Atacul antisemit petrecut astăzi, 14 decembrie 2025, la Bondi Beach nu este doar un nou episod de violență sau intimidare. Este un semnal politic și simbolic mult mai grav. La fel ca atacul de la sinagoga din Heaton Park, Manchester, din 2024, acesta a avut loc în prima zi de Hanukkah, un moment de celebrare religioasă, comunitară și identitară. Coincidența nu este una banală. Dimpotrivă, ea dezvăluie un tipar care nu mai poate fi ignorat.
Bondi Beach, în 2025, este unul dintre cele mai recognoscibile spații publice din Australia: deschis, cosmopolit, asociat cu normalitatea cotidiană și viața comunitară. Faptul că un atac antisemit are loc acolo, în chiar prima zi de Hanukkah, transformă incidentul într-un act cu încărcătură simbolică profundă. Nu este vorba despre o confruntare politică, nici despre un protest, ci despre violență sau intimidare într-un spațiu public, într-un moment religios. Mesajul este clar: vizibilitatea evreiască este percepută ca o țintă legitimă.
Același mesaj a fost transmis și în 2024, la Manchester. Atacul de la sinagoga din Heaton Park nu a vizat o clădire goală sau un eveniment marginal, ci o comunitate adunată pentru a celebra prima zi de Hanukkah. Familii, copii, persoane în vârstă — oameni veniți să marcheze începutul unei sărbători care simbolizează lumina, reziliența și continuitatea identitară. Alegerea momentului nu poate fi explicată prin hazard. Este o formă de violență simbolică deliberată.
Când prima zi de Hanukkah devine, în doi ani consecutivi și în două democrații occidentale diferite, un moment de risc pentru comunitățile evreiești, nu mai vorbim despre incidente izolate. Vorbim despre normalizarea unei ostilități. Antisemitismul nu mai apare doar în discursuri marginale sau pe rețele obscure, ci se manifestă direct, în spații publice, în momente de sărbătoare religioasă.
Această instrumentalizare a calendarului religios evreiesc are un precedent clar: atacul Hamas din 7 octombrie 2023, comis deliberat de Simchat Torah. Acel atac nu a fost doar o operațiune militară sau un act terorist, ci un pogrom modern, desfășurat într-una dintre cele mai sacre și festive zile din iudaism. Simchat Torah, o sărbătoare a bucuriei și a reînnoirii, a fost transformată într-un moment de traumă colectivă.
Legătura dintre Simchat Torah 2023 și prima zi de Hanukkah din 2024 și 2025 nu este întâmplătoare. Atacarea evreilor în momentele lor de sărbătoare transmite un mesaj profund antisemit: nu politicile unui stat sunt problema, ci existența unei identități. Când sărbătorile devin ținte, granița dintre conflict geopolitic și ură identitară a fost deja depășită.
În Australia și în Marea Britanie, acest lucru s-a manifestat vizibil după 7 octombrie. Proteste în care masacrul comis de Hamas este trecut sub tăcere sau relativizat, sloganuri care depășesc critica legitimă a Israelului și alunecă spre delegitimare existențială, precum și o ambiguitate periculoasă din partea unor lideri politici și instituții. În acest climat, atacurile din prima zi de Hanukkah nu apar ca anomalii, ci ca simptome.
Este esențial să spunem clar: Hamas este o organizație teroristă antisemită, iar atacul din 7 octombrie a fost un act de violență extremă împotriva civililor evrei. Orice analiză care ocolește acest fapt pornește de la o premisă falsă. În același timp, a recunoaște acest lucru nu înseamnă a suspenda orice critică față de guvernul Netanyahu și modul în care acesta a gestionat războiul din Gaza.
Războiul, așa cum este purtat, a produs o catastrofă umanitară majoră: un număr uriaș de victime civile, distrugeri masive și o lipsă evidentă a unei strategii politice post-conflict. Indignarea globală este, în mare parte, legitimă. Problema apare atunci când această indignare este direcționată greșit.
Când furia față de deciziile guvernului israelian se transformă în ostilitate față de evrei ca grup, asistăm la o reîntoarcere a antisemitismului clasic, reambalat într-un limbaj contemporan. Dar acest proces nu apare în vid și nu poate fi explicat exclusiv prin radicalizarea străzii. Responsabilitatea politică a actualului guvern israelian, dominat de extrema dreaptă radicală și condus de Benjamin Netanyahu, este reală și trebuie numită ca atare. Nu doar pentru că ar „provoca” antisemitismul, ci pentru că a contribuit activ la degradarea cadrului moral și politic în care conflictul este înțeles global.
Sub conducerea lui Netanyahu, Israelul este guvernat de cea mai radicală coaliție din istoria sa, incluzând figuri precum Itamar Ben-Gvir, ministru al securității naționale, cunoscut pentru pozițiile sale ultranaționaliste și pentru glorificarea unor actori violenți ai mișcării coloniștilor, și Bezalel Smotrich, ministru al finanțelor, care a susținut public politici de pedepsire colectivă și a negat în mod repetat drepturile naționale palestiniene. Menținerea acestor actori în poziții-cheie nu este un accident, ci o alegere politică asumată de Netanyahu pentru supraviețuirea sa politică.
Prin această coaliție, Netanyahu a normalizat discursuri care ar fi fost anterior marginale, prezentând conflictul într-o cheie absolutizată, existențială, în care nu mai există distincție între Hamas, populația civilă din Gaza și orice formă de opoziție politică. Această retorică, amplificată de declarații oficiale și de lipsa oricărei delimitări clare față de excesele verbale ale miniștrilor săi, exportă în spațiul public occidental o imagine a conflictului lipsită de nuanță, în care violența devine justificabilă, iar responsabilitatea colectivă devine acceptabilă.
Responsabilitatea lui Netanyahu este cu atât mai mare cu cât el nu este un actor marginal, ci liderul politic cu cea mai mare experiență din istoria Israelului contemporan. Refuzul său constant de a sancționa discursurile extremiste din propria coaliție, blocarea oricărei perspective politice credibile post-conflict și instrumentalizarea războiului pentru a-și consolida poziția internă — inclusiv în contextul propriilor probleme judiciare — au contribuit la eroziunea capitalului moral al Israelului pe plan internațional.
În acest vid moral, critica legitimă a politicilor guvernamentale se amestecă tot mai ușor cu resentimentul, iar resentimentul alunecă spre ură identitară. Comunitățile evreiești din diaspora, inclusiv cele din Australia și Marea Britanie, ajung astfel să fie percepute nu ca cetățeni, ci ca extensii simbolice ale unui guvern asupra căruia nu au niciun control. Atacurile din prima zi de Hanukkah, la Manchester și Bondi Beach, nu pot fi separate de acest context.
A spune acest lucru nu înseamnă a relativiza antisemitismul, ci dimpotrivă. Înseamnă a înțelege că liderii politici au responsabilitatea nu doar a deciziilor militare pe care le iau, ci și a limbajului, alianțelor și mesajelor pe care le proiectează în lume. Un guvern condus de Netanyahu, dependent de extrema dreaptă radicală și lipsit de orice orizont politic, alimentează un climat global în care nuanța dispare, iar vinovăția devine colectivă. Iar istoria ne arată că, în astfel de contexte, evreii sunt primii transformați în țapi ispășitori — inclusiv în democrații care se cred imune la acest tip de derapaj.
Această dinamică are efecte directe în diaspora. În Australia și în Marea Britanie, comunitățile evreiești sunt bine integrate, vizibile și active civic. Tocmai această vizibilitate le transformă în ținte simbolice. Evreii nu mai sunt percepuți ca cetățeni, ci ca substituți simbolici ai unui conflict geopolitic importat și prost gestionat discursiv.
Cazul Bondi Beach este emblematic tocmai pentru că a avut loc în prima zi de Hanukkah, într-un spațiu public, non-politic. La fel ca la Manchester, mesajul implicit este că evreii nu mai pot fi „doar” membri ai comunității, nici măcar atunci când celebrează o sărbătoare religioasă. Ei devin substituți simbolici pentru o furie geopolitică difuză.
Responsabilitatea este distribuită. Hamas trebuie condamnat fără echivoc. Guvernul Netanyahu trebuie criticat ferm. Iar liderii politici din Australia și Marea Britanie trebuie să înțeleagă că ambiguitatea morală nu este neutralitate, ci o formă de complicitate pasivă.
Societatea civilă are, la rândul ei, o obligație clară. Solidaritatea cu civilii palestinieni este legitimă și necesară. Dar ea devine toxică atunci când tolerează sloganuri, gesturi sau tăceri care normalizează ura față de evrei. A critica Israelul nu este antisemit. A ataca evrei, mai ales în prima zi de Hanukkah, este.
Dacă aceste distincții nu sunt apărate ferm, vom continua să vedem episoade precum Simchat Torah 2023, prima zi de Hanukkah 2024 și prima zi de Hanukkah 2025 legate prin același fir roșu al urii. Nu ca accidente, ci ca parte a unui nou normal periculos — unul care amenință nu doar comunitățile evreiești, ci însăși capacitatea democrațiilor occidentale de a gestiona conflictele globale fără a-și sacrifica valorile fundamentale.
