Statele arabe din Golf pot considera că garanțiile de securitate oferite de SUA nu mai sunt suficient de ferme, ceea ce le poate împinge să caute alternative, fie prin echilibrare regională, fie prin apropiere de alți actori globali precum China sau Rusia; pe plan global, adversari strategici precum Rusia sau China ar putea exploata acest episod ca dovadă că Washingtonul nu mai este în măsură să își disciplineze aliații, iar ordinea internațională „condusă de SUA” se erodează.
Sunt câteva dintre consecințele la care ar putea duce decizia premierului Benjamin Netahyahu de a lovi Qatarul, pentru a elimina membri ai organizației teroriste Hamas aflați acolo, în vreme ce situația din Gaza rămâne dramatică, atingând proporțiile unui dezastru umanitar. În acest context, în discursul despre starea Uniunii, președinta Comisiei Europene a condamnat acțiunile Israelului care, spune ea, subminează soluția celor două state și a anunțat că va propune sancțiuni împotriva miniștrilor extremiști și coloniștilor, precum și un mecanism internațional pentru reconstrucția Gazei.
Este o manevră de supraviețuire politică, ce îi permite lui Netanyahu să își justifice continuarea mandatului și să reducă presiunile interne, dar și o demonstrație de putere regională, menită să intimideze adversarii și să transmită un mesaj strategic comunității internaționale, explică Raluca Moldovan, a cărei arie de expertiză o reprezintă problematica Orientului Mijlociu.
Atacul – chirurgical, e drept – al Israelului în Qatar a fost decis, conform declarațiilor oficiale, fără ca președintele Donald Trump să fi fost anunțat în prealabil. Ce semnifică asta, în paradigma relației dintre Israel și SUA? E un gest de frondă?
Faptul că Israelul a acționat fără a informa Casa Albă sugerează o tensiune reală în relația cu Washingtonul și o demonstrație de autonomie strategică, dar nu înseamnă o ruptură de alianță.
Decizia Israelului de a lovi în Qatar fără să anunțe în prealabil președinția americană aș spune că are o semnificație dublă.
- Pe de o parte, arată că guvernul de la Ierusalim este dispus să își asume riscuri majore și să acționeze unilateral atunci când consideră că securitatea națională este în joc. Este un semnal de autonomie strategică și o dovadă că Israelul nu mai simte nevoia să își coordoneze fiecare pas cu Washingtonul.
- Pe de altă parte, nu vorbim neapărat de o „frondă” față de SUA, ci de o tactica calculată: Israelul știe că, în final, sprijinul american — militar, financiar și diplomatic — rămâne vital. Prin urmare, această decizie este mai degrabă un mesaj de forță, atât pentru adversari, cât și pentru aliat, decât un act de sfidare directă.
Pentru Washington, situația este incomodă din mai multe motive. În primul rând, ea expune limitele capacității SUA de a controla acțiunile aliatului său cel mai apropiat din Orientul Mijlociu. Administrațiile americane, fie democrate, fie republicane, au pretins mereu că relația specială cu Israelul implică o coordonare strânsă, mai ales pe dosarele sensibile de securitate regională. Faptul că un atac de asemenea amploare a fost decis unilateral transmite imaginea unui Washington oarecum scos din joc, ceea ce erodează prestigiul american ca arbitru și lider global.
În al doilea rând, momentul e delicat pentru președintele Trump, care deja se confruntă cu presiuni interne (critici în Congres privind costurile și implicațiile războiului din Gaza) și presiuni externe (din partea aliaților europeni și arabi, care cer o mediere activă a SUA). Dacă Israelul acționează pe cont propriu, Casa Albă pare incapabilă să impună disciplină unui partener strategic, ceea ce ridică semne de întrebare despre credibilitatea promisiunilor americane în alte regiuni — de la Europa de Est până la Asia.
Totuși, aceste tensiuni nu înseamnă o ruptură. Relația SUA–Israel are o bază structurală extrem de solidă: cooperare militară, schimb de informații, ajutor financiar consistent și o ancorare foarte puternică în politica internă americană, unde sprijinul bipartizan pentru Israel rămâne încă relativ ridicat.
Tocmai de aceea, episodul de acum va genera probabil fricțiuni tactice (nemulțumiri diplomatice, discuții tensionate între lideri), dar nu mă aștept să zdruncine alianța strategică de fond, care este una de lungă durată și cu o valoare percepută ca fiind vitală pentru ambele părți.
Pe scurt, pentru Washington episodul este jenant și potențial costisitor ca imagine, dar nu suficient pentru a pune în pericol „coloana vertebrală” a relației cu Israelul.
Este președintele Donald Trump pus într-o poziție vulnerabilă sau, din contra, este pus la adăpost, arătând că nu are nicio responsabilitate pentru evenimentele din Qatar, un aliat al SUA, totuși?
Trump e prins între două vulnerabilități: pe de o parte, pare scos din ecuație de un aliat cheie, pe de altă parte, poate pretinde că nu poartă responsabilitatea pentru o operațiune controversată (așa-numita plausible deniability).
Din punct de vedere politic, situația îl plasează pe Donald Trump într-o poziție ambiguă. Vulnerabilitatea majoră vine din faptul că un aliat tradițional, Israelul, a desfășurat o operațiune riscantă pe teritoriul unui alt partener strategic al SUA — Qatar — fără ca Washingtonul să fie consultat.
Pentru un președinte care a mizat mereu pe imaginea de lider puternic și pe relația personală cu Benjamin Netanyahu, faptul că a fost exclus din procesul de luare a deciziei poate fi interpretat ca un semn de pierdere a influenței.
Pe de altă parte, există și o zonă de protecție politică. Trump și administrația sa pot susține că nu au avut nicio implicare directă, deci nu poartă răspunderea pentru consecințele diplomatice sau pentru criticile internaționale care decurg din atac. Această distanțare îi oferă un scut de credibilitate în fața opiniei publice americane, mai ales în context electoral, unde orice asociere cu un conflict complicat poate fi costisitoare.
Interviul complet este disponibil pe https://spotmedia.ro/stiri/politica/cum-a-fost-donald-trump-scos-din-joc-in-decizia-de-a-lovi-qatar-interviu
