Așa cum bine se știe, moderația nu e potrivită întotdeauna, în sensul că uneori, când trebuie denunțate principii și regimuri politice inacceptabile, mai este nevoie și de lipsă de moderație, iar „Centrul” trebuie să-și dovedească viabilitatea contracarând cu tărie acțiunile agresive ale extremiștilor.
Conciliatorismul a fost o politică susținută de liderii britanici – iar mai târziu și de cei francezi – de evitare a unui război cu țările care promovau țeluri revizioniste și metode agresive de acțiune internațională, precum Japonia, Italia și Germania, prin acceptarea unora dintre solicitările acestora, dacă existau motive comprehensibile pentru susținerea lor. Într-o istorie lipsită de glorie a conciliatorismului s-ar putea delimita două perioade: una pasivă (de la mijlocul anilor ’20 până în 1937) și una activă (după preluarea mandatului de prim-ministru în Marea Britanie a lui Neville Chamberlain, în mai 1937). Caracteristica primei faze a fost aceea că liderii de la Londra și uneori și cei de la Paris au acceptat, fără a reacționa eficient, diverse acte agresive și acțiuni de încălcare a tratatelor de pace și a altor acorduri internaționale care constituiau ceea ce s-a numit „sistemul de la Versailles” (sau Versailles – Locarno), precum nerespectarea clauzelor militare, economice și financiare ale tratatelor de pace, ocuparea Manciuriei, atacarea Etiopiei, reînarmarea germană și reocuparea zonei renane. În cea de-a doua fază, premierul britanic Neville Chamberlain a oferit un nou impuls conciliatorismului, prin preluarea inițiativei: dorea să descopere care erau aspirațiile lui Adolf Hitler și să-i demonstreze acestuia că cererile rezonabile puteau fi îndeplinite prin negocieri și nu prin folosirea forței.
Conciliatorismul a fost o politică care s-a bucurat de popularitate, care a câștigat alegeri democratice, care a fost susținută de cei mai mulți lideri politici britanici din anii ’30: Ramsay MacDonald, Stanley Baldwin, John Simon, Samuel Hoare, Neville Chamberlain. Cei care au respins conciliatorismul au fost ridiculizați, marginalizați și considerați iresponsabili. Însă eșecul deplin al conciliatorismului avea să-i aducă în prim-planul politicii naționale și internaționale, așa cum a fost cazul lui Winston Churchill.
Erau motivații diverse ale politicii conciliatoriste, iar însumarea acestor opinii conducea la concluzia aparent logică că nu exista, practic, alternativă substanțială la această abordare. Așa cum susținea un istoric britanic: „Dacă cineva se apucă să totalizeze motivațiile plauzibile ale conciliatorismului […] va observa că acestea sunt mai mult decât suficiente pentru a-l explica. A fost eminamente predeterminat; orice altă politică în 1938 ar fi fost o aberație uluitoare, aproape inexplicabilă, de la normă” (P. W. Schroeder, 1976). În primul rând, se credea că era esențial să se evite războiul, care părea să fie mai devastator ca niciodată. Marele Război lăsase urme încă vii, iar ororile lui îi bântuiau încă pe mulți. Cea mai mare frică era legată de bombardarea orașelor fără apărare. Toate confruntările de după 1918 sugerau un fenomen care avea să fie ilustrat deplin de următoarea conflagrație: „barbarizarea războiului”, adică ștergerea completă a separației dintre trupe combatante și populația civilă. Războiul civil din Spania a arătat ce urmări putea avea aneantizarea acestei bariere. În plus, în țările care s-au confruntat cu marea criză economică mondială – iar Marea Britanie a fost printre ele – se considera că fondurile disponibile ar fi trebuit folosite în scopuri economice și sociale, nu pentru înarmare. Iar guvernele britanice au părut a fi susținute de o opinie publică intens pacifistă. Spre exemplu, Baldwin și al său Guvern Național au câștigat o victorie electorală detașată în noiembrie 1935, la scurt timp după ce prim-ministrul își dăduse cuvântul de onoare că nu va fi nicio reînarmare semnificativă.
În al doilea rând, mulți erau de părere că Italia și mai ales Germania aveau motive reale de nemulțumire, în sensul că, la Conferința de pace de la Paris, Italia nu primise tot ceea ce i se promisese, iar Germania fusese tratată prea aspru. În acest din urmă caz, cărțulia polemică a lui John Meynard Keynes, „Consecințele economice ale păcii”, jucase un rol proeminent. Multă lume credea cu adevărat că „Cei Trei Mari” s-au rupt de realitate la Versailles și au greșit, impunând Germaniei o povară de nesuportat, ceea ce afecta pernicios nu doar Republica de la Weimar și, mai apoi, cel de-Al Treilea Reich, ci și alte țări, dar în primul rând relansarea economică europeană. În consecință, publicul britanic a simțit că trebuie să-i trateze pe germani cu simpatie și să le susțină tentativele de revizuire sau de înlăturare a celor mai detestate clauze ale Tratatului de la Versailles. Astfel, dispăreau motivele pentru o agresiune germană și se deschidea calea pentru amiciția naturală anglo-germană.
În al treilea rând, de vreme ce Liga Națiunilor își dovedise neputința de a gestiona pacea când era implicată o mare putere într-un act de agresiune, Neville Chamberlain credea că singurul mod de a reglementa disputele era prin contactul direct dintre lideri, prin chimia personală ce se putea declanșa între conducătorii marilor puteri. Premierul britanic era inocent de sincer în credința sa că va fi capabil să-i controleze și să-i aducă pe calea cea bună pe Hitler și Mussolini; a împărtășit cu adevărat iluzia că se va înțelege cu cei doi dictatori și îi va face să respecte „dreptul internațional”. Seamănă întrucâtva acest miraj al lui Chamberlain cu cel de mai târziu, al lui Franklin Delano Roosevelt, care nu se îndoia de faptul că era prieten cu Stalin și că, împreună, vor găsi soluțiile adecvate pentru pacea postbelică. Șansa lui Roosevelt a fost aceea că a murit la timp, pentru a nu vedea începuturile războiului rece; Chamberlain nu a fost la fel de norocos și a trăit suficient, până în noiembrie 1940, ca să vadă atât debutul celui de-al Doilea Război Mondial, cât și derularea „bătăliei Angliei”.
Tot lui Keynes și adepților săi li se datora credința adânc înrădăcinată în opinia publică britanică potrivit căreia refacerea Germaniei ar fi condus la o cooperare economică mutual avantajoasă între Imperiul Britanic și cel de-Al Treilea Reich. Cu alte cuvinte, dacă Germania revenea la locul ei cuvenit, iar economia ei se dezvolta, creșterea nivelului de trai s-ar fi produs nu doar în Mitteleuropa, ci și în Arhipelagul Britanic. În plus, se considera că ajutorul englez dat pentru refacerea economică germană ar putea contribui la eliminarea violențelor interne din statul lui Hitler.
Nu în ultimul rând, sentimentele anticomuniste și temerile față de Uniunea Sovietică erau precumpănitoare în Marea Britanie, dar mai ales printre conservatorii britanici, dintre care mulți credeau că amenințarea comunistă era chiar mai mare decât pericolul nazist. Existau destui politicieni englezi dispuși să ignore diverse aspecte neplăcute din cadrul regimului nazist, pentru a-și cultiva speranța că Germania lui Hitler va fi un obstacol, un tampon, în calea expansiunii comuniste spre Vest. Iar discursul intens antisovietic al liderului german a alimentat asemenea opinii. În fapt, mulți oameni, din Marea Britanie și din alte țări, îl admirau pe anticomunistul Hitler, așa cum îl prețuiau și pentru realizările sale interne (economice, sociale și chiar politice): părea mai adaptat la Zeitgeist decât alți lideri europeni contemporani cu el.
În sfârșit, toate aceste opinii și motivații ale conciliatorismului erau însoțite de credința prevalentă în societatea britanică că țara este total nepregătită pentru un război pe scară largă și că, în cazul izbucnirii unei confruntări majore, Marea Britanie ar trebui să evite implicarea. Conducătorii militari britanici i-au comunicat lui Chamberlain faptul că armata nu era suficient de puternică pentru a se lupta în același timp cu mai mult de un adversar. Chiar și conducătorii flotei britanice, a doua din lume după cea americană, erau de părere că ar fi fost foarte dificil să apere atât imperiul, cât și navele comerciale în cazul unui război simultan cu Germania, Italia și Japonia. Forțele aeriene nu dispuneau decât de prea puține avioane de vânătoare și bombardiere cu rază medie și lungă de acțiune. Iar aceste aspecte existau în condițiile în care Statele Unite erau în continuare înclinate spre izolaționism, iar Franța era slabă și divizată.
Chamberlain a accelerat reînarmarea britanică, pentru a nu rămâne în urma celorlalte mari puteri, angajate toate într-o competiție alertă în acest sens. Strategia lui Neville Chamberlain a fost aceea că prelungirea conciliatorismului va oferi timp Marii Britanii ca să devină mai puternică; în același timp, cu cât era mai redutabilă, cu atât mai mult putea descuraja agresiunea. Părea un silogism ideal, însă s-a dovedit eronat. Poate că o politică conciliatoristă ar fi putut să fie eficientă cu anumite guverne germane, deși e îndoielnic, dar cu regimul lui Adolf Hitler s-a dovedit un eșec. Cei mai mulți istorici sunt de părere că atitudinea concesivă a unor lideri occidentali, în primul rând britanici, i-a confirmat dictatorului german părerea în privința slăbiciunii și suficienței de sine ale Marii Britanii și Franței, ceea ce l-a făcut să n-aibă ezitări în privința lichidării Cehoslovaciei și a atacării Poloniei.
Este interesant de remarcat faptul că, în disputele politice din Marea Britanie, opoziția laburistă îl descria pe Chamberlain ca un militarist promotor al războiului și doritor să cheltuie banii contribuabililor pe arme, în detrimentul cheltuielilor sociale. De asemenea, era foarte dificil de identificat alternativa la conciliatorism, iar marja de manevră a premierului britanic era foarte limitată, politicile promovate de el fiind chiar realiste. Ce putea face Chamberlain? S-a spus că o „Mare Alianță” cu Franța și U.R.S.S. era soluția, însă pactul faustic cu bolșevicii poate a fost inevitabil în cel de-al Doilea Război Mondial, însă, în anii ’30, era cvasi-imposibil de înfăptuit: opinia publică britanică era ferm convinsă că nazismul reprezenta un rău mai mic decât comunismul.
Oricum, momentul München 1938 s-a transformat într-un mit a cărui legătură cu realitatea istorică este, ca la orice mit, relativă. Astăzi, München simbolizează lașitatea și înseamnă, mai ales în lumea occidentală, necesitatea de te opune unui agresor imoral; a evita „un nou München” presupune abandonarea unei atitudini conciliatoriste, impunerea unei demonstrații de forță, menită să descurajeze inamicul etc. Pe cât de mare au fost entuziasmul și încântarea populare pentru evitarea războiului, în septembrie 1938, din cauza eșecului rapid și evident al politicii care fusese atât de lăudată, pe atât de vehementă a ajuns condamnarea nediferențiată a acestei politici. „München” a devenit o anatemă.
Se impune o concluzie simplă, însă prea puțin moderată: recrudescența noilor Hitleri, mai mari sau mai mici, interni sau internaționali, nu poate fi combătută prin conciliere, echilibru și echidistanță. Centrul poate și trebuie să fie, uneori, lipsit de moderație!
