O solitudine consolată

Beethoven credea în Dumnezeu, ca Ființă supremă, izvor al vieții și al inspirației umane. Nu era însă un „practicant” și nici un catolic cu etichetă. 

Poate că surditatea care l-a lovit l-a făcut să evite viața eclezială a vremii lui și nu greșim socotind că geniul care-l locuia putea comunica nu doar sugestii muzicale transcendente, ci și stabili o punte nemijlocită spre misterul divin. 

M-a impresionat, în cartea lui Norman Lebrecht, descrierea morții lui Beethoven. La 56 de ani, când s-a stins (depășind totuși speranța de viață a unui adult european din secolul XIX), el colecționa deja o mulțime de afecțiuni care i-au venit de hac. 

Unul dintre cei aflați la căpătâiul agonizantului s-a apucat, cam grosolan, să-i spună că trebuie ”să-și facă datoria de cetățean și creștin” (al unui imperiu catolic). A fost chemat un preot, care l-a împărtășit. Beethoven, acest gigant nefericit, care s-a luptat mereu cu el însuși, a avut bunătatea de a-i spune prelatului: ”Mi-ați adus o alinare”.

Folosim cookie-uri pentru a furniza o experiență mai bună de navigare. Prin continuarea navigării pe website-ul nostru, confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Confidentialitate
De acord