România a trăit, în ultimii 35 de ani, o tranziție economică și instituțională intensă și, în termeni comparativi, remarcabilă. Mai puțin discutată este tranziția noastră culturală și discursivă. Am trecut de la propaganda rigidă a comunismului la libertatea de expresie a democrației. Dar libertatea, fără o cultură a responsabilității, poate degenera. Și, în mai mare măsură decât ne place să recunoaștem, a degenerat.
Frustrările acumulate în tranziție (inegalități structurale, dezamăgiri repetate, promisiuni politice neîndeplinite, elite percepute ca autosuficiente și impune) se revarsă într-un spațiu public tot mai tensionat. Nu aș spune radicalizat. Ci, poate chiar mai grav, decivilizat.
Termenul nu este doar o metaforă românească. În Franța, Emmanuel Macron a vorbit explicit despre o „décivilisation” a societății, descriind o degradare a normelor de conviețuire, o agresivitate crescândă și o erodare treptată a respectului reciproc. Dezbaterea franceză a fost intensă, uneori polarizantă, dar a atins un punct sensibil și real: democrația nu se degradează doar prin instituții slabe. Se degradează și printr-un limbaj degradat și degradant; aceasta înainte, uneori, ca instituțiile să cedeze.
Frustrarea acumulată în tranziție
Tranziția românească a produs mobilitate socială și creștere economică, dar și rupturi adânci. O parte a societății a avansat rapid, conectată la globalizare, la piețele europene și la economiile bazate de cunoaștere. O altă parte a rămas în urmă, fie economic, fie simbolic, fie ambele. Pe acest teren fertil au crescut, simultan, resentimentul, neîncrederea și dorința de revanșă simbolică.
Când frustrările nu sunt articulate prin dezbatere structurată și nu găsesc canale instituționale credibile de expresie, ele caută forme mai brutale. Discursul public s-a umplut treptat de invective, simplificări agresive și apeluri pur emoționale. Argumentul a fost înlocuit de etichetări. Complexitatea a lăsat locul sloganului. În loc de dovezi, ne-am trezit cu acuze fără temei repetate la nesfârșit.
Nu discutăm de o problemă de ton sau de bune maniere politice. Este aici o problemă de calitate a democrației. O societate în care dezbaterea este dominată de atac la persoană, de delegitimare a adversarului și de polarizare devine structural incapabilă să construiască consensuri minime pe teme strategice, chiar atunci când consensul ar fi în interesul tuturor.
Decivilizarea ca simptom european și ca avertisment
Franța a oferit un caz-școală al acestei tensiuni. Proteste violente recurente, polarizare politică accentuată, o competiție electorală în care extremele au câștigat treptat „sex appeal” electoral tocmai prin capacitatea de a vocaliza furia fără a propune soluții. Macron a diagnosticat o pierdere a codurilor de conviețuire și o degradare a limbajului public ca pe o urgență politică, nu doar culturală.
România nu este imună, iar în unele privințe, este chiar mai vulnerabilă. Populismul are atractivitate crescută într-un context în care discursul radical pare autentic, nefiltrat, „onest prin excese”. Extremele oferă claritate simplificată într-o lume complexă, iar claritatea, chiar falsă, are valoare emoțională ridicată. Într-un ecosistem mediatic dominat de rețelele sociale, unde algoritmii favorizează conflictul și indignarea, cel care strigă mai tare câștigă audiență înaintea celui care argumentează mai bine.
Decivilizarea nu este, în esență, despre violență fizică, deși aceasta este una dintre formele ei. Este despre normalizarea disprețului. Despre transformarea adversarului politic în dușman de moarte. Despre erodarea ideii că cineva care gândește altfel decât tine poate fi, în același timp, un cetățean cu bună-credință. Această erodare are o logică proprie, odată ce se instalează. Se auto-alimentează.
De ce ne afectează mai mult decât credem
Un spațiu public degradat nu este doar o problemă de climat social și politic. Vorbim aici despre efecte economice, instituționale și generaționale.
Investitorii strategici, cei care aduc capital pentru 10-15 ani, nu speculatori de moment, privesc stabilitatea socială și calitatea dezbaterii publice ca variabile de risc. O democrație în care tonul dominant este al urii și al conspirației nu inspiră încredere pe termen lung, indiferent cât de favorabilă este legislația fiscală.
Tinerii talentați, în particular cei cu opțiunea mobilității europene, fac calcule de calitate a vieții care includ calitatea spațiului public. Nu migrează doar din cauza salariilor, așa cum devine tot mai clar. Migrează și din cauza epuizării de a trăi într-o societate care se agresează constant pe sine. Instituțiile, la rândul lor, își pierd autoritatea nu doar din cauze de corupție sau incompetență, ci și prin delegitimarea sistematică prin limbaj excesiv și teorii ale conspirației. O instituție care este constant descrisă ca instrumentul unui complot devine, în percepția publică, irecuperabilă, chiar dacă ar funcționa corect.
Iar democrația, care se bazează structural pe dezacordul civilizat ca motor al autoreglării, regresează când dezacordul degenerează în ostilitate permanentă. Sistemul nu se blochează brusc. Scârțâie pentru o perioadă, până când costul reparării devine mai mare decât cel pe care și-l permite societatea. Mai mult, calitatea discursului modelează cultura politică a generațiilor următoare. Dacă tinerii observă că succesul public vine prin stridență, prin simplificare agresivă și prin capacitatea de a produce indignare (nu prin argument, nu prin competență, nu prin responsabilitate asumată), atunci ei vor replica modelul. Nu din lipsă de caracter, ci pentru că acesta este modelul pe care l-au văzut funcționând.
Rădăcinile structurale: mai adânci decât social media
Este tentant să atribuim decivilizarea exclusiv rețelelor sociale sau populismului de import. Dar rădăcinile sunt mai adânci. Sistemul educațional românesc pregătește, în continuare, în proporție covârșitoare, pentru memorare și reproducere, nu pentru argumentare, nu pentru dezbatere în contradictoriu, nu pentru navigarea cu succes a incertitudinii. Un elev care parcurge 12 ani de școală fără a fi antrenat niciodată serios să susțină o poziție și să răspundă la contraargumente nu este echipat pentru cetățenie democratică de calitate.
La aceasta se adaugă o cultură politică în care opinia publică nu a fost niciodată sistematic educată să ceară argumente, ci a fost alternativ manipulată și ignorată. Decivilizarea nu a apărut din senin în era social media. Ea a găsit un teren pregătit de decenii de comunicare politică infantilizantă și de instituții care ne-au trădat în mod repetat așteptările.
Recivilizarea: este ea posibilă?
Da. Dar nu prin nostalgie, nu prin cenzură și nu prin predici. Se poate prin reconstrucția deliberată a normelor de dialog, la mai multe niveluri, simultan.
Primul nivel este cel al liderilor politici. Tonul se dă de sus, chiar dacă nu exclusiv de acolo. Când liderii folosesc limbaj inflamator, delegitimează adversarul prin invectivă și simplifică brutal probleme complexe, ei legitimează excesul ca practică politică acceptabilă. Când practică dezbaterea argumentată, acceptă critica fără a o descalifica prin atac personal și recunosc complexitatea (chiar cu riscul de a pierde din claritate), creează un precedent valoros. Nu toți liderii vor face această alegere. Dar unii o pot face, și aceștia pot schimba treptat standardul.
Al doilea nivel este cel educațional. Introducerea sistematică a dezbaterii ca practică școlară constantă, nu ca activitate extracurriculară pentru elite, ci ca disciplină, ca metodă, ca obicei cognitiv, ar putea produce generații mai confortabile cu pluralismul și mai puțin tentate de simplificare brutală. Este o investiție pe 15-20 de ani. Este, de aceea, urgentă.
Al treilea nivel este cel mediatic. Algoritmii favorizează conflictul și indignarea, dar redacțiile pot face alegeri. Există loc pentru un jurnalism care provoacă fără a incita, care explorează complexitatea fără a o dilua și care tratează audiența ca pe un interlocutor adult, nu ca pe o masă de reacții emoționale de gestionat. Câteva publicații și platforme care adoptă acest standard pot deplasa treptat centrul de greutate al ecosistemului mediatic.
Al patrulea nivel este cel al societății civile și al mediului de afaceri. Businessul are interes direct într-un climat social stabil, previzibil și capabil de dezbatere productivă. Poate și ar trebui să susțină activ inițiative pentru dialog civilizat: forumuri de dezbatere, programe de educație civică, coduri de conduită în comunicarea publică. Nu din altruism, ci din calcul strategic corect: o democrație sănătoasă aduce un mediu de afaceri mai bun.
Un nou militantism pentru civilitate
Poate cel mai important, este nevoie de un nou tip de militantism civic. Nu pentru o ideologie anume, ci pentru calitatea dezbaterii ca atare. Un militantism pentru argument și argumentare, pentru respect, pentru dreptul complexității de a exista în spațiul public.
În vremuri populiste, discursul moderat pare adesea lipsit de forță și atractivitate. Dar civilitatea nu trebuie să fie plictisitoare sau defensivă. Ea poate fi fermă, pasionată, chiar combativă, fără a fi degradantă. Există o diferență fundamentală între a fi dur cu ideile și a fi disprețuitor față de oameni. Această diferență poate fi cultivată.
Avem nevoie de lideri și de personalități publice care să transforme argumentul într-un act de curaj, nu într-un semn de slăbiciune. De intelectuali, antreprenori și oameni publici care să vorbească fără a ceda tentației simplificării brutale și care să poată convinge că tocmai această rezistență la simplificare este o formă de respect față de cetățean.
Recivilizarea nu este un proiect nostalgic. Nu ne întoarcem la politețea rigidă sau la deferența ierarhică a altor epoci. Construim o cultură democratică matură, în care dezacordul este firesc și binevenit, dar respectul față de interlocutor este o normă, nu o opțiune.
Civilizarea ca proiect strategic, nu cultural
În ultimă instanță, civilizarea spațiului public este un proiect strategic, nu doar cultural sau moral. O societate care știe să dezbată este o societate care poate planifica pe termen lung, poate construi consensuri pe teme dificile și poate rezista presiunii derapajelor autoritare. Decivilizarea și curentul antisistem se hrănesc reciproc: unul din absența direcției, celălalt din degradarea limbajului prin care direcția s-ar putea dezbate.
Tranziția noastră nu este completă doar când avem autostrăzi și indicatori macroeconomici pozitivi. Este completă când cultura noastră publică devine una a responsabilității și a argumentului, când cetățeanul obișnuit poate urmări o dezbatere politică fără a simți că asistă la un spectacol de degradare.
Civilizare. Decivilizare. Recivilizare. Nu sunt doar cuvinte. Sunt etape posibile ale unei societăți. Etapa în care alegem să trăim depinde, mai mult decât credem, de alegerile pe care le facem fiecare dintre noi: în ce citim, în ce amplificăm, cui dăm autoritate și pe cine refuzăm să legitimăm prin atenția noastră.
