Valul votului politic anti-sistem din România și respingerea principalelor două partide mainstream nu sunt o noutate în Uniunea Europeană. Nu este ceva ieșit din comun, unic, specific României. Să ieșim din zona închipuită a excepționalismului românesc. Fiind cu vreo 8-9 ani în urma transformărilor politice din Europa de Vest, la noi a ajuns acum valul populist de contestare și furie anti-sistem care i-a lovit pe ei cu ani în urmă.
Ce se întâmplă acum în România s-a mai întâmplat în alegerile prezidențiale din Austria (2016) și Franța (2017), când candidații partidelor tradiționale – conservatorii și socialiștii – au ratat simultan intrarea în turul al doilea. Ce șoc a mai fost atunci!…
S-au calificat în finală, în ambele situații, un candidat extremist/suveranist de dreapta și un candidat centrist venind de pe o platformă mică și nouă, cel din urmă câștigând finala.
Așa au ajuns președinți, în Austria și Franța, Alexander Van de Bellen (un independent cu o platformă ecologistă) și Emmanuel Macron (un independent cu platforma centristă En Marche!).
Momentul a marcat începutul declinului pentru partidele tradiționale de centru-dreapta și centru-stânga din cele două democrații. Unde mai sunt gaulliștii și socialiștii francezi? Dar iată că și în Austria au pierdut anul trecut alegerile parlamentare popularii și social-democrații.
Cine să fie așadar independentul centrist, venind de pe o platformă nouă, care va învinge extremistul/suveranistul în România, în turul al doilea al alegerilor prezidențiale?

