Constatarea că radicalismul se manifestă tot mai amenințător în jurul nostru reprezintă deja un loc comun. Ideologiile câștigă din nou teren și se impun, încet, dar sigur, ca filtre de interpretare nu doar a fenomenelor sociale, politice și culturale, ci și a fenomenelor naturale, supuse legilor cauzalității. Într-o asemenea perioadă, susținătorii ideologiilor în formele lor maximale, ca să nu le numesc extreme, prind curaj în a influența, reglementa și chiar a controla un număr tot mai mare din activitățile noastre. Limbajul este una dintre aceste activități, motiv pentru care voi încerca, în rândurile care urmează, să descriu pe scurt manifestările predilecte ale naționalismului (ultraconservatorismului) și marxismului (cu toate derivațiile sale, de la comunism la ultraprogresism) în limbajul uman. Fac precizarea importantă că aceste manifestări nu sunt noi, ele există, probabil, de când există politica, iar amploarea lor poate părea nesemnificativă în zilele noastre (deși eu consider că nu este!) în comparație cu alte perioade din istoria mai mult sau mai puțin recentă. Oricum ar fi, încercările de a controla abuziv vorbirea, limbajul, limba trebuie recunoscute pentru a fi contracarate cu argumentele raționale și de bun simț specifice moderației.
Pentru a înțelege ce înseamnă control abuziv, trebuie să definim abuzul în context lingvistic, iar pentru a defini abuzul, e nevoie de câteva succinte repere teoretice. Ca lingvist, sunt un susținător și modest reprezentant al integralismului, o direcție majoră în lingvistica mondială, întemeiată, în secolul al XX-lea, de Eugeniu Coșeriu. Din păcate, cu câteva excepții notabile, Eugeniu Coșeriu este prea puțin promovat și studiat în România, cu toate că a fost unul dintre cei mai mari lingviști ai secolului trecut. Deopotrivă contestatar al pozitivismului lingvistic și critic obiectiv al structuralismului (mulți îl plasează în mod greșit în paradigma structuralistă), Coșeriu a readus în prim-plan concepția lui Wilhelm von Humboldt asupra limbajului, încadrându-se, astfel, în lunga tradiție aristoteliană. Misiunea pe care și-a ales-o și care, de altfel, reprezintă marea sa contribuție în domeniu, a fost integrarea ideilor și concepțiilor unui lung șir de filosofi asupra limbajului într-o viziune teoretică coerentă și refondarea lingvisticii pe baze culturale și filosofice.
Cu siguranță, putem formula definiții complicate și alambicate ale limbajului, însă, dacă privim spre esență, lucrurile devin relativ simple. În contextul textului de față, e suficient să ținem cont de câteva coordonate excelent sintetizate de marele lingvist:
-
- Limbajul uman este o activitate umană (cognitivă) de cunoaștere care se realizează prin simboluri (Coșeriu, 2000-2001, p. 14) și a cărei existență se poate constata exclusiv prin vorbirea unei limbi. Odată definite astfel, vom ști și ceea ce nu sunt limbajul și limba, și anume obiecte, fenomene supuse legilor cauzalității, respectiv produse finite.
-
- Vorbirea este o activitate liberă (Coșeriu, 1958/1997, p. 41), îndreptată spre o finalitate expresivă mereu nouă, inedită. A impune obstacole în calea vorbirii nu doar că este greșit, ci limitează funcția sa principală: crearea de noi sensuri.
-
- Limbajul presupune întotdeauna dialog, fiind determinat de principiul alterității. Actele de vorbire trebuie să fie comprehensibile și recunoscute ca atare. Chiar și când cineva vorbește singur își imaginează un interlocutor.
-
- Limbajul este determinat social (Coșeriu, 2000-2001, p. 12), ceea ce înseamnă că schimbările lingvistice se negociază și se produc în interacțiunile dintre vorbitorii unei limbi.
Ținând cont de aceste coordonate, definiția abuzului devine destul de clară: orice încercare de a impune reguli, interdicții sau structuri noi care îngrădesc activitatea lingvistică, viciind, astfel, libertatea vorbirii. De multe ori, percepem că schimbările impuse contravin „spiritului” limbii, mai exact setului de norme general acceptate ca guvernând o limbă, însă, în esență, și această percepție reprezintă tot o îngrădire a libertății. Iar prin intervențiile propuse, ideologii radicalizați de ambele părți ale spectrului politic, cu toate că folosesc motivații diferite, nu fac altceva decât să restrângă această libertate. Desigur, la fel ca în orice alt domeniu, nici aici libertatea nu trebuie înțeleasă într-un sens nelimitat. Un vorbitor responsabil nu uzează de libertatea sa pentru a aduce atingere semenilor săi și se va strădui să vorbească cât mai corect limba pentru a se face înțeles de interlocutorii săi.
Un alt aspect pe care ideologii îl au în comun în intervențiile asupra limbilor este nerecunoașterea limbajului ca activitate. Probabil fără să știe, aceștia sunt tributarii unui pozitivism atavic, percepând limba ca pe un fenomen cu o existență concretă materială, disociată de vorbire, asupra căruia se poate interveni nemijlocit. Până la un punct, confuzia este scuzabilă. Faptul că limba este un substantiv poate induce ideea că există e entitate concretă corespondentă „în natură”. De fapt, limba reprezintă un tipar al activității de vorbire, ea este „faptul de a vorbi la fel ca ceilalți, […] fiind vorba totdeauna de un «la fel ca» istoricește determinat și determinabil” (Coșeriu, 1958/1997, p. 44). Este foarte elocventă observația lui Coșeriu conform căreia limba trebuie înțeleasă ca un adverb, mai degrabă decât ca un substantiv.
Totuși, ultraconservatorii și ultraprogresiștii au viziuni divergente în ceea ce privește limba și intervențiile care se impun asupra ei, pe care voi încerca să le descriu în continuare, nu înainte de a face o ultimă precizare importantă. Conservatorismul și progresismul lingvistic nu sunt în sine nocive. Dimpotrivă, cele două viziuni, în măsura în care se manifestă în limite rezonabile, contribuie la un echilibru benefic limbilor. Excesele sunt cele care dăunează.
Naționalismul lingvistic. Limba noastră-i o comoară…
Deloc surprinzător, naționaliștii văd limba ca pe un bun patrimonial. Precum teritoriul, ea aparține într-un mod cât se poate de concret și lipsit de echivoc națiunii. Dacă ar fi să folosim o referință literară pentru a descrie modul în care naționaliștii români percep limba română, aceasta ar trebui să fie „Limba noastră-i o comoară”. Ignorând conotația metaforică pe care Alexei Mateevici a avut-o în vedere în poezia sa, adepții naționalismului vor afirma că relația dintre națiune și limbă este una de posesie. Prin urmare, este de datoria națiunii – dar mai ales a conducătorilor ei – să ocrotească comoara. De cine? Păi, în principal de influențele străine, de cuvintele străine care continuă „să cotropească” și să întineze frumoasa limba română.
Se impune o explicație în acest punct. Influxul împrumuturilor lexicale într-o limbă nu este determinat în niciun fel de limba de origine, respectiv de vorbitorii acesteia. Nu cred să fi existat vreodată un grup de vorbitori nativi de limba engleză care să-și fi propus să propage în mod programatic un număr mare de neologisme într-o încercare ostilă de anglicizare a limbii române. Împrumuturile sunt întotdeauna preluate de vorbitorii limbii de destinație, mai simplu spus, în cazul nostru, de vorbitorii de limba română. Se poate discuta foarte mult despre motivațiile care stau la baza preluării de structuri lingvistice dintr-o altă limbă, unele dintre ele având justificări reale – împrumutul lingvistic este un instrument lexicogenetic cât se poate de legitim – dar responsabilitatea le aparține exclusiv vorbitorilor.
Și totuși, naționaliștii recurg la o viziune ultraconservatoare, militând pentru un purism lingvistic și impunând întotdeauna structuri autohtone (deși nu pot să nu mă întreb ce înseamnă autohton în această situație) în detrimentul anglicismelor, franțuzismelor sau, mai nou, italienismelor. În mod evident, astfel de încercări, cel puțin în formele lor maximale, sunt sortite eșecului; o parte dintre vorbitorii de limba română vor continua să folosească împrumuturi și neologisme în pofida oricăror încercări de eliminare a lor. Iar aceștia din urmă vor deveni foarte curând „ținte legitime” pentru adevărații apărători ai tradițiilor și națiunii.
Nu vreau să se înțeleagă că fac o pledoarie pentru un influx neologistic excesiv și necontrolat. Majoritatea lingviștilor au o abordare mai degrabă conservatoare în această privință – deci, iată, conservatorismul lingvistic nu este un lucru rău! Apetitul pe care românii îl au pentru structuri lexicale provenite mai ales din limba engleză este crescut, motiv pentru care recomandările de a prelua doar structurile care au o justificare semantică clară sunt bine-venite. Dar recomandările sunt recomandări. Până la urmă, limba se face în interacțiunile dintre vorbitori și doar aceștia vor decide ce schimbări vor fi adoptate.
(Neo)marxismul lingvistic sau lingvistica de laborator
Intervențiile extremei stângi asupra limbajului sunt mai sofisticate și pot viza straturile de profunzime ale limbii. Dacă naționaliștii percep limba ca pe un bun patrimonial, marxiștii o văd ca pe un construct social autonom care se pretează experimentelor de „laborator”. Aceștia justifică mereu schimbările pe care le propun (sau, mai rău, le impun) prin încercarea de schimbare în bine a lumii. Convingerea lor este că prin alterarea limbii se pot produce nici mai mult, nici mai puțin decât modificări ale conștiinței colective.
Încă sunt foarte vii în memoria noastră încercările comunismului de a schimba limba română. Spun încercări, deoarece, cu puține excepții, schimbările nu au fost durabile, fiind repudiate odată cu Revoluția din 1989. E suficient să ne amintim de exemple precum înlocuirea apelativelor domn și doamnă cu tovarăș, respectiv tovarășă, transformarea lui Moș Crăciun în Moș Gerilă, impunerea unor sintagme hiperbolice, dar lipsite de conținut: epoca de aur, conducătorul iubit, realizările mărețe, care au creat și consolidat limbajul de lemn al ideologiei comuniste. Toate aceste schimbări au fost menite să rupă orice legătură cu vechea societate românească, comuniștii fiind convinși, probabil, că prin ștergerea unor cuvinte din vocabular vor fi uitate toate realitățile care nu le conveneau. Ceea ce au omis să ia în calcul a fost tocmai îngrădirea libertății de a „spune lucrurilor pe nume”, altfel spus a libertății limbajului, deziderat la care vorbitorii nu doresc niciodată să renunțe.
Schimbările pe care le propun astăzi ultraprogresiștii, deși au o justificare diferită, se bazează pe aceleași principii. Sub umbrela apărării drepturilor minorităților sau a incluziunii, sunt propuse adevărate inginerii lingvistice, care, de multe ori, sunt nesustenabile și imposibil de acceptat de marea masă a vorbitorilor. Din nou subliniez că, la fel ca în cazul conservatorismului manifestat în limite decente, progresismul lingvistic trebuie susținut. A evita apelative peiorative care jignesc rase, etnii, categorii și comunități de oameni precum jidan, cioară, țigan, olog, handicapat, homo, poponar atât în discursul public, cât și în limbajul de zi cu zi este esențial pentru buna funcționare a societăților democratice bazate pe toleranță și respect. Însă a face eforturi pentru a impune schimbarea categoriei genului din limba română, de exemplu, folosind ca justificare menajarea sentimentele unei minorități reprezintă o exagerare. A circulat recent o inițiativă a unei asociații care promovează drepturile comunității LGBT care propunea înlocuirea i-ului final al substantivelor masculine plurale cu x, cu scopul de a cuprinde în categoria gramaticală a genului persoanele non-binare (detalii aici: https://www.euronews.ro/articole/dezbatere-in-online-forma-neutra-de-gen-cu-terminatia-in-x-propusa-de-o-organizat). Dacă vă întrebați cum s-ar pronunța cuvinte precum membrx, frumoșxi (sau frumox?), aceeași întrebare o am și eu. Lăsând ironia la o parte, absurditatea acestui demers constă în ignorarea principiului fundamental al limbajului: înfăptuirea sa în vorbire. O limbă există la modul concret exclusiv în vorbire. Scrisul reprezintă o codificare ulterioară care imită vorbirea. Așadar, imposibilitatea pronunțării x-ului de la final duce în derizoriu acest demers. Aș mai preciza aici, foarte pe scurt, că ceea ce numim plural masculin, nu corespunde neapărat unui plural masculin din punct de vedere sexual biologic. Folosim pluralul masculin gramatical pentru a desemna inclusiv mulțimi și categorii mixte, ceea ce face ca această formă să fie mai degrabă neutră din punct de vedere biologic. Nu văd de ce cineva s-ar simți lezat de această normă a gramaticii limbii române.
O altă preocupare a ultraprogresiștilor din zilele noastre, de data aceasta pe plan internațional, este eliminarea referințelor și aluziilor la rasism ca fenomen istoric. Un demers punctual din limba engleză, susținut, printre altele, de mișcarea Black Lives Matter, propune înlocuirea termenilor de master și slave din terminologia informatică (detalii aici: https://www.wired.com/story/tech-confronts-use-labels-master-slave/). Cei cu minime cunoștințe în domeniu vor ști că acești termeni se referă la procese informatice care nu au nicio legătură cu nicio realitate socio-culturală. Întrebarea mea este pe cine și de ce jignește această referință? Există vreo aluzie subtilă că cele două procese ar fi atribuite unor rase? Greu de argumentat. Metafora folosită este cât se poate de elocventă și face trimitere la comportamente umane care au existat în trecut. Păstrarea ei în domeniul informatic poate servi ca memento pentru acea perioadă. Până la urmă, trebuie cu toții să ne amintim de asemenea practici pentru a face eforturi conștiente ca ele să nu se mai repete.
Schimbările de „laborator” propuse de susținătorii ultraprogresismului, precum și eforturile ultraconservatoare de „apărare” a limbii în fața influențelor străine sunt de cele mai multe ori sortite eșecului. Chiar dacă ele sunt acceptate de o parte a vorbitorilor, se întâmplă rar să se impună ca schimbări autentice în limbă. Dacă nu sunt „simțite” de suficient de mulți vorbitori și, mai ales, dacă sunt percepute ca obstacole în calea înfăptuirii (libere) a limbajului, vor rămâne niște aventuri anecdotice inedite sau, după caz, amintiri dintr-un trecut traumatic… Să ne ferească Dumnezeu de o nouă tiranie a extremelor!
Referințe bibliografice
Coșeriu 1958/1997 = E. Coșeriu, Sincronie, Diacronie și istorie, Traducere în limba română de N. Saramandu, București, Editura Enciclopedică
Coșeriu 2000-2001 = E. Coșeriu, Creația metaforică în limbaj, în Dacoromania, serie nouă, V-VI, 2000-2001, Cluj-Napoca
