În prima parte a acestui text sugeram că șansele „reacțiunii” de a demite Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen sunt reduse, dar că există și alte mize semnificative pentru toate părțile implicate – inclusiv pentru susținătorii moțiunii de cenzură. Acum avem cifrele și, odată cu ele, o imagine asupra (dez)echilibrelor din Parlamentul European (PE), ceea ce ne permite, într-o primă etapă, să privim de aproape câteva scene interesante, iar apoi să formulăm câteva ipoteze despre tabloul general.
Așadar, din cei 719 europarlamentari, doar 175 au votat moțiunea, mult sub pragul necesar de două treimi. Dar, reluând observațiile din prima parte, constatăm că executivul comunitar nu a fost sprijinit explicit (vot împotriva moțiunii) decât de 360 de legiuitori, o cifră inferioară celei de la votul de învestitură (370). Evident că atunci miza era mai mare, pentru că noua Comisie avea nevoie de o majoritate „pozitivă” în sprijinul ei, în timp ce acum și abținerea de la vot a însemnat susținere – sau măcar tolerare – , și tot evident este că merele și perele trebuie comparate cu mare atenție, chiar dacă sunt fructe. Dar senzația cu care rămânem după acest episod este că doamna von der Leyen și echipa sa au câștigat, dar nu au triumfat. Și asta spune multe, pentru că adversarii – un grup eterogen de naționaliști, populiști și eurosceptici – nu sunt deloc iubiți de colegii lor. Dacă nici ostilitatea față de extrema dreaptă nu i-a mobilizat mai puternic pe moderați (despre extrema stângă se știa că nu va susține Comisia), înseamnă că există probleme mari în coaliția „guvernamentală” de la Strasbourg.
Cele mai interesante discuții sunt cele despre opțiunile de vot ale grupurilor politice și, în interiorul lor, ale partidelor naționale componente – rezultatele pot fi descărcate de aici (https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/PV-10-2025-07-10-RCV_EN.html), iar pentru România este util tabelul de aici (https://europuls.ro/cum-au-votat-europarlamentarii-romani-motiunea-lui-gheorghe-piperea-impotriva-ursulei-von-der-leyen). Un „top 3” din perspectivă românească trebuie să înceapă cu sprijinul foarte slab acordat Comisiei de europarlamentarii PSD – doar trei au participat și au votat pentru respingerea moțiunii, în timp ce opt au absentat. E foarte greu să explici acest raport – 3 la 8 – prin coincidențe sau prin evenimente de forță majoră (cum ar fi un congres național care să-i împiedice să meargă la Strasbourg). Avem de a face cu o chestiune de fond și vom vedea curând – vine și moțiunea de cenzură pe plan intern, poate vor fi chiar mai multe – dacă partidul își va menține linia pro-UE sau va îmbrățișa suveranismul (și pe suveraniști).
Locurile 2 și 3 sunt cumva legate, pentru că e vorba de grupul ECR, din care face parte și AUR. Reprezentanții „Fratelli d’Italia” (FdI), partidul Giorgiei Meloni, nu au participat la vot, ceea ce echivalează cu o susținere a Comisiei, dar permite FdI să rămână în „opoziție”. A fost o decizie așteptată, mai ales după ce dinspre acest partid s-au auzit critici dure la adresa inițiatorilor moțiunii. Și e normal să fie așa, pentru că ECR încerca să-și mențină o identitate distinctă de cea a extremei drepte, ceea ce acum devine greu și problematic. Și nu doar din cauza AUR-ului românesc, ci mai ales a partidului Lege și Dreptate (PiS) din Polonia, „co-managerul” grupului ECR, alături de FdI. Conservatorii polonezi au votat moțiunea, alături de extrema dreaptă, ceea ce anunță vremuri tulburi în ECR.
Este clar că locurile 2-3 sunt mult mai semnificative în plan european și că doar atenția pe care trebuie să o acordăm politicii naționale justifică plasarea jocului PSD în capul listei. Și locul 4 trebuie să fie românesc, în sensul că AUR își face cu adevărat intrarea pe plan european și, exceptând cazul în care va intra în criză internă, va deveni unul dintre principalii poli ai opoziției europene. Dar acest clasament sui generis nu poate fi corect înțeles decât pe fondul unei observații la nivel de sistem. Pentru mulți dintre cititori (de altfel, și pentru semnatar), aceasta ar fi cea mai importantă lecție a procesului din ultimele zile: procesul politic european devine mai competitiv, mai apropiat de logica majoritate-opoziție, mai deschis către controlul cetățenesc (accountable), mai interesant – doar că nu în modul și cu finalitatea pe care o enunțau teoreticienii îngrijorați de deficitul democratic. Principala linie a frontului îi desparte pe moderații pro-integrare de adversarii Europei unite. Și poate că nu e exagerat să spunem că tocmai întărirea euroscepticilor și capacitatea lor de a face apel la instrumente din arsenalul democrației parlamentare îi va stimula și pe ceilalți să joace cu mai multă energie.
S-a văzut deja că doamna von der Leyen a negociat cu social-democrații și cu verzii pentru a-și consolida sprijinul acestor grupuri – că nu prea a reușit și că de aici au provenit mulți dintre absenții de joi, este o altă chestiune. Tot discuții de acest tip, absolut normale într-o coaliție guvernamentală, au avut loc și cu liberalii de centru-stânga (Renew). Este, din punct de vedere al funcționării sistemului politic european, un lucru bun: politica obișnuită, cotidiană, plicticoasă trebuie să pătrundă mai adânc în sistemul european, pentru că demagogia trebuie să-și primească replica.
