„Recesiune, recesiune, recesiune!” În ultimul an, pe orice post de televiziune și pe contruile de X (fost Twitter) ale comentatorilor din domeniul financiar puteam observa un trend clar și destul de simplu al părerilor: „Vine recesiunea.” Miercuri, 18 septembrie, banca națională a Statelor Unite ale Americii, Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, sau mai simplu „Fed-ul” a micșorat dobânda de referință ducând-o la 5% de la maximul acestui ciclu de creșteri ale ratelor, respectiv 5.5%.
O tăiere a dobânzii de referință, cunoscută și ca dobânda de politică monetară, era anticipată de către participanții în piețe încă din luna august. În august, la Simpozionul Economic de la Jackson Hole, președintele Fed-ului (Am să mă refer la Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii ca „Fed” pe tot parcursul textului) Jerome Powell a indicat că a sosit vremea ca „politica monetară să fie ajustată” iar ritmul reducerilor dobânzii să fie determinat de rezultatele viitoare ale datelor macroeconomice și balanța riscurilor.
Înainte de a continua trebuie să ne întoarcem în timp până la fondarea acestei instituții, respectiv pâna la începutul secolului al XX-lea. Fed-ul a fost fondat în anul 1913 cu scopul de a crea un sistem monetar ordonat care să poată preveni, și dacă nu, atunci să ușureze efectul panicilor, recesiunilor, crizelor sau a depresiilor economice asupra economiei americane și a consumatorilor. De atunci, puterea și autoritatea Fed-ului au crescut, iar astăzi, mandatul lor este unul dual: Stabilitatea prețurilor (Controlul asupra creșterii sau scăderii ratei inflației) și maximizarea angajărilor (Influențarea ratei șomajului). A nu se înțelege de aici că Fed-ul are puterea de a concedia sau angaja oameni dupa bunul lor plac doar ca să vadă schimbări substanțiale în numerele și datele oferite lor de către Bureau of Labor Statistics (Biroul de statistică a muncii) sau Bureau of Economic Analysis (Biroul de analiză economică), iar mandatul pentru maximizarea angajărilor nu face referire la aducerea ratei șomajului la 0%. Mandatul pentru maximizarea angajărilor este, mai simplu spus, metoda prin care Fed-ul, cu ajutorul instrumentelor de politică monetară, ratei dobânzii de referință și cele două programe referitoare la balance sheet (bilanțul contabil), QE (Quantitative Easing) și QT (Quantitative Tightening), influențează piața muncii prin accesul la creditare pentru a se asigura că aceasta din urmă nu produce fenomene inflaționiste sau deflaționiste. Mandatul pentru stabilitatea prețurilor implică stabilirea unui nivel a ratei inflației anualizate pentru a putea ține sub control evoluția prețurilor pe care toată economia americană trebuie să le plătească, de la microcipuri și componente militare până la energie, combustibili, îmbrăcăminte, chirii și mâncare.
Fed-ul nu poate controla cum evoluează inflația sau deflația din economia americană. Fed-ul poate controla doar răspunsul acesteia la diversele fenomene endogene și exogene care influențează rata inflației. Să ne aducem aminte de acel annus horibilis 2020. Imediat după declararea ca pandemie globală a infecțiilor cu SARS-CoV2, cunoscut popular ca și COVID și închiderea aproape totală a economiei globale, Fed-ul a acționat prompt și a coborât rata dobânzii de referință la 0.25%. Pentru a asigura lichiditate atât în piața americană cât și în cea internațională cu scopul de a împiedica declanșarea unei depresii economice, președintele Fed-ului Jerome Powell și board-ul de guvernatori au decis să înceapă implementarea procesului de QE. Mai simplu spus, acest QE (Quantitative Easing) înseamnă că Banca Națională acționează direct în piețele financiare și achiziționează active corporative sau naționale, ponderea cea mai mare având-o obligațiunile pentru a preveni falimentele sau intrarea statului în incapacitate de plată. Aceste active au fost trecute în bilanțul contabil al Fed-ului și au ajuns să însumeze, în anul 2022, 9 mii de miliarde (eng. 9 trillions) USD.
Șocul inflaționist ce a urmat pandemiei a determinat Fed-ul să adapteze politica monetară la realitățile prezente de atunci. O mare parte din populația Statelor Unite nu s-a confruntat niciodată cu o asemenea creștere a inflației și eroziune a puterii de cumpărare și a salariilor reale (Real wages; ajustate la inflație). Explicațiile pentru originile acestui șoc inflaționist sunt multe, iar opiniile specialiștilor diferă în funcție de pregătirea acestora, ideologia politică și nu în cele din urmă, de caracterul acestora. Puteai auzi păreri despre inflație și criză de la toată lumea, de la Elon Musk, Stanley Druckenmiller, Warren Buffett, Donald Trump, Președintele Biden și până la casierița de la supermarket, frizeri și „influenceri” pe Youtube și alte rețele de social media care încercau să-și atragă vizualizări prin recomandarea de tranzacții, investiții sau „ponturi” în spațiul crypto, folosindu-se astfel de disperarea și naivitatea oamenilor pentru propriile avantaje. Inflația acționează pe tot lanțul de aprovizionare, de la extragerea materiilor prime până la fabricarea bunului final, iar o creștere a costurilor pentru cei dintâi, conform celor mai simple „legi” ale capitalismului, va reprezenta o creștere a prețurilor și costurilor pentru toți participanții în acel lanț de aprovizionare culminând cu consumatorul final. Sursa acestei creșteri nu poate să fie una singură, iar prezumpția că inflația în Statele Unite a apărut ca urmare a „tipăririi de dolari” de către Fed este una greșită. Fed-ul nu tipărește dolari în beci, în beci stau doar vinurile bune. Inflația a apărut în urma unui cumul de factori, unii reali, economici, alții ce țin de percepția participanților și consumatorilor. Percepția asupra inflației și a realității economice, percepția asupra reacției Fed-ului și a altor instituții guvernamentale cât și percepția asupra viitoarei traiectorii a economiei sunt elemente esențiale pentru a înțelege realitatea prezentă a unei economii și mai mult decât atât, aceste percepții ajută Fed-ul să înțeleagă mai bine comportamentul participanților și consumatorilor și modul cum acțiunile băncii, fie că sunt doar anunțate sau anticipate pot avea efectele dorite doar prin simpla modificare a percepției. Această formă de analiză economică stă la baza economiei comportamentale și influențarea percepției publice asupra inflației și a economiei într-un sens mai larg a fost cealaltă unealtă folosită de Fed pentru a combate inflația.
Revenind la cauzele inflației, să ne amintim că anii 2022 și 2023 au reprezentat ani de schimbare geopolitică. Ordinea globală liberală a fost pusă sub semnul întrebării, iar hegemonia Statelor Unite este sfidată de noi pretendenți la acest prestigios statut. Razboiul ilegal și criminal al Kremlinului împotriva vecinului său ucrainean și atacurile barbare al organizațiilor teroriste Hamas, la început, și apoi Hezbollah și Houthi pe urmă asupra Israelului au reprezentat elemente de instabilitate regională. Resursele agricole, minerale si energetice provenite din Federația Rusă au fost reduse drastic în urma sancțiunilor impuse de către Statele Unite și Uniunea Europeană asupra Kremlinului, iar acest lucru a rezultat în costuri mai mari pentru giganții industriali ai Europei și costuri semnificativ crescute pentru consumatori și gospodării a căror aprovizionare cu energie depindea de importurile din Federația Rusă ca să nu menționăm prețurile enorme plătite de țările mai sărace și mai puțin dezvoltate ale lumii, dependente de grânele rusești și ucrainiene. În Orientul Mijlociu, Marea Roșie a devenit o zonă periculoasă obstrucționând masiv tranzitul mării prin Canalul Suez, iar toți exportatorii trebuiau să platească un risk premium sau să-și oblige cargoboturile să navigheze precum portughezii de odinioară, înconjurând Africa pe la Capul Bunei Speranțe, ridicând și mai mult costurile importatorilor. Toți acești factori cumulați, plus efectele asupra economiei a politicii de stimulare economică (oferirea de către stat a unor sume de bani direct către cetățeni pentru a-i ajuta pe aceștia să rămână pe linia de plutire) din SUA, Europa, China și a altor economii lovite puternic de pandemie a dat naștere la acest șoc inflaționist care a reprezentat adevărata recesiune.
A avut loc o recesiune concomitent cu acest șoc inflaționist? O recesiune, tehnic, înseamnă o scădere, o contractare a producției și consumului într-o economie într-o perioadă de timp. Mai simplu, două scăderi sub sau stagnări la nivelul de 0% consecutive timp de două trimestre a PIB-ului calculat QoQ (Quarter on Quarter; Trimestru la trimestru) reprezintă metoda simplă de a stabili prezența unei recesiuni, dar este incompletă și deseori greșită. Recesiunea se manifestă printr-o perioadă îndelungată de scădere a consumului, a salariilor reale (ajustate la rata inflației anualizată), a investițiilor și cel mai important, a creditării. Pentru a combate inflația, Fed-ul și multe din băncile naționale au crescut dobânzile de politică monetară, ducând astfel la o creștere a dobânzilor la toate creditele bancare, dar și la o creștere a dobânzilor primite la depozite. Logica este destul de simplă, dacă cauza inflației este excesul de masă monetară dintr-o economie, banca națională caută să motiveze participanții și consumatorii să-și mute capitalul din piață în bănci, iar creditarea pentru investiții și achiziții de big-ticket items (produse sau servicii precum case, mașini, electronice și electrocasnice, bunuri de lux, proprietăți comerciale) este descurajată. Dacă firmele și corporațiile dintr-o economie sunt descurajate să acceseze credite pentru dezvoltarea continuă a afacerii sau pentru extinderea acesteia, efectul anticipat de către economiștii băncilor naționale este acela de stagnare sau contractare a activității economice a acestora. Costurile operaționale și accesul dificil la lichiditate puneau presiune pe companii, creșterea prețurilor la bunurile și serviciile de bază distrugea puterea de cumpărare a consumatorilor și a gospodăriilor, mulți fiind nevoiți să apeleze la credite bancare sau împrumuturi de la instituții financiare nebancare, cu dobânzi exorbitante pentru a supraviețui de la o lună la alta. Mulți oameni au căutat să lucreze două sau chiar trei job-uri pentru a face față presiunii prețurilor crescânde. Nu mai era loc pentru dezvoltare economică și investiții, economia globală trebuia să supraviețuiască unei lumi post-pandemie, cu inflație galopantă, dobânzi la maximele ultimilor 30 de ani și războaie care în continuare amenință pacea și stabilitatea mondială.
Problema întampinată de Fed în ultimul an a fost una duală: inflație mare și o piață a muncii foarte puternică. Ținta de inflație a Fed-ului este de 2%, la începutul anului 2024 aceasta era la 3,2%, respectiv 3,8% (Core Inflation, care măsoară rata inflației excluzând componentele volatile precum mâncarea și energia) O economie care are o piață a muncii foarte puternică este în sine o economie puternică, dar într-un context inflaționist dacă salariile angajaților cresc în tandem cu rata de creștere a inflației, respectiva creștere generează efectul wage-price spiral. Dacă salariile creșteau, deși rata creșterilor salariale nu depășea rata creșterii inflației, creșteau și prețurile plătite de participanții din economie, deoarece pe lanțul de aprovizionare prețurile creșteau și ele fie din motive de lăcomie sau din motive de supply bottlenecks, acea situație când, din diverse motive care pot varia de la lipsa de personal până la dezastre naturale sau tensiuni geopolitice, bunurile nu se pot mișca pe lanțul de aprovizionare sau cererea este mai mare decât oferta pentru mărfurile respective. Cu dobânda de politică monetară la 5% și o economie care în termeni reali se contracta, Fed-ul nu trebuia decât să aștepte și să spere că piața muncii nu va deveni și mai puternică adăugând presiunii inflaționiste. Părerile despre recesiune sunt uneori împărțite în două tabere: impactul asupra Wall Street (asupra domeniului bancar și financiar mai larg) și impactul asupra Main Street (asupra consumatorilor de zi cu zi, a oamenilor angajați, a firmelor mici și mijlocii și asupra gospodăriilor). Dacă acest episod inflaționist nu a reprezentat o recesiune pentru Wall Street, el a fost perceput cu totul altfel de către Main Street, iar cum ziceam mai sus, percepția contează pentru că ea influențează sau chiar determină comportamentele economice ale indivizilor. Recesiunea de pe Main Street, reducerea consumului și a cheltuielilor, în mod voluntar sau nu, a dus la încetinirea creșterii ratei inflației și chiar la începutul procesului de dizinflație. Ar trebui să nu uităm și de politica fiscală și rolul său în combaterea inflației, dar acesta este un subiect mai amplu care merită propria sa analiză.
În vara anului acesta, cu o piață a muncii stabilă și un șomaj în creștere minusculă, Jerome Powell a anunțat vremea reajustării politicii monetare este aici și acum, iar în septembrie, cu două luni înainte de alegerile prezidențiale a venit și prima reducere a dobânzii de politică monetară. Se speculează pe Wall Street că această reducere a dobânzii va transmite un semnal greșit piețelor și reprezintă de fapt un policy error, o greșeală, din partea Fed-ului care poate cauza o reîntoarcere a inflației și declanșarea unei recesiuni comparabile cu o criză. Cum? Simplu. Percepția despre ușurința accesului la creditele bancare și lichiditate dă naștere unui comportament investițional dispus la risc, iar noul capital va duce la creșterea masei monetare din economie, la o cerere mai mare pentru bunuri și servicii și toți consumatorii și participanții vor fi îndemnați să se împrumute și să cheltuie, crescând astfel cererea din piață intr-un moment în care lanțurile de aprovizionare nu sunt încă, și nici nu se vor mai întoarce curând la nivelurile de dinaintea pandemiei și a războaielor. La fel cum a declarat și domnul Powell, dacă această decizie de reducere a ratei dobânzii de referință la 5% de la 5,5% și un dot-plot (prognoza membrilor Boardului de Guvernatori ai Fed-ului privind rata dobânzii de politică monetară pe următorii ani) care indică reduceri mai mari decât cele anticipate de către piață reprezintă o greșeală rămâne de văzut, iar doar datele macroeconomice pot să confirme sau să infirme această speculație de pe Wall Street.
Și dacă tot am pomenit de alegerile prezidențiale, trebuie să reamintesc că domnul Powell este un registered Republican, dar mai întâi de toate este președintele Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, o instituție istoric apolitică, dar fără de care politicienii americani nu ar putea să promită „marea cu sarea” sau să-și implementeze politicile publice. Au existat presiuni asupra Fed-ului din partea executivului și legislativului american dintotdeauna și astăzi este la fel. Membri ai partidelor Democrat și Republican, au pus și încă pun presiune pe Fed cu scopul de a convinge instituția să acționeze în favoarea unora sau a altora. Al 45-lea Președinte, Donald J. Trump a sugerat că Powell ar trebui să nu reducă din dobânda de politică monetară deoarece o asemenea reducere ar însemna că economia Statelor Unite este de fapt slabă și necesită stimulare. Mai mult decât atât, consider că fostul Președinte este îngrijorat de potențialul policy error, iar o scădere a ratei dobânzii de referință ar însemna o reîntoarcere a fenomenului inflaționist. Trebuie înțeles că foarte mulți votanți ai lui Trump consideră că motivul principal pentru șocul inflaționist a fost politica monetară extrem de relaxată a Fed-ului în timpul pandemiei. Deși este și acesta un factor cum am spus și mai sus, nu este singurul. De partea cealaltă, democrații, și mai ales aripa de stânga a partidului, au salutat decizia lui Powell de a reduce rata dobânzii de referință, adăugând că acesta a ezitat foarte mult să facă acest lucru, iar timpul propice pentru această decizie ar fi fost mult mai devreme în acest an. Este dificil pentru un tehnocrat și birocrat apolitic să navigheze prin labirintul politicii americane în an electoral. SUA sunt un stat divizat politic, iar Jerome Powell și instituția pe care acesta o conduce nu sunt responsabili să satisfacă dorințele candidaților la președinție. Este un aspect foarte trist că lupta politică între Democrați și Republicani a ajuns acuma să implice și banca națională/federală. Statele Unite au nevoie acuma de mai multe instituții apolitice care servesc interesele cetățenilor republicii, căci doar acestea pot să recâștige încrederea populației în legitimitatea și credibilitatea statului și să mai diminueze dezbinarea politică care amenință să distrugă statul american din temelii.
Politicienii trebuie să înțeleagă că Fed-ul nu este jucăria lor. Instituția a reușit să își mențină autoritatea și credibilitatea în ochii cetățenilor americani datorită faptului că este apolitică și unica sa responsabilitate este menținerea echilibrului economic pentru întreaga societate americană. Deciziile Fed-ului au de asemenea un impact enorm asupra economiei americane și asupra economiei internaționale. Fiind instituția care poate influența valoarea Dolarului American, moneda de rezervă a sistemului financiar global, deciziile acesteia trebuie să ia în calcul și impactul lor asupra economiei internaționale, a comerțului internațional, a imprumuturilor internaționale și nu poate fi văzută ca o instituție partizană, care acționează la comanda unui președinte sau a unui partid. Credibilitatea și stabilitatea ordinii mondiale liberale stau în abilitatea Statelor Unite și a țărilor democratice de a apăra și întări această ordine, mai ales în momentele de provocare și sfidare a acesteia de către alți actori ambițioși sau nemulțumiți. Credibilitatea și stabilitatea ordinii financiare globale și a dolarului american ca moneda sa de rezervă este dependentă de siguranța și credibilitatea pe care Fed-ul și restul instituțiilor americane le oferă lumii. De aceea obligațiuniile americane sunt considerate active financiare lipsite de risc, statul american nu va intra niciodată în incapacitate de plată și atâta timp cât Statele Unite rămân o țară sub domnia legii, cu o justiție puternică și un aparat administrativ eficient și profesionist, investitorii din lumea întreagă vor dori să aibă parte de beneficiile oferite de deținerea activelor americane. Mai mult decât atât, forța militară a Statelor Unite încă îi conferă acesteia titlul de hegemon global. Hegemonia unui stat în relațiile internaționale nu poate fi înlăturată decât prin război fie unul direct între pretendent și hegemon, fie unul în care hegemonul a fost secat de resurse și putere și nu mai își poate proiecta puterea față de alte națiuni, așa cum a fost cazul fiind Imperiului Britanic și ordinii sale imperiale, înlocuit ca hegemon de către Statele Unite după Al Doilea Război Mondial.
Întorcându-ne la decizia de miercuri a Fed-ului, nu ma pot pronunța dacă aceasta a fost decizia cea mai bună sau nu, iar viitoarele reduceri vor fi dependente de datele referitoare la inflație și șomaj din lunile care urmează până la urmatoarea întâlnire a Boardului de Guvernatori. Observând că tendința globală a bancilor naționale este să-și reducă dobânzile de politică monetară, excepția dintre toate economiile dezvoltate făcând-o BoJ-ul (Banca Japoniei), nu este greu de anticipat că și Fed-ul va urma acest trend. Sintagma folosită des de Powell: „Higher for longer” care face referire la faptul că Fed-ul este dispus să mențină rata de politică monetară la un nivel destul de ridicat, pare să rămână validă în continuare, indicând o oarecare precauție din partea instituției de a nu comite o greșeală de politică. Chiar dacă dobânda este acum la 5%, nu cred că o vom vedea sub 4% în prima jumătate a anului 2025 dacă actuala traiectorie a economiei americane se păstrează și nu vor exista evenimente endogene sau exogene de tip black swan (evenimente subite, imprevizibile) care să motiveze nevoia de scăderi dramatice de dobândă. Dacă șomajul va accelera îngrijorător și dizinflația prezentă va face loc deflației, atunci asta va merita un răspuns mai ferm din partea Fed-ului. Până atunci, rămânem cu „lower Higher for longer”.
