În ziua turului secund din Republica Moldova și, desigur, în pragul marelui spectacol electoral american, mai găsește cineva timp să reflecteze la alegerile de săptămâna trecută din Bulgaria? Pentru cei preocupați de mersul democrației în lumea postcomunistă, vecina noastră din Sud este un caz interesant. Alături de România, ea ilustrează convingător conceptul de democrație deficitară sau vreunul dintre numeroasele sale echivalente, în interiorul Uniunii Europene. Faptul că în ultima vreme ne-am concentrat asupra backsliding-ului Ungariei lui Viktor Orbán, fostul premiant al promoției 1989, și a reverberațiilor sale în Slovacia n-ar trebui să ne îndepărteze de vechea competiție româno-bulgară pentru Zmeura de Aur la diverse capitole ale guvernanței democratice. Și mai există farmecul desuet al comparațiilor binare, tot o reminiscență a anilor dinaintea aderării la UE: „câte similitudini, pentru sisteme atât de diferite” sau „câte diferențe, pentru sisteme atât de similare”. Cum vă place.
Dar să lăsăm pentru altădată chestiunea plafonare vs. degradare a democrației, o temă pe care adevărații centriști ar trebui s-o considere… centrală. La fel și discuția despre efectul de delegitimare produs (sau nu) de alegerile repetate până la exasperare, dar incapabile să producă majorități. Există nenumărate atracții teoretice la fel de interesante ca populismul, chiar dacă atmosfera intelectuală a vremii ne împinge să-i punem acestuia aproape totul în cârcă.
S-ar putea, însă, ca scrutinul din 27 octombrie să nu ducă direct la o nouă dizolvare a parlamentului, ci la o formulă de compromis temporar, de dragul „Land Schengen”. Mai ales dacă la Viena se va forma un guvern rezonabil, ar exista șansa ca Bulgaria și România să fie primite dacă-și asumă anumite angajamente politice (iar pentru asta ar fi nevoie de un executiv învestit de parlament, nu de unul interimar, cu rol de organizare a alegerilor). Foarte probabil, de la Bruxelles vor veni presiuni asemănătoare cu cele de după antepenultimele alegeri, cele din aprilie 2023.
O inițiativă în acest sens nu poate fi luată decât de primul clasat, GERB („Cetățenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei”), echivalentul funcțional al PSD-ului de la noi. Sigur că asocierea este discutabilă – în definitiv, GERB este de centru-dreapta (membru al PPE) și i-a redus la proporții aproape nesemnificative pe socialiști, continuatorii vechiului partid comunist. Unii ar spune că, în frunte cu Boiko Borisov, politician „dintr-o bucată” (pentru a folosi o exprimare diplomatică), GERB ar semăna mai degrabă cu un PDL + Traian Băsescu dintr-un univers paralel – unul în care ar fi învins balaurul pesedist, preluându-i atribuțiile și depășindu-i, performanțele. Iar Alianța lui cu SDS (Uniunea Forțelor Democratice, prima grupare anticomunistă de după 1990, actualmente liliputană) ar semăna cu una între PDL+Băsescu și un CDR vintage.
Dar noi nu umblăm aici prin universuri paralele: GERB seamănă cu PSD pentru că pătrunde în toate cătunele, controlează bine aparatul de stat, la el mergi dacă ai ceva de rezolvat, pentru că protejează categoriile vulnerabile, nu o face pe deșteptul la Bruxelles, susține Ucraina etc. A convins cam un sfert dintre alegători – aici, avantaj PSD românesc, care bate de regulă spre treime – , dar i-a convins atât de bine încât aceștia nu l-au lăsat decât de două ori să cadă pe locul secund (în 2021, când au fost trei runde de alegeri).
Și au stat alături de el în timp ce alegătorii rivalilor „civic-centriști”, exigenți cum îi știm, s-au rotit și s-au răzgândit. Ba mai mult, spre deosebire de PSD românesc, care a încheiat un acord de rotativă guvernamentală și l-a respectat, preluând funcția de prim-ministru la jumătatea reprezentației, GERB a procedat altfel. A stat în plan secund prima jumătate, i-a lăsat pe civic-centriști să preia funcția de premier și să se erodeze, după care, când le-a venit rândul (de precizat că, potrivit acordului, nu putea fi Boiko Borisov), au spus „nu, mulțumim, mai bine alegeri!”. Și alegeri au fost de două ori, cu GERB în vârful clasamentului de fiecare dată. (Nimic din cele de mai sus nu trebuie interpretat în sensul că PSD românesc ar fi format dintr-un grup de binevoitori naivi – au încheiat și au respectat acordul „rotativă” pentru că le-a convenit și pentru că oricum nu puteau forța alegerile anticipate.)
Revenind la vecinii și prietenii noștri bulgari, e greu de crezut că modelul „fără Borisov” mai poate funcționa. Acest domn, a cărui greutate specifică – nu vorbim aici de masa corporală, și ea impresionantă – a fost mereu peste cea a unui Liviu Dragnea, va face pasul în spate doar dacă va simți că e în interesul său ca GERB să-și îmbrățișeze din nou rivalii – adică pe centriștii din „Continuăm schimbarea – Bulgaria democratică” (PP-DB). Iar aceștia nu prea au cum să evite ocheadele domnului Borisov, în primul rând pentru că nu pot construi ei înșiși majoritatea și în al doilea rând nu pot invoca vreo incompatibilitate morală cu GERB, alături de care au guvernat câteva luni bune. E adevărat că, la sfârșit, GERB i-a păcălit, dar asta e politica, altădată să fii mai atent. Și, în fine, își dorește PP-DB noi alegeri, în condițiile în care și așa e în scădere?
Pe locurile trei și patru sunt „intușabili”: „Renașterea” anti-tot ce e bine și pro-tot ce e rău, mândră membră a grupului european format de neofasciștii germani (în care, se știe, SOS România nu a fost admis) respectiv partidul lui Deylan Peevski, simbolul legăturilor negre între politică, afaceri și serviciile secrete . „Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți – Un Nou Început” condusă de Peevski și-a însușit cam trei cincimi din electoratul vechii „Mișcări pentru Drepturi și Libertăți”, grupare a minorității turco-musulmane, lăsând în urmă un rest, „Alianța pentru Drepturi și Libertăți” (ADL) ce pare de-a dreptul frecventabil, ba chiar indispensabil dacă GERB și civic-centriștii vor să formeze o majoritate.
La limită, Boiko Borisov (69 mandate) poate încerca să guverneze și fără civic-centriști, cu ADL (19) și cu socialiștii clasați cu un loc mai sus (20 mandate), în speranța că o astfel de formulă minoritară va găsi un sprijin rațional în parlament – ar fi nevoie de 121 voturi la învestire. Dar o asemenea formulă nu prea se potrivește cu stilul lui Borisov, căruia nu-i place să fie constrâns de parteneri – mai bine zis, nu-i plac partenerii. Dacă tot a stat pe tușă trei ani și jumătate, acest om îndrăgostit de putere (și obișnuit cu ea) nu va accepta prea ușor constrângeri copiate din manualul coalițiilor minoritare occidentale.
Și, indiferent dacă vrem sau nu, revenim la întrebările din prima parte a textului. E clar că sistemul politic e disfuncțional, dar se pare că mediul economic s-a obișnuit, societatea civilă a reacționat cât a putut (generând noi partide), în condițiile în care un procent semnificativ dintre cetățeni pur și simplu s-a retras din sfera politică. Bruxelles-ul are interlocutori, America la fel și, desigur, nu face excepție nici Rusia – aici vorbim chiar de președintele Republicii, un fost general format în vremea comunistă și pe care studiile în Vest nu l-au făcut să renege legătura istorică și spirituală cu Moscova.E o țară ce nu pare a fi obișnuită cu recordurile politice. Dar șapte alegeri legislative în mai puțin de trei ani înseamnă ceva, iar dacă nu apreciem această performanță, în mânecă mai există un as: unde altundeva găsim un partid care să rateze pragul electoral cu 0,001 la sută (3,999 în loc de 4%), adică vreo douăzeci și ceva de voturi? Noroc că partidul respectiv, „Măreția”, era cam populist de dreapta, astfel că nimeni nu-i plânge de milă – nici mainstream-ul bine crescut, nici extremiștii energici. Poate reușește data viitoare, nu se știe când va fi – puțini ar îndrăzni să parieze pe octombrie 2028.
