Înainte ca Rusia să își arunce hoardele în uniformă asupra Ucrainei, liderul Putin a amenințat națiunea vecină (și pe liderul său, Volodimir Zelenski), cerându-i să renunțe oficial la teritoriile deja ocupate de ruși (sau pe care aceștia le doreau), să nu se mai opună planurilor rusești de a bloca expansiunea NATO spre Est, să se supună dorințelor securitare ale Moscovei, să nu mai pretindă că ar fi o națiune de sine stătătoare. Să accepte că e de facto parte a națiunii ruse, glorioasă și victorioasă iar ca semn de bună voință să accepte schimbarea de regim, desigur aducând la putere un filos-rus. Evident, cererile erau maximaliste și acceptarea lor ar fi dus la anihilarea suveranității ucrainene la nivel de stat și națiune. Cu câteva luni înainte de fatidica dată de 24 februarie 2022, existau destule indicii că Moscova finalmente va trece la atac, mai ales că mutase masiv trupe la granița comună, transferase forțe și în Belarus, iar negocierile de păstrare a păcii eșuaseră, în ciuda implicării SUA și a statelor UE. Reținem că agresorul este fostul imperiu din care victima a făcut parte, că o acuză de subminare a intereselor sale de securitate prin cooperarea activă cu inamicul (Occidentul) și că e un war of choice pentru Kremlin, deși Putin și acoliții lui îl prezintă adesea ca fiind un war of necessity, o operațiune militară specială care să elimine un regim numit fascist și să scape Rusia de un adversar incomod la granița sa de Vest. Desigur, noi cei din statele NATO percepem războiul ca fiind din necesitate doar de partea Ucrainei, pentru că niciun analist normal la cap nu crede că liderii NATO ar fi luat în calcul atacarea Rusiei, statul cu cele mai mari arsenale nucleare din lume și cu atât de mulți vectori balistici.
Agresor versus victimă: confuzia rolurilor în Orientul Mijlociu?
Dar Iran si Israel? Iranul condus ca o teocrație, în numele Islamului şiit, şi-a afirmat vocaţia de far al lumii musulmane (deci și al sunniților majoritari), implicit apărător al arabilor palestinieni, amenințând de mai multe decenii Israelul cu distrugerea, cu dispariția fizică a statului. În vremea Şahului, relaţiile dintre cele două state, ambele pro-americane, au fost bune, de cooperare, însă venirea la putere a regimului islamist revoluționar în 1979 a transformat treptat Teheranul în adversar al statului israelian. Astfel că de ani de zile, conducerea iraniană organizase şi planificase un război hibrid contra Tel Aviv-ului, folosind interpuşi (actori proxy) non-statali precum Hezbollah, Hamas, Houthis, miliţiile şiite din Iran, dar si fostul regim Assad din Siria. Israelul a fost nevoit să se apere contra acestor tentacule ale caracatiţei iraniene, şi s-a descurcat excelent, reuşind să le decimeze pe rând, să le reducă puterea şi chiar să contribuie indirect la schimbarea de regim la Damasc. În aceste condiții, premierul Netanyahu a simţit că Iranul a rămas relativ izolat la nivel regional, slăbit de uciderea de către Israel (ocazional şi de către SUA) a unor comandanți militari, a unor cercetători în domeniul nuclear, dar și a liderilor mişcărilor proxy pe care conta. Prin comparație, Ucraina a început să ucidă în atentate cu bombă generali ruși și politicieni, inclusiv pe teritoriul rusesc, abia după ce Moscova a lansat invazia sa din 2022. Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat în aceste ultime două decenii, agresorul este Iranul, stat cu o populaţie de circa nouă ori mai mare şi un teritoriu cam de șaptezeci și cinci de ori mai întins decât al Israelului. Armata activă iraniană este de circa patru ori mai numeroasă decât Tsahalul israelian. Cum cele două state nu au graniţă comună, rezultă că decizia Teheranului de a folosi Israelul ca inamic existențial şi implicit element central al afirmării identității sale strategice, nu se baza pe matricea conflictului hegemonic teritorial, aşa cum fusese cazul cu vecinul Irak, stat contra căruia Iranul a luptat cu îndârjire timp de opt ani într-un război de uzură devastator, simetric, fără un învingător clar. Soldat cu circa un milion de victime din ambele țări. Israelul nu dorea să devină liderul lumii musulmane, nici nu avea cum, fiind un stat non-islamic şi doar acceptat de câteva ţări arabe precum Egipt si Iordania. Ulterior, graţie „Acordurilor abrahamice” facilitate de președintele american Trump în primul său mandat, şi alte ţări musulmane precum Maroc, Sudan, Bahrein au recunoscut existența Israelului și au stabilit relații permanente cu acesta.
Nu e mai puțin adevărat că Israelul premierului Netanyahu a fost un mare adversar al acordului JCPOA din 2015, prin care Iranul accepta să dezvolte doar un program nuclear civil, sub supravegherea AIEA. Premierul Israelului, naționalistul și radicalul Netanyahu, a susținut constant necesitatea ca Iranul să fie dezarmat nuclear prin acțiuni dure, inclusiv militare, și a sperat să fie susținut și de țări arabe sunnite conservatoare precum Arabia Saudită si EAU. Desigur, speranța sa numărul unu era și este ca SUA să se implice militar contra Teheranului. El vedea, în mod corect, monarhiile arabe și chiar si Turcia republicană și sunnită, ca pe adversari naturali ai Iranului șiit și hegemonic. A răsuflat ușurat când Donald Trump a scos SUA din acest acord iar succesorul său Biden, presat de republicani în Congres, nu a avut dorința sau putința de a reveni asupra deciziei. Logic, din moment ce iranienii acceleraseră programul de cercetare-dezvoltare nucleară și se manifestau agresiv în plan intern și extern. În ceea ce îl privește, Benjamin Netanyahu nu pare să fi căutat niciodată cu adevărat pacea sau măcar destinderea în relațiile cu Iranul ci doar soluții de a elimina prin hard powerpericolul generat de acest stat puternic. Avea șansa să se alăture și el sistemului generat de acordul JCPOA și a refuzat din start posibilitatea aceasta. A preferat să rămână în logica confrontațională specifică elementelor dure ale conducerii de la Teheran. În acest fel poate că nu a dat șanse reale păcii.
Între timp, spre neșansa Tel Aviv-ului, saudiții și-au normalizat relațiile cu Iranul în 2023, cu medierea Chinei, de asemenea EAU nu a mai perceput atât de clar Teheranul ca potențial inamic. Aceste state arabe au ajuns să prefere negocierile cu Iranul şi o soluţie bazată pe compromis, nu pe forţă. Reputatul cercetător americano-iranian Vali Nasr afirmă că în anii 2024-2025, Israelul a început să fie văzut de vecinii arabi și de Turcia ca un stat care aspiră la hegemonie regională și care obține dominația pe cale militară și tehnologică, profitând de victoriile sale militare și de prăbușirea regimului pro-iranian din Siria. Cu alte cuvine, teama de Iran nu a mai determinat în mod automat aceste țări să aibă o atitudine favorabilă și de cooperare față de Israel. Ele vor un echilibru de putere regional stabil, nu hegemonia unui singur stat.[i]
Așa încât Israelul nu doar că nu a mai reușit să obțină de la Arabia Saudită un acord de recunoaștere mutuală, dorit mult și de SUA, dar a început să acționeze altfel decât o cereau intereselor monarhiilor arabe sunnite, dornice să existe o arhitectură de securitate regională bazată pe includerea Iranului în aceasta, pe baze multilaterale, nu pe excluderea sa.[ii]Când serviciile de intelligence israeliene au constat că Iranul se găsea la câteva luni de fabricarea primelor arme nucleare (având deja rachete balistice puternice), Netanyahu a decis să ordone atacarea Iranului, într-o campanie care să elimine complet amenințarea existențială dinspre Est. Şi, cu toate că nu a spus răspicat acest lucru, scopul schimbării regimului politic de la Teheran este și el prezent, implicit. În ce îl privește, liderul israelian știe că este foarte contestat la el în țară, că are probleme cu justiția, astfel că lansarea ostilităților față de Iran îi asigură cumva și o formă de “scut politic”.[iii]Războiul ca element de diversiune și ca garant temporar al supraviețuirii politice a liderilor este bine cunoscut în istorie și motivația respectivă nu poate fi scoasă din ecuație. Însă este doar una dintre explicații.
Cum este acest război pentru Israel? Conducerea statului îl vede ca pe un war of necessity, contra unui adversar decis să aibă arma nucleară și să atace în viitor națiunea israeliană spre a o anihila. Aici intervine problema spinoasă a dreptului internațional bazat pa carta ONU, care interpretat strict permite unui stat să se apere abia după ce a fost atacat. Atacul preventiv este acceptabil la limită, pentru unele state membre ONU, doar dacă există dovezi că un stat inamic e pregătit de agresiune, are mijloacele necesare iar agresiunea nu mai poate fi blocată politic și diplomatic. Anglo-americanii ii spun pre-emptive strike și a fost invocat de ex-președintele SUA, George W. Bush Jr când a atacat Irakul in 2003. S-a dovedit că atacul nu avea justificare, Bagdadul neavând ascuns armament nuclear. Tot o formă a acestei doctrine a fost implicit utilizată și de Putin care a descris Ucraina ca un cal troian al unui Occident agresiv, care ar putea ataca Rusia în lipsa unui teritoriu tampon suficient de adânc. Rusia a atacat spre a preveni transformarea Ucrainei într-un stat NATO. Justificare nebazată pe adevăr, pentru că se știa că mai multe state NATO nu doreau ca Ucrainei să ii fie acordată calitatea de membru și ar fi blocat decizia.
Așadar adversarii Tel Aviv-ului descriu acțiunea ca pe un war of choice al lui Netanyahu. Cine are dreptate? Dacă vedem Iranul ca pe un actor deminat de o ideologie fanatică, cu elite politice incapabile de compromis, atunci Israelul a avut dreptate să îi blocheze obținerea armelor nucleare. Dar dacă facem parte dintre cei care cred în descurajarea nucleară, atunci între un Israel și un Iran, ambele dotate cu arme nucleare, s-ar fi ajuns la o stare de echilibru. Similară cu cea dintre URSS și SUA în epoca Războiului rece, la o scară mult mai mică. Kenneth Waltz, părintele Neorealismului din teoria relațiilor internaționale, susținea că proliferarea nucleară poate conduce la pace.[iv] Așadar nu ar fi o evoluție negativă în mod absolut. În cazul nostru o afirmație discutabilă deoarece Teheranul și-a folosit aliații proxy ca să atace un Israel care deja era nuclear, de facto nu de jure. Nu a fost descurajat de posibilitatea fie și redusă a unei replici nucleare, știind că presiunea externă asupra Israelului spre a nu recurge la așa ceva ar fi imensă. În logica aceasta, cu atât mai mult ar fi acționat agresiv odată devenit țară nucleară. Sau din contră, ar fi devenit dintr-odată mai rațional și mai calm, odată ce propria securitate era consolidată prin posesia armelor de tip WMD? S-ar fi simțit egal în fața riscului de distrugere cu adversarul său și mai dispus la compromis? Nu vom ști probabil niciodată. Cultura diplomatică iraniană nu valorizează ideea de compromis. Prin lansarea periodică de amenințări cu distrugerea la adresa națiunii evreiești, Iranul a încălcat clar Carta ONU, în paralel cu încălcarea acesteia de facto prin organizarea agresiunilor prin forțe de tip proxy, așadar liderul de la Teheran și cercul său decizional au expus țara unei riposte defensive legitime din partea victimei. Și-au asumat conștient un risc existențial major, risc la adresa statului, al națiunii dar și al regimului teocratic. Așadar și-au pus în pericol propriile vieți iar unii deja au fost uciși.
Oare Carta ONU nu mai este suficientă pentru noile situații conflictuale?
Nu toată lumea vede lucrurile în acest fel. De exemplu, pentru stânga europeană care oricum transformase de ani buni Israelul în cal de bătaie si bête noire (inamic public), din cauza uciderii adesea voluntară si uneori accidentală a zeci de mii de palestinieni, mai ales din Gaza (combatanți Hamas dar din păcate și prea mulți civili aflați la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, sau folosiți de teroriști ca scut uman), această acțiune justificată oficial prin necesitatea de auto-apărare preventivă, a fost citită ca o agresiune directă și nejustificată a unui stat nuclear (fie și nedeclarat), foarte dezvoltat tehnologic, contra unuia mai înapoiat care dorea să obțină, legitim, aceleași arme și tot pentru autoapărare. De ce să ai tu voie iar eu nu? Statele sunt egale in suveranitatea lor, conform Cartei ONU, toate au dreptul la autoapărare.
Conform acestei opinii, strict în termenii dreptului internațional bazat pe Carta ONU, Israelul e agresorul iar Iranul victima. Se dau destule exemple în care israelienii au atacat și ucis primii adversari iranieni, prin diverse metode. Și totuși, adepții legitimității defensivei israeliene spun că Tel Aviv-ul a reacționat pur defensiv, răspunzând de fiecare dată unui act agresiv anterior. Ajungem invariabil la dilema clasică, oul sau găina. Cum cuantificăm numărul de atacuri ascunse, asimetrice, efectuate de ambele state? Nu cumva suntem pe o pistă falsă și nu în acest mod decidem cine e cu adevărat agresorul? Dacă luăm în calcul și loviturile cu rachete si drone din anul 2024, la care au recurs ambele state, se poate spune că deja un război de joasă intensitate exista între ele.
Geografia pare să limiteze cumva proporțiile conflictului. Lipsa graniței comune duce la imposibilitatea ca unul să invadeze teritoriul celuilalt, deosebind clar acest război de cel purtat de Rusia contra Ucrainei. Se folosește spațiul aerian al Siriei, Iordaniei și Irakului pentru utilizarea dronelor si rachetelor. Oare se poate accepta ideea că nu există un agresor și o victimă, ambele țări fiind pregătite să se atace în momentul în care va exista o fereastră de oportunitate? Un contra-argument ar fi acela că Israelul nu ar fi ajuns să amenințe și eventual să atace primul Iranul, de pildă spre a sprijini Azerbaidjanul, stat aflat în relații reci cu Teheranul (din cauza minorității azere din Iran) si calde cu Tel Aviv-ul. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. Așadar Iranul este cel care a ales primul să se autodeclare inamicul Israelului și a primit, logic, ceea ce a căutat. Cine seamănă vânt culege furtună, nu știu dacă în limba persană există un echivalent al acestui proverb.
Așadar comparația între agresori și victime în cele două războaie ne permite să identificăm Rusia și Iran ca agresorii efectivi, iar Ucraina si Israel ca victime. Știm că Moscova și Teheranul și-au afirmat dorința de a anihila suveranitatea și existența politică a unei alte națiuni. Nu invers. Nu există dubii. Să nu ne focusăm pe diferența de forțe militare dintre agresor și victimă, pentru a nu devia discuția. Da, Iranul e un agresor mai slab militar și tehnologic decât victima, ceea ce ridică problema raționalității decidenților săi. Percepția si aspectele psiho-cognitive modelează calculul decizional în asemenea situații. Iar Israel e o victimă care are potențialul de a își depăși clar agresorul prin tehnologie, inteligență și sprijin extern. E ca și cum o pisică nervoasă sau flămândă ar ataca o cobră mică și agilă, sfârșind prin a fi mușcată și ucisă de aceasta. Rusia în schimb este agresorul tipic, mult mai puternic cantitativ decât victima sa, dar depășit în multe momente prin curajul și inteligența de care aceasta dă dovadă, desigur și cu un masiv ajutor extern exprimat în arme și tehnologii avansate, precum și în antrenarea soldaților Kievului. Statul rus a recurs inițial la agresiune hibridă (episodul omuleților verzi si al gherilelor din Donbas) și apoi la agresiune clasică, cu invadare de teritoriu, pe când Iranul a folosit de regulă agresiunea hibridă bazată pe actorii proxy și a ripostat cu mijloace convenționale abia în aprilie și octombrie 2024 – sute de rachete si drone – ca reacție la uciderea de către Israel prin lovirea cu rachete a ambasadei iraniene la Damasc, în aprilie 2024, a mai mulți comandanți ai Gărzilor Revoluționare (de exemplu generalul Mohamad Reza Zahedi, din conducerea brigăzilor Quds). Așadar fie și nedeclarat, războiul intrase deja din 2024 în faza sa fierbinte, doar că fără continuitate. Israelul părea că lasă SUA timp să convingă Teheranul să accepte compromisul necesar in cadrul negocierilor bilaterale. Poate de aceea nici nu a încercat în mod vizibil să îl ucidă pe Kamenei, deși evenimentul ar fi fost probabil un catalizator clar al schimbării de regim. Dar nici Iranul nu a tras cu rachete spre complexul nuclear israelian de la Daimona. În momentul scrierii acestui articol, ambii actori par că încă vor să evite escaladarea dincolo de anumite linii roșii.
Așadar, Israelul a lovit constant prin metode asimetrice (crime țintite, atentate, atacuri cu viruși cibernetici) Iranul și prin metode militare active și pe aliații acestuia – Hezbollah, Hamas, gruparea Houthi etc. În final, după ce practic i-a învins și debilitat pe aceștia prin mijloace militare masive, a decis să aplice aceeași metodă si contra patronului geopolitic al acestora. Riscul asumat este unul foarte mare dar Tel Avivul are o tradiție de atac preventiv încununat de succes, fiind clasic exemplul anului 1967 (Războiul de șase zile). Obsesia establishment-ului israelian este să evite evenimentele de tipul războiului de Yom Kippur din 1973, cu varianta sa asimetrică și la o scară mai redusă, dar și mai traumatizantă psihologic, din octombrie 2023. Niciodată să nu se lase surprinși, mereu să fie ei cei care surprind adversarii. The first strike advantage…
În ceea ce o privește, Ucraina a ripostat la agresiune încă din prima fază (anii 2014-2015), cu forța armată contra milițiilor separatiste din Donbas, susținute din umbră, neasumat, de forțe regulate rusești dar și de mercenarii fostei grupări Wagner. Absolut legal conform dreptului internațional chiar și cu folosirea unor forțe paramilitare precum celebrul batalion Azov. Dar Ucraina nu a atacat preventiv Rusia, ci a așteptat să fie ea cea atacată și a trecut la apărare, însă ulterior a ajuns chiar să cucerească temporar părți din teritoriul rusesc, din păcate fără a își putea elibera complet teritoriul național până în prezent. Ne putem gândi oare la un scenariu similar în care forțe speciale israeliene desantate secret în Iran să cucerească un mare oraș sau un complex nuclear precum Natanz, Furdow sau Bushehr? Sau Iranul să controleze de exemplu Cisiordania și să expulzeze populația evreiască? Par scenarii SF în acest moment. Tel Aviv-ul are supremația aeriană clară, dominând cu avioanele sale americane spațiul aerian din jumătatea de vest a Iranului. Doar săpând tunele de mii de kilometri ar putea trupe iraniene să se apropie atât de mult de Israel…
Washington a sprijinit masiv Ucraina cu arme, tehnologie și bani în vremea președintelui Biden. Dar niciodată cu forțe militare și nu a luat vreodată public în calcul participarea la război contra Rusiei. Acum a redus enorm sprijinul militar și îl oferă doar la nivel diplomatic. Americanii de rând desigur nu ar fi înțeles de ce ar risca țara lor un conflict nuclear pentru a apăra o țară care nu e vitală pentru securitatea națională a națiunii lor. Dar nici Israelul nu este așa ceva și totuși oricine ar încerca să îl distrugă militar știe că este probabil să ajungă să lupte cu americanii. Poate chiar mai clar decât in cazul Taiwanului. Și atunci de ce se agită liderul iranian? Să fie doar spre a convinge lumea arabo-musulmană că Iranul e statul care o reprezintă cel mai bine? Conexiunea spiritual-culturală, de lobby și geopolitică dintre națiunea americană și cea israeliană este mai veche și mult mai solidă decât cea dintre americani și ucraineni. Iar Rusia a luat în calcul acest element când a decis să declanșeze agresiunea masivă din 2022. Evident nu există o conexiune similară între ruși și iranieni, iar acordul de parteneriat strategic bilateral dintre Moscova si Teheran nu include obligația ca un stat să îl apere militar pe celălalt.
SUA și perspectiva unui nou război în Golful Persic
Posibilitatea ca SUA să intervină de partea Israelului, al cărui aliat apropiat oricum este, contra Iranului, generează posibilitatea ca la Teheran să aibă loc schimbarea de regim (deși nu e clar cine va prelua puterea) sau războiul să se extindă în regiune, iar în final să atragă cumva si Rusia și China. Scenariul celui de-al treilea Război Mondial deja ne bântuie pe mulți. Moscova si Beijing au condamnat la ONU acțiunea Israelului dar s-au ferit să ajute imediat Iranul cu arme ori să someze Israelul să se oprească, așa cum URSS procedase in 1956 în timpul Crizei Suezului, spre a salva Egiptul de o invazie la care statul israelian participa, la cererea Londrei si Parisului. Să fie vorba de teamă, de prudență extremă sau de calcule ascunse? In final decizia lui Trump de a ataca sau nu Iranul va fi influențată decisiv nu de factorul moral, nici de cel juridic, ci de rațiuni geopolitice și militare. Mai așteaptă două săptămâni pentru că fie speră să convingă Teheranul să reia negocierile de dezarmare nucleară și să cedeze de teamă, fie vrea să aibă timp să pregătească atacul, poziționând trupe terestre și marina militară în zone învecinate. Și mai vrea să fie sigur că uriașa bombă anti-buncăr pe care doar America o posedă (GBU-57 series MOP – Massive Ordnance Penetrator), chiar pate distruge complexul nuclear iranian de la Furdow, aflat la sute de metri sub scoarța terestră. Vorbim despre un politician care speră încă să primească, culmea ironiei, premiul Nobel pentru pace!
Mesajul trumpian s-a axat pe un element de amenințare (știm unde se ascunde ayatolahul Kamenei) și unul de falsă liniștire combinat cu sarcasm (pe moment nu îi vom face nimic), vorbind la plural, ca o sugestie că este de facto alături de Netanyahu. „Băieții buni” care îl pedepsesc meritat pe „golanul de cartier”. Un Iran învins militar și poate ocupat de forțe străine, trecând prin schimbare de regim, ar putea fi echivalent cu pierderea unei verigi importante în axa revizioniștilor, condusă informal de China si Rusia. Pe de altă parte, dacă se repetă experimentul tragic din Irakul anilor 2003-2007, SUA ar putea fi atrasă într-un lung conflict care va implica pierderi umane semnificative, apoi un lung efort de nation-buildingși dezarmare într-un stat mult mai întins și populat decât Irakul. O adevărată binecuvântare pentru China, care nu a renunțat la planul unificării forțate cu Taiwanul și la excluderea SUA din arhitectura de securitate a Asiei de Est și de Sud. Își va asculta Trump rațiunea sau instinctele? Viitorul ne rezervă probabil surprize destul de mari, sperăm să fie preponderent pozitive.
[i] Vali Nasr, „The New Balance of Power in the Middle East”, in Foreign Affairs, June 10, 2025.
[ii] Ibidem.
[iii] Raluca Moldovan, „Războiul din Gaza și prețul egoismului politic al lui Netanyahu”, https://centrulpolitic.ro/articole/razboiul-din-gaza-si-pretul-egoismului-politic-al-lui-netanyahu/, 3 iunie 2025.
[iv] Gideon Hanft, „Rationality and Nuclear Weapons: Revisiting Kenneth Waltz,” https://gjia.georgetown.edu/2011/10/24/rationality-and-nuclear-weapons-revisiting-kenneth-waltz/, 24 octombrie 2011.