Mă simt ca olandezii la mijloc de mai 1940. Dacă nu știți cum s-au simțit olandezii atunci, e un semn că profesorii de istorie de la clasa a XI-a fie nu și-au făcut treaba, fie n-au avut posibilitatea să și-o facă, pentru că n-au avut prea multe ore la dispoziție. Pe scurt, între 10 și 14 mai 1940, națiunea olandeză a suferit un șoc incredibil, care i-a schimbat destinul. Olanda era o țară de cultură germană, multă lume vorbea germana, marile universități germane fiind alma mater pentru elitele olandeze. Țara fusese neutră în Marele Război, având relații extrem de lucrative cu ambele tabere. La final, când Kaiserul Wilhelm al II-lea e nevoit să părăsească noua Republică de la Weimar, an ales Olanda pentru refugiul său. Avea să trăiască acolo până la sfârșitul zilelor lui, în 1941, iar gazdele sale au refuzat să-l extrădeze. Însă, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania, condusă de un Führer dinamic, ambițios și aparent atotputernic, începe să preseze Olanda pentru a i se permite tranzitul atât spre Belgia și Franța, cât și pentru atacarea Marii Britanii. Olandezii au refuzat indignați: nu le venea să creadă că prietenii germani le cer să renunțe la neutralitatea de care erau atât de mândri. Lui Hitler însă nu-i păsa de istorie, de realități și de afinități, așa că la 10 mai 1940 invadează Olanda, care încearcă, cu resurse precare, să se opună, dar după bombardarea criminală, la 14 mai, a Rotterdamului, distrus aproape complet, statul olandez a capitulat. Din acel moment, resentimentele olandeze față de Germania au prevalat (nici azi n-au dispărut cu totul), batavii anulându-și conexiunile cu germanii, renunțând la limba și cultura germane și orientându-se spre limba engleză, spre Marea Britanie și Statele Unite.
Păstrând proporțiile și negeneralizând, împărtășesc totuși sentimentele de frustrare, dezamăgire și neputință pe care le-au avut cândva olandezii. Numai că, de această dată, „omnipotentul” lider nu mai este german, ci american, în persoana lui Donald Trump. Bunicul meu i-a așteptat pe americani să vină să salveze România la finalul conflagrației mondiale sau imediat după aceea. S-a resemnat însă, acceptând că nu vor veni, dar asta nu l-a împiedicat să asculte zilnic „Vocea Americii” și „Europa Liberă”, posturile de radio finanțate de guvernul american. M-a învățat și pe mine cum să procedez, așa că, din copilărie, m-am molipsit de stilul american, ideile americane, principiile pe care SUA le promovau în acea ultimă fază a Războiului Rece. Ronald Reagan a fost idolul meu din adolescență, iar doctrina sa privitoare la înfrângerea comunismului, celebra „Roll back”, pusă în practică alături de „Doamna de Fier” a Marii Britanii, Margaret Thatcher, mi-a stârnit entuziasmul adolescentin și i-am urmărit cu speranță aplicarea practică. Visam, aidoma bunicului meu, că americanii ne vor salva din închisoarea patronată de rușii care mai erau, pe deasupra, și comuniști. Din fericire, visul a devenit realitate! M-am apropiat treptat și de limba engleză, care mi-a fost până azi parteneră de nădejde în avatarurile mele academice.
Student la istorie la începutul anilor 1990, iar apoi cadru didactic, am ales să studiez istoria internațională a secolului al XX-lea, o istorie de neînțeles fără Statele Unite. Ghidat de un profesor olandez, m-am aventurat acum 30 de ani, la prima mea imersiune într-o bibliotecă occidentală, în tribulațiile Războiului Rece. M-am ocupat de-a lungul carierei mele de acțiunile câtorva președinți americani care s-au dovedit personalități de anvergură mondială: Woodrow Wilson, Herbert Hoover, Franklin Delano Roosevelt, Harry Truman, Dwight Eisenhower, Ronald Reagan și alții. Am tradus, pentru uzul studenților mei, documente fundamentale ale implicării americane în chestiunile europene: „Cele 14 puncte ale lui Wilson”, discursul lui Truman din martie 1947 care a pus bazele doctrinei de îngrădire/îndiguire a comunismului, discursul lui George Marshall din iunie 1947 de la Harvard prin care își lansa planul de salvare economică a Europei apusene și altele. Sunt un bun cunoscător al influenței factorului american asupra declanșării și evoluției procesului de integrare europeană, inclusiv în materie de crize, disfuncționalități și vulnerabilități.
Valorile promovate până de curând atât de Uniunea Europeană, cât și de SUA mi s-au părut perene și de nezdruncinat în lumea civilizată. Nu credeam că ar putea fi contestate sau schimbate în lumea liberă. Am crezut că doar „ceilalți”, cei din „axa răului” – Rusia, China, Coreea de Nord, Iran, Cuba ș.a. – sau din mici satrapii buricoase, ca Ungaria, Venezuela, Thailanda s.a., pot sfida niște valori precum cele privitoare la democrație, libertate, demnitate, egalitate, stat de drept, drepturile omului, inclusiv cele ale minorităților. Atunci însă când atacul violent asupra acestor valori vine din partea reprezentanților Statelor Unite, întreaga lume este aruncată în aer. Nimic nu va mai arăta la fel! Chiar dacă nebunia lansată de Trump, Musk, Vance ejusdem farinae va dura doar un mandat sau chiar mai puțin, chiar dacă se vor răzgândi sau vor fi îndepărtați, prestigiul Americii e deja alterat iremediabil. Luminița de la capătul tunelului s-a stins! Suntem cu toții pe cont propriu… Indiferent ce va urma sau cum se va „termina” explozia mondială provocată de imprevizibilul narcisist de la Washington, gustul amar al decepției va macula imaginea Americii vreme de decenii…
Se vor găsi, desigur, unii care să spună, irefutabil, că învingătorii scriu istoria. N-am cum să contrazic asta, dar pot nuanța: istoria trebuie scrisă cu grație, stil și eleganță. Povestea trebuie să mobilizeze energiile, să justifice sacrificiile, să potențeze eforturile. Au făcut-o Wilson, Roosevelt, Churchill, Reagan, Thatcher și alții. Adolf, Donald și Vladimir Vladimirovici n-au mobilizat decât zevzeci și amorali, n-au justificat decât aberații, n-au potențat decât fantasmagorii: s-au bazat în principal pe frică (și pe nenumărați idioți vremelnic utili)…
