Acum 110 ani, România, abia intrată în Primul Război Mondial, suferea una dintre cele mai grave și mai traumatizante înfrângeri ale sale din acel război, în luptele de la Turtucaia, în sudul Dunării. A fost mai mult decât o înfrângere militară. A fost un șoc cumplit pentru o societate care intrase în război cu foarte multă încredere în sine și cu speranța că armata română va putea repeta, într-un fel sau altul, experiența aparent ușoară a campaniei din 1913. Numai că războiul din 1916 nu mai semăna deloc cu acela din 1913, iar acea Bulgarie pe care România tocmai o întâlnea pe câmpul de luptă nu mai era adversarul pe care românii își imaginau că îl cunosc deja și pe seama căruia adesea se amuzau.
România a plătit scump la Turtucaia iluzia superiorității față de Bulgaria. Experiența din 1913 crease în societate și chiar în corpul ofițeresc convingerea că bulgarii erau un adversar de mâna a doua, pe care armata română îl putea domina fără dificultăți prea mari. Intrarea aproape fără luptă a armatei române în Bulgaria în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic contribuise la această imagine. Numai că succesul din 1913 fusese înșelător: România intervenise împotriva unei Bulgarii deja angajate într-un război extrem de dificil cu foștii săi aliați balcanici, Grecia și Serbia. Din această experiență particulară s-a extras însă o concluzie generală și foarte periculoasă despre raportul dintre cele două armate. Ne-a lipsit atunci experiența unei ciocniri frontale cu unitățile cele mai bune ale armatei bulgare, șoc pe care grecii și sârbii l-au suportat din plin.
În realitate, în 1916 armata bulgară era experimentată, puternic mobilizată și animată de un naționalism revanșard. Beneficiase de armament bun și de colaborarea militară cu Germania, alături de care lupta în Balcani. Bulgaria acumulase o experiență de război pe care România pur și simplu nu o avea. Soldații și ofițerii bulgari trecuseră prin conflicte succesive și știau deja ce însemnau artileria modernă, atacurile, retragerile, reziliența față de pierderile masive, tranșeele și presiunea psihologică a unui război adevărat. Și mai ales geografic erau înconjurați de aliați pe două dintre flancuri, spre deosebire de România, care avea la granițe un imens arc de front, pe sute de kilometri, fapt ce făcea apărarea teritoriului național dificilă, în cazul în care adversarii ar fi atacat împreună. Noi am mizat enorm pe sprijinul militar direct al Rusiei (cu trupe) și al Franței (cu arme și instructori), iar când acest sprijin nu a sosit la timp și nu a fost destul de consistent, au urmat panica și demoralizarea de la finalul anului 1916. E drept că lucrurile au revenit pe un făgaș mult mai bun în primăvara și vara anului următor, până la dezastrul cauzat de revoluția rusă din octombrie.
Existau, de altfel, suficiente avertismente. În toamna anului 1915, ofensiva austro-germano-bulgară făcuse situația Serbiei imposibilă, iar armata sârbă fusese obligată să se retragă prin Albania spre țărmul Adriaticii. Serbia avea o armată experimentată, care luptase deja cu succes împotriva Austro-Ungariei, și totuși fusese înfrântă de ofensiva concertată a Puterilor Centrale și a Bulgariei. Acest lucru ar fi trebuit să reprezinte un avertisment cât se poate de serios pentru București: Bulgaria nu era un actor militar marginal și în niciun caz adversarul neputincios pe care unii români continuau să și-l imagineze.
România nu intrase în război în 1915, când o intervenție de partea Antantei ar fi putut, cel puțin teoretic, să oblige Bulgaria să păstreze forțe importante împotriva României și să ușureze astfel situația Serbiei. Sigur, nici atunci nu eram pregătiți adecvat pentru un asemenea război. Problema este că nici în august 1916 nu eram cu mult mai bine organizați; în anumite privințe, situația strategică devenise chiar mai dificilă. România urma să intre în război având de apărat un teritoriu enorm, cu fronturi potențiale atât în Transilvania, cât și de-a lungul Dunării și în Dobrogea, în timp ce adversarii săi puteau să-și coordoneze acțiunile.
Între timp, Bulgaria devenise, ca să forțăm puțin comparația, un fel de Sparta a Balcanilor: o țară cu o armată călită în lupte grele timp de cel puțin patru ani, cu o societate puternic militarizată și cu investiții enorme în forțele armate — bani luați, am spune astăzi, de la gura populației. Costurile sociale ale militarizării erau foarte mari, dar statul bulgar construise astfel un instrument militar redutabil. În plus, pentru bulgari confruntarea cu România nu era numai o problemă strategică. Exista și dorința revanșei după 1913 și după pierderea Cadrilaterului.
Noi însă ne imaginam că suntem mai buni, mai curajoși și mai inteligenți decât adversarul. Am atacat spre Transilvania pentru a ne elibera „frații” aflați sub dominația austro-ungară — în timp ce situația extrem de gravă a românilor din Basarabia țaristă (supuși unei deznaționalizări crunte) rămânea în afara calculelor imediate ale Bucureștiului; dar aceasta este o altă discuție. În același timp, amenințarea bulgară nu a fost tratată de la început drept una dintre problemele strategice centrale ale războiului. Planul românesc pornea de la speranța că ofensiva din Transilvania va produce rapid rezultate, iar frontul sudic va putea fi ținut sub control, desigur cu ajutorul Parisului și Londrei. Naivitatea unor politicieni mergea până la a crede că Bulgaria nu ne va ataca dacă Rusia e de partea noastră și are trupe aici. Solidaritatea slavă și ortodoxă ar fi trebuit să fie factorul decisiv. Poate că dacă la Turtucaia s-ar fi aflat câteva zeci de mii de soldați ruși de elită, dispuși să moară pentru aliatul român, efectul de descurajare asupra bulgarilor ar fi funcționat. E doar o ipoteză. Deși Rusia trimisese trupe în Dobrogea pentru a sprijini România, acestea nu au luptat în garnizoana Turtucaiei, iar forțele ruse care ar fi trebuit să contribuie la salvarea cetății nu au intervenit la timp. Bulgarii aveau informatori buni și au evaluat corect situația.
Numai că, judecând retrospectiv, era cât se poate de previzibil că Bulgaria avea să atace România. Relațiile dintre cele două state erau profund deteriorate după 1913, iar în societatea bulgară exista un puternic resentiment antiromânesc, alimentat mai ales de intervenția României din 1913 și de pierderea Cadrilaterului. Ar fi fost foarte greu pentru conducerea Bulgariei să explice de ce lasă în pace adversarul de la nord de Dunăre, care tocmai intrase în război împotriva Austro-Ungariei. Cum să renunțe Bulgaria la perspectiva recuperării Cadrilaterului fără luptă, când știa că Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman se aflau de partea ei?
Mai ales că presiunea franco-britanică exercitată dinspre Salonic nu era suficient de puternică pentru a schimba decisiv calculele bulgare. Tocmai aici apare una dintre marile probleme ale strategiei românești din 1916: confundarea speranțelor cu realitățile. Regele Ferdinand, Ion I.C. (Ionel) Brătianu și ceilalți decidenți români speraseră că evoluția generală a războiului și acțiunea aliaților vor limita capacitatea Puterilor Centrale și a Bulgariei de a reacționa împotriva României. Numai că războiul nu s-a desfășurat după scenariul optimist de la București.
Așadar, armata română intra în război fără experiența unui conflict modern de asemenea amploare și, ceea ce avea să fie aproape la fel de grav, cu o imagine profund greșită asupra adversarului din sud. Soldatul român de la Turtucaia urma să descopere într-un timp foarte scurt diferența dintre reprezentările confortabile din timp de pace și realitatea câmpului de luptă. În fața lui nu se afla o armată inferioară, ci una experimentată, motivată și hotărâtă să răzbune umilința din 1913.
Rezultatul a fost catastrofa din septembrie 1916: peste 6.000 de soldați români și peste 140 de ofițeri pierduți, iar aproape 28.500 de militari au căzut prizonieri. Dincolo de cifre, dimensiunea psihologică a înfrângerii a fost enormă. Turtucaia s-a prăbușit într-un moment în care opinia publică românească aștepta vești despre înaintarea victorioasă în Transilvania. În locul confirmării superiorității armatei române a venit vestea unei înfrângeri rapide în fața exact acelui adversar pe care mulți îl consideraseră inferior. La Turtucaia, generalul Constantin Teodorescu, comandantul apărării, și-a abandonat trupele în momentul prăbușirii frontului, trecând Dunărea în mod laș cu o vedetă împreună cu statul-major, în timp ce colonelul Nicolae Mărășescu a rămas să asume capitularea și prizonieratul alături de zecile de mii de militari români.
Acesta își aducea aminte, în septembrie 1918, la revenirea acasă, de situația și atmosfera din prizonierat: „40 ani am stat în armată, în care timp auzeam la fiecare pas trâmbițându-sede membrii ei numai cuvintele de: onoare, demnitate, sobrietate, camaraderie, etc. Moft. Se zice că în nenorocire se cunoaște nobleța sufletului, că nenorocirile îmblânzesc inima, apropie și unește, face solidari pe suferinzi, le întărește caracterul. Captivitatea, din contră, a dat cea mai categorică dezmințire tuturor acestor sentimente. În loc ca în captivitate, unde suferințele erau mari și multe, ofițerii să fie mai mulți, mai solidari, mai demni și mai de caracter, au dat probă că le lipsesc toate aceste nobile însușiri și mai ales simțul onoarei și al disciplinei. Strigau în gura mare că acolo fiind toți prizonieri, nu mai există grad, Sublocotenentul și Colonelul este totuna: Rob și Rob. Se pârau la Bulgari unul pe altul, făceau pe spionii, se înjurau ca vizitii și se băteau ca țiganii (…..) În captivitate Ofițerul Român în loc să dea probă de cumpătare a fost risipitor și fanfaron. Singura preocupare le era stomacul; pentru a-și procura un iaurt, ori un lapte erau în stare să comită orice act, fie cât de josnic, față de soldații din gardă pentru a le face asemenea servicii. Starea de decădere morală în care se găsea ofițerul român în timpul captivității era atât de jos încât cu scârbă mi-aduc aminte de unele scene petrecute nu numai între ofițerii inferiori, dar chiar și între superiori; și acum, prin diferite compromisuri între ei, se acoperă unul pe altul, deși scenele sunt de notorietate publică, fiindcă înjurăturile și certurile erau publice, făcute, în curtea depoului, în gura mare, știute și auzite de toți.”
Cunoscutul istoric român Florin Țurcanu, împreună cu istoricul francez Victor Demiaux, reconstituie această experiență în volumul À la recherche de la bataille. Turtucaia, Balkans, 1916. Cartea este importantă tocmai pentru că nu privește Turtucaia exclusiv ca pe o succesiune de manevre militare, ordine greșite și poziții pierdute, ci încearcă să recupereze experiența oamenilor care au trecut prin bătălie. Ajută astfel la înțelegerea mentalității soldaților și civililor români și bulgari și a diferențelor de moral, experiență și eficacitate dintre cele două tabere.
Din această perspectivă, Turtucaia vorbește și despre pericolul pe care îl reprezintă disprețul față de adversar. O armată nu devine mai slabă pentru că adversarul o consideră inferioară. Dimpotrivă, cu cât imaginea pe care ți-o construiești despre inamic este mai îndepărtată de realitate, cu atât șocul primei confruntări poate fi mai violent. România nu pierdea la Turtucaia numai oameni, armament și o poziție strategică importantă. Pierdea și o certitudine despre sine și despre vecinul său de la sud. Societatea începea să nu mai aibă aceeași încredere în elitele politice.
Turtucaia a rămas astfel un episod trist al istoriei noastre, despre care nu ne place prea mult să ne amintim. Suntem uneori iritați când vecinii bulgari îl readuc în discuție și îl comemorează cu o exaltare care nouă ne poate părea excesivă. Dar aici trebuie acceptat un lucru simplu: nu putem avea întotdeauna aceleași perspective istorice cu vecinii noștri, chiar dacă astăzi suntem împreună membri ai Uniunii Europene și NATO. Ceea ce pentru memoria românească reprezintă o catastrofă poate reprezenta, în memoria bulgară, una dintre marile victorii militare ale istoriei naționale.
Iar trecutul rămâne dureros de ambele părți. Pentru bulgari a fost, la rândul lor, dureros ca după 1918 să vadă menținută pierderea Cadrilaterului, teritoriu cedat României în 1913 și pentru recuperarea căruia luptaseră în 1916. Aveau să-l recupereze în 1940, prin Tratatul de la Craiova, într-un moment în care România, izolată și mutilată teritorial, avea foarte puțin spațiu de manevră în fața unei ordini regionale dominate de Germania lui Hitler.
Și totuși, dacă privim Turtucaia din perspectiva întregului secol XX, dimensiunile tragediei aveau să fie depășite curând de catastrofe mult mai mari. Au urmat alte înfrângeri și alte războaie, iar apoi dezastrele celui de-al Doilea Război Mondial, Stalingradul mai ales. Prin comparație cu ceea ce avea să trăiască armata română pe Frontul de Est, Turtucaiapoate părea aproape ca o furtună clasică în comparație cu un uragan. Dar pentru oamenii anului 1916 ea a fost un șoc fără precedent și tocmai de aceea a rămas atât de adânc întipărită în memoria generației care a trăit Marele Război.
Poate că aceasta este și lecția utilă a Turtucaiei după 110 ani. Nu aceea de a relua vechile resentimente româno-bulgare și nici de a transforma istoria într-o contabilitate nesfârșită a victoriilor și umilințelor, ci de a înțelege cât de periculoasă este diferența dintre imaginea pe care un stat și-o construiește despre propria putere și raportul real de forțe. România anului 1916 a descoperit această diferență în cel mai brutal mod posibil.
Astăzi România și Bulgaria sunt aliați, nu adversari. Avem interese de securitate comune, aparținem acelorași structuri euroatlantice și, indiferent de interpretările diferite asupra trecutului, nu mai există niciun motiv pentru ca vechile rivalități să determine relația dintre cele două societăți. Putem să ne amintim Turtucaia fără să ne placă ceea ce s-a întâmplat acolo și putem accepta că bulgarii o privesc diferit fără să adoptăm perspectiva lor. Important este să înțelegem ce s-a întâmplat și de ce.
Să sperăm că nu vom mai trece vreodată prin asemenea catastrofe și că bulgarii ne vor rămâne aliați, niciodată dușmani din nou.
