta și centrul-stânga), dar oricând va apărea o breșă în acest sistem politic vechi (de exemplu, scindarea celor două partide istorice într-unul centrist și unul radical), s-ar crea imediat condițiile pentru ca americanii să poată vota și altceva.
Concluziile mai puțin bune ale acestei analize țin de cercul vicios în care a intrat sistemul politic american, care se polarizează și se radicalizează continuu, până la punctul de fierbere. Societatea americană de acum nu mai este cea a „părinților fondatori” care au configurat Constituția SUA, în 1787.
O extremă ideologică răspunde acum prompt celeilalte. Și progresismul, și conservatorismul american au derapat demult în zone nerezonabile, fie neomarxiste (cvasi-socialiste), fie ultraconservatoare și bigote. Ambele programe electorale mustesc de ingrediente ideologice nesustenabile, și la Harris, și la Trump. Cu cât crește una din opțiuni, cu atât răspunde cealaltă, devenind și mai viguroasă. Ideea că se contrabalansează politic este reală dar tot mai riscantă, pentru că totul atârnă de un fir de ață. Confruntarea lor pare mereu iminentă, după modelul insurecției de la 6 ianuarie 2021, dar este în ultimul moment evitată, pentru că instituțiile federației americane sunt puternice și populate cu oameni inteligenți și profesioniști. Dar nimic nu este garantat pentru totdeauna, oricând echilibrul democrației și statului de drept se poate rupe.
Cele două tabere au ajuns să se urască. Glonțul din urechea lui Trump este doar un mic dar dramatic și foarte mediatizat exemplu, realitatea radicalizării fiind în acest sens covârșitoare.
Mai mult ca oricând, se simte nevoia opțiunii politice centriste în democrația americană, dar sistemul electoral FPTP (First-past-the-post) împiedică multipartidismul.
Mai devreme sau mai târziu (sper că în timpul vieții noastre), vom vedea că tendința se va inversa și se va reveni la centrism. Dacă nu o vor face Partidul Republican și Partidul Democrat în interiorul lor, o vor face alte partide noi, care vor apărea și care vor reuși să spargă barajul bipartidismului.
În articole viitoare, vom discuta consecințele posibile ale unei victorii pe 5 noiembrie a Kamalei Harris, respectiv a lui Donald Trump.
[1] https://www.nationalpopularvote.com/41-states-80-us-population-will-be-ignored-2024-presidential-election
[2] https://www.bbc.com/news/articles/c511pyn3xw3o
[3] https://www.nytimes.com/interactive/2024/us/elections/presidential-election-swing-states.html
