A existat o vreme, nu foarte îndepărtată, în care decizia de a învață, de a urma un proces de instruire care sa te diferențieze de cei din aceeași generație se baza pe o certitudine aproape contractuală. Fiecare pas era o promisiune implicită: dacă înveți din greu, dacă muncești și acumulezi cunoștințele prescrise, un loc pentru tine va exista în societatea căreia îi aparții. Societatea urma sa te răsplătească cu respect si un trai mai bun.
Un tânăr din secolele trecute, dacă dorea „să învețe”, își alegea o meserie și căuta să intre ucenic în atelierul unui meșter. Orizontul său era perfect clar. El vedea în maestru nu doar un șef, ci o versiune viitoare a sa. De cele mai multe ori, tot ce primea în această perioadă era masa, casa, un rând de haine și dreptul de a munci alături de meșter. Fiecare zi de muncă, oricât de grea, era o investiție directă într-un viitor previzibil și respectat: dacă va fi bun, va deveni calfă, va câștiga un salariu, își va perfecționa arta și, în cele din urmă, va ajunge el însuși maestru, cu propriul atelier și propriii ucenici, continuând să facă ceea ce învățase în ucenicie. Adică aproape exact ceea ce maestrul său învățase, la rândul său, în ucenicia sa. Era un ciclu al vieții profesionale, garantat, repetabil dar mai ales inteligibil. Aceeași certitudine a definit și secolul XX. A alege Facultatea de Drept, de Medicină sau Politehnică însemna a alege o identitate pentru o viață. Curricula era un rit de trecere standardizat, la capătul căruia te așteptau o profesie stabilă, recunoaștere socială și o carieră liniară: urma să te angajezi, să muncești în profesia pentru care te-ai pregătit, să avansezi pe scara ierarhică până la un nivel la care să conduci destinele unui număr mai mare de profesioniști similari cu tine, dar aflați la începuturile cunoașterii.
Apariția AI a făcut ca multe sau chiar aproape toate activitățile desfășurate într-o profesie sau alta să poată fi preluate de computer. Vedem zi de zi cum activități rezervate, până nu demult, profesioniștilor, persoane care au investit mult timp si bani in educația lor, sunt realizate cu câteva clicuri de persoane fără prea mare pregătire. Toți acei ani dedicați pregătirii par sa se dizolve in fata unui soft cu AI. Apare riscul să fim depășiții, sa devenim o sursă de costuri și nu una de profit pentru angajatorul nostru – fie el public sau privat. Și, cum nu este înțelept să ne bazăm pe protecția socială sau pe bunăvoința angajatorului care ne va ține pe salariu pentru cât de utili am fost în trecut, ne întrebăm pe bună dreptate: ce ar trebui să învăț astăzi pentru a rămâne competitiv mâine? Ce trebuie să facem pentru a deveni competitivi acum, când acest contract social al educației s-a fracturat: „dacă înveți X ani, vei avea un loc de muncă pentru următoarea perioadă”? Astăzi, când nu putem prevedea unde va fi și ce va face un sistem AI peste șase luni, darmite peste patru ani, claritatea deciziei s-a pierdut într-o ceață densă de posibilități infinite și riscuri imponderabile. Pentru că, oricât de frumos ar suna afirmațiile înălțătoare — „în viitor vor apărea noi tipuri de munci și noi modalități de a fi util în societate” — trăim realitatea imediată a doi competitori care sunt aici: inteligența artificială și robotica. Și, până atunci, avem facturi de plătit și copii de crescut încât nu ne permitem sa fim înlocuiți din locurile noastre de munca sperând ca viitorul va veni simplu si va fi blând cu noi.
Câteva exemple concrete: Facultatea de Limbi Străine. Până de curând, o diplomă în japoneză, germană sau franceză era un bilet de aur către o carieră sigură în diplomație, traduceri specializate, interpretariat de conferință sau comerț internațional. Efortul de a atinge o fluență cvasi-nativă era răsplătit generos, deoarece competența era rară și valoroasă. Astăzi, un student care cochetează cu această idee vede deja pe piață aplicații de traducere vocală în timp real și algoritmi AI care pot traduce documente complexe cu o acuratețe uluitoare. Pot integra context politic, juridic sau istoric în generarea unui rezultat care mulțumește din ce în ce mai mult pe toți posibilii angajatori ai absolventului de Limbi Străine. Întrebarea care îl paralizează este legitimă: „De ce să investesc cinci ani de studiu intens și zeci de mii de ore pentru a stăpâni o limbă, când în câțiva ani un serviciu AI ar putea oferi 95% din această funcționalitate, la o fracțiune din cost? Voi concura pentru o nișă infimă de joburi cu mii de alți absolvenți la fel de disperați?”. Riscul ca investiția de timp și efort să fie devalorizată brutal este imens.
Dar nici domeniul celor ce produc AI nu stă mai bine. Spre exemplu, o zonă extrem de efervescentă astăzi este construcția de agenți AI personalizați — o competență de vârf pentru inginerii de AI, care promite un viitor strălucit. Pentru cei mai puțin familiarizați, un agent AI înseamnă cuplarea mai multor sisteme AI cu specializare limitată pentru a dezvolta, în final, o structură superioară, cvasi-autonomă, capabilă să rezolve automatizat sarcini din ce în ce mai complexe, de obicei alocate oamenilor. De exemplu, există deja dezvoltați agenți AI care conduc interviurile de angajare (AI verifică omul!) și generează un raport de evaluare a candidatului – un astfel de agent AI economisește sume considerabile mai cu seamă marilor companii care sunt in permanentă căutare de angajați cu profilul potrivit. Să fii maestru în dezvoltarea sistemelor AI îți deschide astăzi toate ușile dar presupune un drum anevoios și costisitor: studiu aprofundat în programare, machine learning, rețele neurale și matematică avansată. Este o investiție de timp și bani. Un tânăr (sau cineva care dorește o recalificare profesională) ar putea fi atras de acest domeniu – să devină foarte bun în producerea de agenți AI – dar în mintea sa rulează un scenariu la fel de probabil: ce se întâmplă dacă un gigant tehnologic precum Google sau Microsoft lansează anul viitor o platformă universală, un „constructor de agenți AI”, care permite oricui, cu o interfață prietenoasă și un abonament lunar, să creeze exact aceiași agenți complecși (și sunt convins ca peste un an vom vorbi in alți termeni despre aceasta probabilitate)?. Dar munca pentru care el s-ar pregăti ani de zile ar deveni o marfă ieftină, accesibilă oricui. Efortul său de a deveni „maestru” al noii ere ar fi anulat de însăși tehnologia pe care vrea să o stăpânească. Această probabilitate, deloc mică, este suficientă pentru a induce paralizia. Și văd această paralizie aproape zilnic la studenți sau colegi mai tineri care se uită îngrijorați la viitorul profesiei lor si se întreabă încotro sa se îndrepte.
Observăm deci o criză care nu este doar individuală, ci sistemică și politică, o criză ce ridică întrebări profunde pentru care, ca societate, nu avem încă un răspuns. Dintr-o perspectivă de centru, echilibrată, trebuie să ne așezăm la masă și să dezbatem onest aceste dileme:
- Ce mai înseamnă o curriculă relevantă? Mai putem defini un set de cunoștințe „de bază” când însăși baza se află în continuă schimbare? Sau ar trebui să ne concentrăm exclusiv pe dezvoltarea de „meta-competențe” perene: gândire critică, creativitate, adaptabilitate, inteligență emoțională și capacitatea de a învăța continuu (lifelong learning)? Întrebarea nu se referă numai la învățământul de bază, ci zdruncină chiar sistemele universitare, indiferent că se numesc Medicină, Inginerie sau Limbi Străine.
- Avem suficientă flexibilitate în a schimba curricula în același timp cu schimbările de pe piața muncii, dar mai ales cu schimbările tehnologice? A introduce un curs acum pentru a-l avea disponibil pentru anul III abia peste trei ani s-ar putea să nu facă față vitezei cu care schimbarea se petrece.
- Cum redefinim rolul profesorului? Într-o lume în care informația este o resursă infinită și accesibilă instantaneu, profesorul nu mai poate fi un simplu transmițător de cunoștințe. Oare rolul său ar trebui să evolueze spre cel de mentor, curator de conținut și, cel mai important, facilitator al gândirii critice, ajutând elevii să navigheze și să valideze informația?
- Este actuala structură a învățământului (cicluri de 4, 2 sau 3 ani) încă viabilă? Poate că viitorul aparține unui model modular, flexibil, un fel de „LEGO” educațional, în care indivizii își construiesc parcursuri personalizate din cursuri scurte, certificări și experiențe practice, revenind în sistemul de educație de nenumărate ori pe parcursul vieții pentru upskilling și reskilling.
Miza depășește cu mult piața muncii. Este vorba despre viitorul cetățeniei, al identității și al scopului uman. Sunt societăți mici care se schimbă dinamic (dincolo de Singapore, care este deja cunoscută pentru viteza de adaptare la noile tehnologii, putem să ne uităm mai aproape, la Danemarca, care a lansat un program național de înțelegere a AI pentru fiecare cetățean) și societăți mari în care fracturile se văd clar. Și aceste fracturi vor necesita o intervenție consistentă a statului pentru a nu se transforma în conflicte sociale explozive. Dacă munca, așa cum o știm, se va transforma radical, cum ne vom mai defini valoarea și locul în societate? Dacă ceea ce ești capabil să oferi societății încetează a mai fi valoros sau devine prea costisitor, atunci unde îți mai este locul? Și dacă în această situație se vor regăsi majoritatea dintre noi, atunci cum va mai arăta societatea?
Răspunsurile nu se găsesc în ideologii de stânga sau de dreapta, ci într-un nou pact pentru educație, unul curajos și adaptabil. Trebuie să avem curajul să experimentăm, să acceptăm eșecul ca parte a procesului de învățare și să construim un sistem care nu oferă certitudini false, ci cultivă reziliența în fața incertitudinii. Cu alte cuvinte, trebuie să fim pregătiți să ne adaptăm la schimbare cel puțin cu viteza cu care aceasta se petrece. Pentru asta trebuie viziune, energie si mai ales depășirea unor șabloane de gândire. La nivel de societate este nevoie de dezbatere si acțiune ferma și nu paralizie atunci când vine vorba de decizii curajoase. Cred ca trebuie ca fiecare dintre cei cu un rol în acest proces să se manifeste și să facă din schimbare o realitate curentă și nu un subiect de analiză academică.