Ziua de ieri este adevăratul ȋnceput al bătăliei pentru pace ȋn Ucraina. O dată cu seria de ȋntâlniri de la Casa Albă, obiectivul asumat de Occident este din ce ȋn ce mai clar: proiectarea unui viitor care să permită victimei agresiunii ruse să existe ca stat viabil, parte a comunităţii euro-atlantice de naţiuni.
Război şi pace
Şi poate că de aceea ȋncheierea unei astfel de păci poate fi unul dintre cele mai delicate şi ambiţioase eforturi de după 1945. Războiul din Ucraina este, din toate punctele de vedere, cea mai dramatică criză europeană recentă. El pune ȋn cauză sanctitatea graniţelor şi riscă să creeze un precedent care să ȋncurajeze agresiunea. În acelaşi timp, războiul care durează de trei ani şi jumătate nu pare să poată fi decis pe câmpul de luptă. În pofida retoricii triumfaliste, Rusia nu poate infrânge Ucraina. Dupa cum, ȋn oglindă, Ucraina nu este capabilă, ȋn acest moment, să alunge invadatorul rus de pe ȋntreg teritoriul ei recunoscut internaţional.
Iată de ce bătalia pentru pace este incă şi mai aprigă şi mai complicată decât prezenta confruntare militară. Ea implică alegeri ale căror consecinţe ne pot modela viitorul. O pace care ar permite Rusiei să lichideze Ucraina ȋn viitor ar fi o catastrofă: viabilitatea Ucranei ca stat este miza anilor ce vor veni.
Fotografia de familie de ieri de la Washington poate fi privită ca un semn timid de speranţă: retragerea americană din Europa nu a avut loc, iar solidaritatea atlantică este o realitate pe care Rusia nu o mai poate ignora. Prezenţa Finlandei ȋntre naţiunile participante la ȋntâlnire este imaginea elocventă a efectelor politicii ruse: abandonarea neutralităţii a fost urmată de un extraordinar angajament diplomatic, iar rolul președintelui Stubb este unul remarcabil şi decisiv.
Rusia nu trebuie privită ca un stat pregătit să-şi onoreze semnătura pe un acord de pace: singura alternativă la naivitate este un realism robust, care să pună ȋn centrul ecuaţiei postbelice existenţa unor garanţii militare şi politice ferme. Imposibilă in acest moment, aderarea la NATO poate fi înlocuită de un mecanism care să ofere comunităţii atlantice, sub coordinarea Statelor Unite, instrumentele descurajării.
Căci bătalia pentru pacea din Ucraina este inseparabilă de mecanismul unei duble descurajări. Pe de o parte, existenţa unei armate ucrainene redutabile. Pe de alta parte, definirea unei formule de securitate colective care să acorde victimei agresiunii ruse posibilitatea unui viitor. Ucraina nu poate deveni un al doilea Vietnam de Sud: Statele Unite şi Europa au datoria de a privi spre această durată lungă a păcii.
Pacea care poate să se nască va fi una armată. Spre a relua terminologia aroniană, această pace trebuie să facă din supravieţuirea noastră colectivă misiunea ei centrală. Rusia nu este şi nu ne poate fi aliat sau partener. De aici, imperativul lucidităţii strategice.
Viitorul Europei depinde de această nouă solidaritate atlantică: oceanul dintre noi nu ne separă, ci ne uneşte. Statele Unite sunt şi rămân centrul sistemului care ne oferă şansa auto-determinării. Ucraina, spre a rezista, trebuie să fie parte din acest edificiu al descurajării. Îndiguirea Rusiei este adevărata bătălie pe care o vor duce naţiunile noastre.
