Istoria nu e o înșiruire de date, așa cum istoricul nu e o enciclopedie ambulantă. Istoria nu se repetă, dar cunoașterea ei ne poate ajuta să înțelegem prezentul și, uneori, chiar să intuim frânturi din viitor. Ipoteza mea este că Putlerul de la Kremlin, profitând de egolatria pernicioasă și grandomania suficientă a liderului de la Casa Albă, a încercat să reitereze un scenariu asemănător cu ceea ce s-a întâmplat la Conferința de la München din septembrie 1938 sau cu ceea ce s-a derulat la Moscova, cu o săptămână înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, când s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov. A fost foarte aproape de a reuși, dar reacția Europei, spre deosebire de 1938 sau 1939, l-a împiedicat să-și concretizeze planul. Cel puțin momentan. Războiul nu e încă decis, dar s-a obținut o victorie încurajatoare, ce trebuie însă confirmată și extinsă. Putem spera…
Merită să ne reamintim. La München, la 29-30 septembrie 1938, s-a produs apogeul conciliatorismului (appeasement). Cu alte cuvinte, liderii din Marea Britanie, Franța și Italia au sacrificat un stat independent, membru al Ligii Națiunilor, Cehoslovacia, pentru a-i satisface lui Adolf Hitler, conducătorul Germaniei, setea de teritorii, dorința de a face Germania mare din nou, aspirația de a dinamita ordinea internațională stabilită după Marele Război, consfințită de „Sistemul Versailles-Locarno”. Cei care au promovat conciliatorismul au fost britanicii, dar la el s-au raliat și francezii, pentru că nu doreau să piardă „garanția britanică” stabilită la Locarno în 1925.
Conciliatorismul a fost o politică care s-a bucurat de popularitate, care a câștigat alegeri democratice, care a fost susținută de cei mai mulți lideri politici britanici din anii ’30: Ramsay MacDonald, Stanley Baldwin, John Simon, Samuel Hoare, Neville Chamberlain. Cei care au respins conciliatorismul au fost ridiculizați, marginalizați și considerați iresponsabili. Însă eșecul deplin al conciliatorismului avea să-i aducă în prim-planul politicii naționale și internaționale, așa cum a fost cazul lui Winston Churchill.
Erau motivații diverse ale politicii conciliatoriste, iar însumarea acestor opinii conducea la concluzia aparent logică că nu exista, practic, alternativă substanțială la această abordare. În primul rând, se credea că era esențial să se evite războiul, care părea să fie mai devastator ca niciodată. În plus, în țările care s-au confruntat cu marea criză economică mondială – iar Marea Britanie a fost printre ele – se considera că fondurile disponibile ar fi trebuit folosite în scopuri economice și sociale, nu pentru înarmare. În al doilea rând, mulți erau de părere că Italia și mai ales Germania aveau motive reale de nemulțumire, în sensul că, la Conferința de pace de la Paris, Italia nu primise tot ceea ce i se promisese, iar Germania fusese tratată prea aspru. În al treilea rând, de vreme ce Liga Națiunilor își dovedise neputința de a gestiona pacea când era implicată o mare putere într-un act de agresiune, Neville Chamberlain credea că singurul mod de a reglementa disputele era prin contactul direct dintre lideri, prin chimia personală ce se putea declanșa între conducătorii marilor puteri. Premierul britanic era inocent de sincer în credința sa că va fi capabil să-i controleze și să-i aducă pe calea cea bună pe Hitler și Mussolini; a împărtășit cu adevărat iluzia că se va înțelege cu cei doi dictatori și îi va face să respecte „dreptul internațional”.
Nu în ultimul rând, sentimentele anticomuniste și temerile față de Uniunea Sovietică erau precumpănitoare în Marea Britanie, dar mai ales printre conservatorii britanici, dintre care mulți credeau că amenințarea comunistă era chiar mai mare decât pericolul nazist. Existau destui politicieni englezi dispuși să ignore diverse aspecte neplăcute din cadrul regimului nazist, pentru a-și cultiva speranța că Germania lui Hitler va fi un obstacol, un tampon, în calea expansiunii comuniste spre Vest. Iar discursul intens antisovietic al liderului german a alimentat asemenea opinii.
Rezultatul conciliatorismului este cunoscut: a fost un eșec lamentabil. Statul cehoslovac a cedat teritoriul dorit de Hitler, iar Marile Puteri, inclusiv Germania, au promis că vor respecta integritatea a ceea ce rămăsese din Cehoslovacia. Însă după o lună, Ungaria a preluat bucăți din partea slovacă, iar la final de noiembrie 1938 și Polonia s-a înfruptat din teritoriul cehoslovac, ambele acțiuni fiind girate de Germania și Italia, desigur. Iar la 14 și 15 martie 1939, Slovacia s-a separat de Cehia și și-a proclamat independența, iar Germania a ocupat imediat ceea ce rămăsese din Boemia și Moravia, transformate în „protectorat german”.
La mai puțin de jumătate de an de la Conferința de la München, conciliatorismul era oficial decedat. Iar cel care i-a declarat decesul a fost chiar omul care-l dusese la apogeu: Neville Chamberlain. Politica britanică s-a schimbat, iar următoarele victime potențiale ale Germaniei sau Italiei au primit garanții britanice: Polonia, România și Grecia. Li s-a garantat independența, nu și integritatea teritorială. Cu alte cuvinte, dacă erau dispuse să facă concesii, să ofere teritorii doritorilor mai mari sau mai mici, dar rămâneau independente, Marea Britanie nu avea nimic împotrivă. Dacă însă dispăreau de pe hartă, precum Cehoslovacia, Londra promitea să intervină. Nici măcar în ceasul al 13-lea, puterile democratice europene nu au înțeles că apetitul dictatorilor era fără limite. Sir Winston Churchill a sintetizat cel mai bine: „Fiecare speră că, dacă hrănește crocodilul suficient, acesta îl va mânca pe el ultimul. Toți speră că furtuna va trece înainte să vină rândul lor să fie devorați. Dar mă tem foarte mult că furtuna nu va trece. Va vui și va tuna din ce în ce mai tare, din ce în ce mai puternic”.
În vara anului 1939, pofta Germaniei de teritorii și influență nu se domolise defel, în pofida acumulărilor dobândite facil ca urmare a conciliatorismului. Hitler nu se speriase de garanțiile britanice: cei care cedează în repetate rânduri nu pot fi crezuți când spun că au devenit fermi. Lașul nu devine viteaz peste noapte. Însă generalii germani l-au atenționat pe Führer că n-ar fi bine să lupte pe două fronturi, așa că s-a decis că una din amenințări trebuie neutralizată.
În vara anului 1939, s-au derulat tatonări și negocieri pe toate cele trei laturi ale unui triunghi diplomatic format din Germania, Uniunea Sovietică și Marea Britanie (britanicii avându-i pe francezi în siaj). Cele mai discrete tatonări au avut loc pe relația Germania-Marea Britanie. Lui Hitler îi plăcuse mult politica de conciliere și ar fi dorit-o reluată. Nu avea motive de divergență nemijlocită cu britanicii și era dispus să le ofere ne-interferența Germaniei în afacerile imperiale britanice de pe tot globul. Voia însă mână liberă în Europa Răsăriteană.
Singurele negocieri publice din cadrul acelui triunghi diplomatic erau cele de la Moscova, dintre o delegație anglo-franceză de rangul al doilea și conducerea sovietică. Faptul că erau publice și erau purtate de personaje secundare, care nu aveau mandat să finalizeze nimic, ne arată că niciuna dintre părți nu dorea concretizarea discuțiilor. Sovieticii îi arătau lui Hitler că există eventualitatea să fie obligat să lupte pe două fronturi, iar occidentalii sperau ca opoziția lor să fie luată în serios la Berlin, iar Hitler să fie descurajat să continue agresiunile.
În același timp, Stalin înțelesese că Hitler chiar era serios când vorbea că „spațiul vital” pentru națiunea germană nu putea fi obținut decât în Est. Știa că Uniunea Sovietică se va confrunta, mai devreme sau mai târziu, cu Germania nazistă. Dorea însă să amâne acest deznodământ cât se putea de mult. De aceea, a venit în întâmpinarea inițiativei germane de a se găsi un modus vivendi temporar. Planul lui Stalin era însă acela de a juca la două capete, atât cu germanii, cât și cu anglo-francezii, fără să încheie nimic cu vreuna dintre părți, sperând în secret că acestea se vor confrunta în mod direct, oferindu-i răgazul de care avea atâta nevoie. Ar fi fost și confirmarea teoriei leniniste privitoare la contradicțiile din cadrul lumii capitaliste, ajunsă în stadiul său imperialist.
Jocul măcelarului de la Kremlin avea să fie însă dejucat de omologul său berlinez. Când Hitler a înțeles că britanicii nu-i răspund la tatonări, s-a decis să încheie un pact de neagresiune cu sovieticii. Stalin a vrut să amâne, dar Hitler l-a amenințat: ori vine Joachim von Ribbentrop la Moscova pe 23 august 1939, ori nu mai vine deloc. Așa s-a semnat Pactul de neagresiune sovieto-german, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol secret a stabilit soarta Europei Răsăritene, având consecințe până în ziua de azi.
Care-i legătura între evenimentele de la finalul anilor 1930 și ceea ce s-a întâmplat la 16 și 19 august 2025, la Anchorage și, respectiv, Washington? Putin a încercat să intre într-unul din cele două scenarii. Adică, în primul caz, să-l considere pe Donald Trump ca fiind un Neville Chamberlain al lumii occidentale de azi, cu alte cuvinte un lider slab, „doritor de pace”, care să-i ofere ceea ce dorea să primească, o halcă din Ucraina, doar ca un început pentru dezmembrarea finală ulterioară. Iar dacă această evoluție nu se putea derula, exista posibilitatea apelării la cel de-al doilea scenariu: doi mari mafioți care își împart zonele de influență, temporar, în pregătirea confruntării lor finale. Noi nu știm ce s-a discutat concret în Alaska, dar putem bănui că Putler era pregătit pentru ambele scenarii, ca și egocentricul și țâfnosul Trump.
De ce n-au ieșit cele două scenarii? Pentru că liderii principalelor puteri europene au acționat altfel decât în 1938-1939. N-au fost de acord să capituleze, au acționat unit și au găsit soluția, chiar dacă ea este deocamdată doar temporară. I-au demonstrat lui Trump atât faptul că pacea putinistă e iluzorie, adică e la fel de improbabilă cum a fost cea hitleristă, cât și faptul că nu vor accepta o înțelegere în care Europa și Ucraina să nu fie consultate. Mai mult decât atât, i-au mulțumit redundant lui Donald, i-au zis constant cât de mare e și cât sunt ei de fericiți sub oblăduirea lui. În sfârșit, i-au gâdilat și orgoliul lui nemăsurat de mare om de afaceri: i-au promis că vor cumpăra din America arme pentru Ucraina în valoare de 100 de miliarde de dolari. Încă sperăm…
