Văd discursul președintelui Nicușor Dan, de la întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși (ITO 2026), în care a vorbit, printre altele, despre un „naționalism sănătos”, nu ca pe un indiciu că alunecă și trage țara spre ultranaționalism, spre extremism, ci ca pe o încercare de a construi o punte între grupuri divizate din societate.
„Sunt convins că veți avea timp zilele astea să reflectați fiecare dintre dumneavoastră, și toți împreună, într-o lume în care pare că totul este pus în discuție, la care sunt acele valori în care credem și în care să așezăm lumea și societatea noastră. (…) Aș vrea să vă invit să mărturisiți public, și nu doar în interiorul bisericii lucrurile, valorile în care credeți, pentru că mi se pare că această mărturisire lipsește din societatea noastră, și pare că locul unei mărturisiri care să fie ferme, dar simple și decente, în spațiul public este luat de farisei. Și mă îngrijorează aderența pe care unii dintre aceștia o au în părți ale societății românești. Același lucru despre naționalism. Pentru că țara asta are o istorie, noi nu venim de nicăieri. Au fost oameni în locurile astea care au luptat pentru niște valori și care au făcut ca noi să fim azi ceea ce suntem. Și trebuie să fim mândri de oamenii ăștia. Privind înapoi la ce au reușit ei să realizeze, trebuie să credem că noi putem să facem din țara asta ceea ce au visat ei și ceea ce visează fiecare dintre noi pentru copiii noștri. Și tocmai pentru că în spațiul public nu există suficientă această mărturisire și aprecierea noastre față de trecutul acestei țări și a unui naționalism sănătos, vedem că spațiul public este dominat, pe de o parte, de defetiști care spun că nu o să putem să facem niciodată nimic în țara asta și, în partea cealaltă, de demagogi care se bat cu pumnul în piept și se cațără ei pe niște elemente esențiale ale trecutului, și exact vocea celor care, cu decență, cred și muncesc pentru România din păcate nu se aude și trebuie să se audă”. Acesta este un fragment din alocuțiunea rostită de președintele Nicușor Dan la întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși care a avut loc în 1 septembrie, la Catedrala Națională.
Nu este nefiresc să fie abordat acest subiect și de la nivelul Președinției. Din contră. Din două motive:
1. Pentru că naționalismul se numără printre temele care au generat în ultimii ani o agresivă polarizare a societăţii. A fost confiscat de zona politică extremistă, malformat și transformat în temă-paravan pentru propagarea agresivă de mesaje anti-occidentale, multe aliniate la narațiunile propagandei ruse, pentru a crea şi accentua falii în societate, pentru a adânci neîncrederea în establishmentul politic naţional şi occidental. Or, naționalismul – cel „moderat”, nu cel dus la extrem și drapat azi în „suveranism” – presupune că fiecare popor are dreptul la autoguvernare și suveranitate. Adică, ceea ce avem de fapt. Problema este confiscarea lui și transformarea în ultranaționalism, venit la pachet cu etnocentrismul, șovinismul sau cu anti-europenismul, care pun în pericol democrația.
2. Pentru că în viziunea cu care a candidat la Președinția României, România onestă, Nicușor Dan anunța să devină un președinte care să aducă împreună diferitele Românii, să prețuiască ce avem în comun și să lupte împotriva a ceea ce le desparte. (…) Care să asculte fiecare voce și să construiască punți între comunități, regiuni și generații. Să cultive solidaritatea, nu polarizarea. Să promoveze respectul, nu resentimentul.”
Or, discursul de la întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși poate fi o încercare de a construi o punte între grupuri divizate din societate.
Poate că zona democratică pro-occidentală a politicii românești ar fi trebuit de mai mult timp să nu lase teme ca naţionalismul, patriotismul, tradiţiile să fie confiscate de extremişti, pliate pe agenda lor şi capitalizate politic. Zona aceasta ar fi putut face diferența între un ultranaționalism drapat între timp în „suveranism”, care amenință să facă ravagii în democrația noastră, și un naționalism moderat care poate co-exista cu atașamentul față de valorile europene.
De ce nu am accepta că identitatea noastră naţională poate fi un motiv de mândrie, la fel ca apartenenţa la o societate deschisă, la valorile europene? Că ne iubim țara și, în egală măsură, iubim Europa din care facem parte?
