La aproape douăzeci de luni de la începutul războiului Israelului în Gaza, ceea ce a început ca o ripostă la atacurile Hamas din 7 octombrie 2023 s-a transformat într-o campanie prelungită și brutală, fără un final clar definit. Cu peste 54.000 de palestinieni și peste 1.600 de israelieni morți, Gaza zace în ruine, iar instituțiile democratice ale Israelului se clatină sub povara unei agende guvernamentale tot mai maximaliste. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu se află în centrul acestui conflict — un lider care se agață de putere în mijlocul condamnărilor internaționale, al disidenței interne și al unui vid strategic în creștere.
O Gaza devastată
Costul umanitar al conflictului din Gaza este teribil: la momentul scrierii, zone întinse din Fâșie au fost transformate în „zone interzise”, 69% din teritoriu fiind declarat nelocuibil. Confiscarea și demolarea de către Israel a unor cartiere întregi, inclusiv distrugerea aproape totală a orașului Rafah, au dus la strămutarea a 2,2 milioane de oameni în tabere improvizate de-a lungul unei fâșii înguste de coastă. Potrivit International Crisis Group, peste 1.600 de palestinieni — o treime dintre ei copii — au fost uciși doar din martie, când ofensiva israeliană a fost reluată.
Obiectivul declarat al campaniei rămâne distrugerea Hamas și eliberarea ostaticilor. Totuși, intensitatea și amploarea operațiunilor militare israeliene sugerează o ambiție mai largă: să facă Gaza de neguvernat pentru Hamas sau orice altă autoritate palestiniană care nu se aliniază explicit intereselor israeliene. Trecerea de la ținte militare la administratori civili și infrastructură arată o strategie de uzură a capacității de guvernare a Gazei.
Organizațiile umanitare și guvernele străine trag semnale de alarmă. Livrările de ajutor au fost blocate, agravant starea de foamete. În timp ce unele țări europene, precum Spania și Irlanda, au cerut acțiuni mai ferme, răspunsul occidental larg rămâne în mare parte retoric. Dezbaterea recentă din cadrul UE privind suspendarea privilegiilor comerciale în baza Acordului de Asociere cu Israelul indică un disconfort în creștere, dar fără consecințe obligatorii.
Dilema ostaticilor
Pentru Israel, soarta ostaticilor reprezintă atât o obligație morală, cât și o complicație strategică. Obiectivele duble ale lui Netanyahu — eliberarea ostaticilor și desființarea Hamas — s-au dovedit incompatibile. Hamas păstrează ostaticii ca pârghie împotriva avansurilor militare ale Israelului. Loviturile israeliene, care potrivit unor rapoarte, au ucis zeci de ostatici, subliniază calculul sumbru în joc.
Negocierile dintre cele două părți sunt într-un punct mort: Hamas cere o încetare permanentă a focului, retragerea completă a Israelului și garanții pentru ajutor umanitar susținut; Israelul, pe de altă parte, insistă asupra capitulării totale a Hamas, eliberarea necondiționată a tuturor ostaticilor și demilitarizarea Gazei sub supraveghere israeliană. Aceste condiții incompatibile compromit constant orice progres diplomatic. Egiptul și Qatarul, mediatori tradiționali în conflictul israeliano-palestinian, și-au exprimat frustrarea față de inflexibilitatea ambelor părți. Între timp, emisarii SUA nu au reușit să prezinte propuneri acceptabile pentru ambele tabere.
Ultima propunere de încetare a focului, mediată de SUA, a eșuat după ce Hamas a oferit eliberarea parțială a ostaticilor — 10 în viață și 18 morți — în schimbul unei încetări permanente a focului și a unui schimb de prizonieri în etape. Deși inițial părea receptiv, Israelul a respins în cele din urmă acordul, invocând cerințele excesive aleHamas și continuarea acțiunilor sale militare. Guvernul lui Netanyahu a susținut că acceptarea acestor condiții ar echivala cu o capitulare strategică, încurajând Hamas și slăbind poziția de descurajare a Israelului.
Blocajul reflectă o disfuncție mai profundă în strategia israeliană: absența unei rezolvări politice fezabile care să completeze obiectivele militare. Fără un plan clar pentru guvernarea postbelică a Gazei și pe fondul unei deconectări tot mai mari între realizările militare și rezultatele politice, problema ostaticilor a devenit emblematică pentru inutilitatea războiului. Multe familii israeliene ale ostaticilor au început să organizeze proteste, cerând guvernului să acorde prioritate vieților celor dragi în detrimentul obiectivelor militare abstracte. Aceste voci devin tot mai sonore în discursul public, contestând narațiunea tradițională potrivit căreia Israelul trebuie să urmărească victoria totală cu orice preț.
Calculul lui Netanyahu: războiul ca strategie politică de supraviețuire
În centrul acestui conflict intractabil se află supraviețuirea politică a lui Netanyahu. Acuzat de corupție și confruntat cu proteste tot mai ample pe plan intern, prim-ministrul a fuzionat escaladarea militară cu propria conservare politică. Războiul din Gaza a devenit mai mult decât o operațiune de securitate — este un scut politic. Refuzul lui Netanyahu de a defini o strategie postbelică clară sau un plan de ieșire îi permite să prelungească ambiguitatea conflictului, amânând astfel judecata politică și mobilizând sprijinul naționalist.
Analiștii de la Foreign Affairs și Haaretz susțin că Netanyahu a evitat sistematic să contureze o strategie finală pentru Gaza pentru a-și menține sprijinul partenerilor săi de coaliție de extremă dreapta și a-și prelungi controlul asupra puterii. Elementele radicale din guvernul său, inclusiv miniștrii Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich, au pledat deschis pentru reocuparea Gazei, expulzarea populației și controlul permanent israelian. Această agendă ideologică, deși respinsă internațional, atrage susținători din nucleul electoral al lui Netanyahu — iar el nu a arătat nicio disponibilitate de a o contracara.
Refuzul lui Netanyahu de a sprijini orice plan de guvernare postbelică — fie prin Autoritatea Palestiniană, fie printr-o coaliție arabă, fie sub o tutelă internațională — a lăsat un vid periculos. Această ambiguitate nu este accidentală. Păstrând toate opțiunile deschise, el evită să-și înstrăineze aliații extremiști și partenerii internaționali, cum ar fi administrația Trump. Totodată, amână consecințele interne, ca să poată să gestioneze interesele contradictorii din cadrul coaliției fără a se angaja ferm într-o direcție. Așa cum a afirmat recent fostul premier Ehud Barak, lipsa de viziune a lui Netanyahu subminează securitatea și diplomația Israelului.
Departe de a stabiliza Israelul, războiul indefinit generează turbulențe interne. Sprijinul public pentru continuarea conflictului se erodează. Profesorii sunt în grevă din cauza reducerilor bugetare, în timp ce cheltuielile militare cresc vertiginos. Rezerviștii, esențiali pentru capacitatea IDF, refuză să se prezinte la datorie în număr record. Mulți invocă opoziția morală față de amploarea războiului, inutilitatea acestuia sau tratamentul preferențial al comunităților ultraortodoxe scutite de serviciul militar. Nemulțumirea este profundă și nu se limitează la rațiuni umanitare: tot mai mulți israelieni consideră acum că războiul este un impas strategic care periclitează viitorul țării, în loc să-l protejeze.
În acest context, calculul lui Netanyahu pare a fi de scurtă durată și egoist. Atâta timp cât războiul continuă, el evită prăbușirea politică, amână procesele legale și controlează o narațiune națională centrată pe supraviețuire. Dar această strategie este nesustenabilă. Cu cât războiul se prelungește fără rezolvare, cu atât mai mult subminează securitatea, economia și legitimitatea globală a Israelului — lăsându-l pe Netanyahu tot mai izolat și Israelul tot mai condamnat pe scena internațională.
Presiune internațională și izolare
La nivel global, reputația Israelului se deteriorează rapid. Curtea Penală Internațională a emis mandate de arestare pentru oficiali israelieni de rang înalt, inclusiv pentru Netanyahu, pe baza unor posibile crime de război și încălcări ale dreptului internațional umanitar. Țări europene precum Franța, Irlanda, Spania și Țările de Jos și-au amplificat criticile și iau în considerare măsuri punitive, inclusiv suspendarea vânzărilor de arme, a privilegiilor comerciale și a vizitelor oficiale. Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a intensificat supravegherea, în timp ce agențiile umanitare condamnă blocarea ajutoarelor și folosirea înfometării ca armă de război. Miniștrii de externe ai UE au votat recent pentru reevaluarea respectării de către Israel a clauzei privind drepturile omului din Acordul de Asociere — un semn clar al unei posibile confruntări legale și economice.
Chiar și Germania și Austria — odinioară printre cei mai fermi susținători ai Israelului — au emis avertismente ferme. Regatul Unit a suspendat negocierile pentru un acord comercial post-Brexit, iar unele state membre ale UE dezbat recunoașterea statului palestinian ca mijloc de echilibrare a ocupației israeliene și a refuzului de a angaja o soluție cu două state.
În ciuda acestei presiuni internaționale în creștere, Netanyahu pare neclintit. Susținut de președintele Trump, a cărui administrație a promovat viziuni fanteziste precum transformarea Gazei într-o „Riviera” turistică, Israelul continuă să urmeze o agendă maximalistă. Alinierea ideologică a lui Trump cu facțiunile de extremă dreaptă din Israel a slăbit influența moderatoare pe care Washingtonul o exercita în trecut. Disprețul comun pentru diplomația multilaterală și normele privind drepturile omului compromite orice efort de mediere credibilă din partea SUA.
Posibilitatea unei axe Netanyahu-Trump care să modeleze peisajul postbelic — în absența unei participări palestiniene și a unui consens internațional — reprezintă un pericol grav nu doar pentru procesul de pace, ci și pentru ordinea internațională bazată pe reguli. Cu mandatele de arestare ale CPI în desfășurare și răbdarea globală în scădere, intransigența continuă a Israelului sub conducerea lui Netanyahu izolează tot mai mult țara într-un mod care s-ar putea dovedi ireversibil.
Implicații regionale și strategice
Campania în curs nu este doar o tragedie pentru palestinieni; este un dezastru strategic pentru Israel. Războiul a revigorat narațiunea regională a rezistenței împotriva ocupației israeliene, consolidând poziția ideologică și geopolitică a Iranului. Teheranul a folosit conflictul pentru a-și amplifica retorica anti-israeliană și a-și întări influența asupra grupurilor-proxy, precum Hezbollah în Liban și Houthi în Yemen. Activitatea militară sporită a Israelului de-a lungul frontierei sale nordice a adus țara periculos de aproape de un conflict regional extins — unul pentru care nu este pregătită să lupte pe mai multe fronturi.
În același timp, conflictul a erodat avântul generat de Acordurile Abraham. Statele din Golf, care vedeau odinioară normalizarea cu Israelul ca o cale către stabilitate regională și integrare economică, își reanalizează pozițiile. Arabia Saudită, în special, și-a temperat deschiderea, subliniind că recunoașterea unui stat palestinian și o autonomie reală pentru Gaza trebuie să preceadă orice alt pas. Emiratele Arabe Unite, deși public reținute, limitează cooperarea în domeniul securității și explorează aliniamente diplomatice alternative.
Egiptul și Iordania, partenerii tradiționali de pace ai Israelului, devin tot mai vocali. Cairo a condamnat distrugerea Rafahului și a avertizat asupra unei instabilități de lungă durată care ar putea afecta Peninsula Sinai. Iordania a cerut intervenție internațională și a amenințat cu rechemarea ambasadorului. Chiar și Turcia și Qatarul, care au jucat uneori roluri de mediere, adoptă o retorică tot mai dură.
Între timp, Hamas, deși slăbit militar, rămâne rezilient în rețelele sale sociale și politice. Supraviețuirea sa după aproape doi ani de bombardamente susținute îi întărește imaginea de mișcare de rezistență eficientă în ochii multor palestinieni. În absența unei alternative politice credibile, Hamas poate continua să mobilizeze sprijin, în special în rândul palestinienilor strămutați și marginalizați. Absența continuă a unui plan coerent pentru perioada postconflict nu face decât să amplifice această dinamică și să alimenteze cicluri viitoare de violență.
Strategic, poziția Israelului devine tot mai precară. Războiul prelungit a epuizat resursele militare, a distras atenția de la amenințările din Cisiordania și Liban și a creat fisuri în cadrul sistemului de securitate israelian. Încrederea internațională se erodează, iar cu cât conflictul persistă fără o soluție viabilă, cu atât mai mult Israelul riscă să devină izolat în forurile globale. Departe de a restabili descurajarea, campania riscă să încurajeze instabilitatea în întreaga regiune.
Viitorul incert al lui Netanyahu
Pe plan intern, Netanyahu se confruntă cu o opoziție tot mai puternică nu doar din partea stângii, ci și din interiorul establishmentului de centru-dreapta. Surse din serviciile de securitate și justiție sunt alarmate de modul în care premierul subminează instituțiile statului și de faptul că deciziile sale de securitate sunt dictate de propriul interes politic și juridic. Oficiali de rang înalt din serviciile de informații și generali în rezervă și-au exprimat îngrijorarea că Netanyahu acționează tot mai mult dintr-o poziție de vulnerabilitate juridică, și nu din rațiuni strategice.
Rata de aprobare a lui Netanyahu este în scădere, iar dacă războiul continuă fără a-și atinge obiectivele declarate, coaliția sa ar putea să se destrame. Foști aliați precum ministrul apărării Yoav Gallant și Benny Gantz, erou de război și fost șef al armatei, s-au distanțat public. Gantz a criticat în mod deschis lipsa unui plan clar pentru perioada postbelică. Liderul opoziției, Yair Lapid, a cerut demisia lui Netanyahu și organizarea de alegeri anticipate, argumentând că premierul nu mai are încrederea necesară pentru a conduce țara printr-un conflict prelungit.
Între timp, protestele din Tel Aviv, Haifa și Ierusalim cresc în intensitate. Mii de israelieni cer semnarea unui acord pentru eliberarea ostaticilor și restaurarea democrației. Tot mai multe voci din societatea civilă contestă legitimitatea continuării războiului și denunță deriva autoritară a guvernului Netanyahu.
Pe plan juridic, procesele împotriva lui Netanyahu — pentru mită, fraudă și abuz de încredere — urmează să fie reluate după încetarea ostilităților. În plus, mandatul de arestare emis de Curtea Penală Internațională adaugă o nouă incertitudine asupra carierei sale, limitându-i posibilitățile de a călători și afectându-i credibilitatea diplomatică.
Lunile următoare vor fi cruciale pentru viitorul politic al lui Netanyahu. El poate alege calea dezescaladării, poate negocia un acord de încetare a focului și poate sprijini crearea unui nou model de guvernare pentru Gaza — recâștigând astfel un oarecare sprijin internațional și evitând complicațiile juridice. Sau poate continua escaladarea militară, riscând statutul de paria internațional, consecințe legale severe, tulburări interne și supraextindere strategică. Alegerea nu va modela doar moștenirea lui Netanyahu, ci și viitorul democrației israeliene, al securității naționale și al statutului internațional al țării.
O alegere între viitor și nebunie
Războiul Israelului în Gaza a depășit de mult granițele unei necesități strategice și a intrat în zona încăpățânării ideologice. Costul în vieți omenești, în termeni de integritate instituțională și de stabilitate regională este incalculabil. Ceea ce a fost prezentat inițial ca o campanie legitimă de autoapărare a devenit un conflict prelungit, caracterizat de catastrofă umanitară, izolare internațională și erodarea democrației israeliene.
În centrul acestei spirale descendente se află Benjamin Netanyahu. Fie că este motivat de ideologie, de nevoia de a menține o coaliție politică instabilă sau de propria supraviețuire juridică, liderul israelian a blocat țara într-un război fără strategie credibilă și fără obiective clare. Ambiguitatea deliberată privind viitorul Gazei, refuzul de a împuternici alternative diplomatice și toleranța față de aliați extremiști au creat un blocaj politic care prelungește suferința și alimentează instabilitatea.
Aceasta nu este doar o criză morală, ci și una strategică. Cu fiecare lună care trece, războiul dăunează poziției globale a Israelului, alimentează radicalismul regional și subminează șansele pentru o soluție bazată pe două state. Gaza a devenit un simbol al impotenței diplomatice, iar societatea israeliană o scenă a unei confruntări de conștiință.
Comunitatea internațională trebuie să treacă dincolo de declarații și să recurgă la instrumente economice, diplomatice și legale pentru a impune o încetare imediată a focului, un cadru politic credibil pentru guvernarea Gazei și o revenire la negocieri bazate pe recunoaștere reciprocă și drept internațional. Presiunea trebuie exercitată și asupra conducerii israeliene pentru a da socoteală nu doar pentru faptele din timpul războiului, ci și pentru modul de raportare la normele democratice, drepturile omului și statul de drept.
În cele din urmă, poporul israelian trebuie să înfrunte o alegere fundamentală: să continue pe calea unui război fără sfârșit, definit de frică, represiune și dispreț global — sau să ceară o conducere capabilă să imagineze pacea, justiția și securitatea împărtășită. Alegerea între viitor și nebunie nu îi aparține doar lui Netanyahu. Ea aparține cetățenilor Israelului — și timpul de pentru această alegere este acum.
