Beethoven credea în Dumnezeu, ca Ființă supremă, izvor al vieții și al inspirației umane. Nu era însă un „practicant” și nici un catolic cu etichetă.
Poate că surditatea care l-a lovit l-a făcut să evite viața eclezială a vremii lui și nu greșim socotind că geniul care-l locuia putea comunica nu doar sugestii muzicale transcendente, ci și stabili o punte nemijlocită spre misterul divin.
M-a impresionat, în cartea lui Norman Lebrecht, descrierea morții lui Beethoven. La 56 de ani, când s-a stins (depășind totuși speranța de viață a unui adult european din secolul XIX), el colecționa deja o mulțime de afecțiuni care i-au venit de hac.
Unul dintre cei aflați la căpătâiul agonizantului s-a apucat, cam grosolan, să-i spună că trebuie ”să-și facă datoria de cetățean și creștin” (al unui imperiu catolic). A fost chemat un preot, care l-a împărtășit. Beethoven, acest gigant nefericit, care s-a luptat mereu cu el însuși, a avut bunătatea de a-i spune prelatului: ”Mi-ați adus o alinare”.