Intrăm într-o fază de echilibru mai militarizat, mai fragmentat și mai tranzacțional, explică experta în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan.
Regimul iranian a rămas în picioare, iar capacitatea sa de a influența fluxurile energetice din Golf a ieșit, paradoxal, mai vizibilă după conflict. Cu alte cuvinte, militar, conflictul a produs distrugeri; politic, a confirmat că Iranul rămâne un actor central pe care adversarii nu îl pot ocoli. Raluca Moldovan, expertă în Orientul Mijlociu, explică în interviul pentru Cotidianul cum arată bilanțul războiului cu Iran, intrat în etapa de armistițiu.
IDEI PRINCIPALE
Ceea ce avem în prezent nu este încă un acord de pace, ci o pauză de respirație strategică. Pacea devine posibilă doar dacă pauza militară este urmată de garanții reciproce, verificare internațională și o înțelegere politică pe dosarele care au produs conflictul.
SUA au obținut o pauză în confruntare și o redeschidere parțială a spațiului de negociere. Iranul a obținut ceva la fel de important: a demonstrat că poate transforma Ormuzul într-un levier strategic major și că nu poate fi scos ușor din jocul regional.
Israelul nu pare dispus să considere dosarul închis, mai ales că pauza actuală nici măcar nu acoperă clar toate teatrele conexe, precum Libanul. Asta înseamnă că regiunea nu se îndreaptă spre o ordine stabilă, ci spre una în care descurajarea, crizele scurte și negocierile forțate vor coexista.
Statele din Golf au pierdut prin expunere și vulnerabilitate. Chiar dacă nu sunt actorii principali ai războiului, ele au văzut cât de repede pot deveni ținte colaterale.
Relevanța regională a Pakistanului vine din poziția sa de actor-punte. Are relații istorice și de securitate foarte strânse cu Arabia Saudită și cu monarhiile din Golf, are frontieră și vecinătate strategică cu Iranul, iar în același timp păstrează legături funcționale cu Washingtonul și o relație foarte apropiată cu China.
Cotidianul: Ce înseamnă acest acord scris de încetare a focului? În ce condiții se poate transforma în acord de pace?
Raluca Moldovan: Acest acord scris de încetare a focului înseamnă, în primul rând, o oprire temporară și condiționată a escaladării militare, nu o reconciliere reală între Washington și Teheran. Din informațiile apărute public până acum, este vorba despre o pauză de două săptămâni, legată de redeschiderea Strâmtorii Hormuz și de crearea unui spațiu pentru negocieri ulterioare. Mai important, chiar actorii implicați îl tratează ca pe un aranjament de dezescaladare, nu ca pe o soluție definitivă: Iranul a cerut încetarea loviturilor americane, garanții că acestea nu vor fi reluate și compensații, iar liderii europeni au vorbit explicit despre necesitatea transformării armistițiului într-un „acord durabil”.
Ca să se transforme într-un acord de pace, ar trebui îndeplinite câteva condiții mult mai grele: în primul rând, armistițiul să fie respectat efectiv pe teren; în al doilea rând, să existe mecanisme de verificare și garanții reciproce, nu doar declarații politice; în al treilea rând, părțile să clarifice dosarele de fond — securitatea maritimă în Ormuz, viitorul sancțiunilor, garanțiile de neagresiune și mai ales chestiunea nucleară, care rămâne nerezolvată. Faptul că până și relatările publice arată ambiguități privind termenii înțelegerii și că Iranul insistă pe o pace permanentă, nu pe o simplă pauză, arată că suntem încă departe de un tratat propriu-zis. Pe scurt, armistițiul este un instrument de gestionare a crizei; pacea ar însemna un compromis politic verificabil și mult mai cuprinzător.
Ceea ce avem în prezent nu este încă un acord de pace, ci o pauză de respirație strategică. Pacea devine posibilă doar dacă pauza militară este urmată de garanții reciproce, verificare internațională și o înțelegere politică pe dosarele care au produs conflictul.
O încetare a războiului în acest stadiu ce consecințe are pentru regiune? Ce s-a obținut, cum vă arată arhitectura de putere din Orientul Mijlociu?
O încetare a războiului în acest stadiu ar avea, înainte de toate, un efect de stabilizare limitată, nu de pacificare reală. Pentru regiune, câștigul imediat este oprirea unei spirale care risca să antreneze nu doar SUA și Iranul, ci și statele din Golf, Israelul și rutele energetice globale. Faptul că armistițiul este legat de redeschiderea Strâmtorii Ormuz arată foarte clar miza: nu vorbim doar despre o criză militară, ci despre una care a afectat securitatea energetică, transportul maritim și economia regională. Reuters notează că acordul a oferit o scurtă gură de oxigen piețelor, dar că operatorii maritimi rămân prudenți și nu există încă „certitudine maritimă” deplină.
Ce s-a obținut concret? SUA au obținut o pauză în confruntare și o redeschidere parțială a spațiului de negociere, iar Iranul a obținut ceva la fel de important: a demonstrat că poate transforma Ormuzul într-un levier strategic major și că nu poate fi scos ușor din jocul regional. Din datele publice reiese că regimul iranian a rămas în picioare, iar capacitatea sa de a influența fluxurile energetice din Golf a ieșit, paradoxal, mai vizibilă după conflict. Cu alte cuvinte, militar, conflictul a produs distrugeri; politic, a confirmat că Iranul rămâne un actor central pe care adversarii nu îl pot ocoli.
În privința arhitecturii de putere din Orientul Mijlociu, cel mai probabil intrăm într-o fază de echilibru mai militarizat, mai fragmentat și mai tranzacțional. Statele din Golf vor insista și mai mult pe garanții de securitate externe și pe protejarea rutelor comerciale, iar Emiratele au transmis deja că orice înțelegere viitoare trebuie să garanteze folosirea Ormuzului și să trateze inclusiv dimensiunea nucleară, a rachetelor și a dronelor iraniene. În același timp, Israelul nu pare dispus să considere dosarul închis, mai ales că pauza actuală nici măcar nu acoperă clar toate teatrele conexe, precum Libanul. Asta înseamnă că regiunea nu se îndreaptă spre o ordine stabilă, ci spre una în care descurajarea, crizele scurte și negocierile forțate vor coexista.
Un alt efect important este internaționalizarea și mai accentuată a crizei regionale. Pakistanul apare ca mediator util, UE cere un acord durabil, ONU și AIEA susțin reluarea diplomației, iar Rusia și China încearcă să se poziționeze împotriva unei formule occidentale de control al crizei, inclusiv la nivelul Consiliului de Securitate. Așadar, noua arhitectură de putere nu va fi doar regională, ci tot mai mult una în care marile puteri se suprapun peste conflictele locale. Orientul Mijlociu rămâne astfel un spațiu al competiției dintre actori regionali, dar și al rivalității dintre centre externe de putere.
Încetarea războiului nu produce o nouă pace regională, ci doar oprește o escaladare cu potențial sistemic. Ce s-a obținut este un fel de decompresie strategică: piețele respiră, rutele energetice se pot redeschide, dar Iranul rămâne puternic, Israelul rămâne vigilent, iar statele din Golf vor cere și mai multe garanții de securitate. Noua arhitectură de putere va fi mai fluidă, mai armată și mai dependentă de negocieri de criză.
Interviul complet este disponibil pe https://www.cotidianul.ro/cine-castiga-cel-mai-mult-din-armistitiul-sua-iran-rolul-unui-negociator-cheie-interviu/
