În discursul „suveranist”, trădare, un termen cu trimitere la toți cei care sunt de o altă orientare politică, este cuvânt de ordine. Nu e folosit nici întâmplător, nici fără un scop. E parte a propagandei de extracție comunistă, care nu doar că se aliniază acum propagandei ruse, ci servește intereselor Federației Ruse.
Refuzul AUR de a vota Guvernul Mureșan, are ca argumente nu ideile din programul de guvernare propus de premierul desemnat Siegfried Mureșan, ci ultranaționalismul și xenofobia, de altfel cărți de vizită ale AUR și ale întregului spectru „suveranist” din România. „Nu votăm nici Germania, nici Franța” (propoziție în care numele celor două state a fost înlocuit de drapelele naționale) a fost prima reacție a liderului AUR, George Simion, transmisă pe Facebook, după ce președintele Nicușor Dan a anunțat că îl va desemna pentru funcția de prim-ministru pe europarlamentarul PNL Siegfried Mureșan. Adăugând ulterior: „Nu ne vom trăda alegătorii.”
Azi, înainte de începerea în Parlamentul României a audierilor miniștrilor desemnați, George Simion a transmis un nou mesaj în care vorbește despre „trădare”, despre „guvern-marionetă” și în care își instigă electoratul la revoltă publică: „Ridicaţi-vă şi cereţi o ţară a românilor în care pentru prima oară voi să conduceţi!”. Un discurs care păstrează linia retoricii cu care ne-a obișnuit și care vizează pe de o parte decredibilizarea potențialului viitor Guvern Mureșan, a președintelui Nicușor Dan, care a făcut propunerea, a partidelor care vor vota Cabinetul, a întregului establishment al statului prezentat drept „vândut” unor puteri străine, iar pe de alta, polarizează societatea și instigă la revoltă publică. E un discurs care nu doar că amintește de cel comuniștilor staliniști care instituiseră dictatura poporului, dar e făcut în cheie populistă. Într-un stat democratic, poporul nu are cum să conducă decât prin reprezentanți, așa cum o face acum.
Cum se explică recurența acestui cuvânt, trădare, în retorica „suveranistă”? Din punct de vedere juridic, nu are susținere. Ceea ce definesc „suveraniștii” ca fiind trădare nu se încadrează în definiția acestei fapte dată de Codul Penal (care o prezintă drept fapta de a intra în legătură cu o putere ori organizație străină sau cu agenți ai acestora pentru a suprima sau știrbi unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea sau independența țării). Este un termen la care ei recurg în mod propagandistic, pentru deformarea unei percepții publice, urmărind un scop electoral și schimbarea liniei strategice a țării. Este un discurs ultranaționalist pe linia „suveranismului” aliniat propagandei ruse care numește România ca fiind „colonie” – până acum câțiva ani americană, iar de o vreme, a Bruxelles-ului.
Termenul a fost intens folosit anii comunismului, întâi în cel de extracție stalinistă, în crunții ani 50, când conceptul de trădare, cu referire la trădarea URSS, a fost una dintre cele mai puternice arme politice, care a dus la eliminarea, prin pușcărie, deportare ori suprimare fizică, a opoziției, a intelectualității anticomuniste, la epurări, la un control, prin frică, a întregii populații. Apoi, în anii comunismului ceaușist, termenul a fost legat de trădarea „idealurilor naționaliste” așa cum apăreau ele în viziunea regimului Ceaușescu, în timpul căruia România era prezentată ca o „cetate asediată”, iar izolaționasmul era politică de stat. Cei care nu susțineau regimul erau „trădători de țară” și răspundeau penal, după procese-mascaradă.
Azi, termenul este folosit de propaganda „suveranistă” – ale cărei rădăcini ideologice sunt în naționalismul securist-comunist, perpetuat după 1990 de partide de genul Vatra Românească, PUNR și PRM, iar în ultimii ani de AUR, SOS, POT și de Călin Georgescu – pentru perpetuarea și întreținerea isteriei „cetății asediate”, care, se spune, e amenințată de străini, de globaliști, de Bruxelles, de instituții supranaționale europene, de multinaționale. O retorică prin care liderii „suveraniști” se revendică drept salvatori ai poporului în fața „comploturilor externe”, a „imixtiunii străine” – întotdeauna occidentale, niciodată rusești, deși dinsprea Rusia vin de fapt și amenințarea, și pericolul. Prin folosirea recurentă a acestui termen nu doar că discreditează Occidentul și, implicit, oponenții lor politici pro-europeni, ci polarizează societatea în „patrioți”, adică ei, „suveraniștii”, și „trădători”, adică toți ceilalți, care nu le împărtășesc viziunea. În plus, statutul de „salvatori”, de luptători cu „sistemul”, cum se autodefinesc, le conferă, în fața electoratului propriu, și postura de victimă atunci când ajung în fața justiției pentru infracțiuni de drept comun.
