„A house divided”: Ce urmează pentru Israel și Netanyahu?

Mesajul recurent transmis de longevivul premier israelian Benjamin Netanyahu de-a lungul turbulentei sale cariere politice a fost că el este singurul în măsură să asigure securitatea statului și a cetățenilor săi, că doar el este adevăratul Mr. Security. 

            La zece luni de la devastatorul atac asupra Israelului înfăptuit de gruparea teroristă Hamas în 7 octombrie 2023, care a expus vulnerabilitățile de securitate ale statului, un lucru este cert: diferențele de viziune și acțiune dintre Netanyahu și guvernul său, pe de o parte, și liderii IDF, Shin Bet și Mossad sunt, în acest punct, imposibil de reconciliat – fapt dovedit și de demisia generalilor în rezervă Benny Gantz și Gadi Eisenkot din cabinetul de război al lui Netayahu la începutul lunii iunie, ceea ce a dus la destrămarea acestuia. În acest moment, Israelul este un stat profund divizat între suporterii lui Netanyahu, atât din rândul bazei votanților Likud, cât și a extremei drepte religioase, partenerii săi de guvernare, și toți cei care îi cer demisia pentru modul în care a încercat să erodeze fundamentele democratice ale statutului prin reformele justiției pe care le-a promovat de-a lungul celui mai recent mandat de premier, precum și pentru gestionarea dezastruoasă a conflictului din Gaza.

            Conflictul dintre comunitatea de securitate israeliană și Netanyahu are o istorie lungă, datând din 1999, când o coaliție formată din foști generali ai IDF a fost factorul principal care explică de ce liderul Likud a pierdut alegerile parlamentare din acel an în favoarea lui Ehud Barak, el însuși un fost general. Pentru veteranii de rang înalt ai establishment-ului de securitate din Israel, scandalurile de corupție ale lui Netanyahu sunt dovada ceea ce ei văd ca înclinația lui de a-și pune interesele personale și politice mai presus de cele naționale. Aceștia îl consideră ca un gafeur în serie, motivat mai mult de efortul său de a rămâne la putere decât de asigurarea intereselor pe termen lung ale Israelului. Dincolo de dimensiunea personală, relațiile civilo-militare deosebit de tensionate din epoca Netanyahu atestă diferențe serioase de viziune politică între comunitatea de securitate – care cuprinde atât oficiali de rang înalt activi, cât și cei pensionați – și dreapta religioasă din Israel. Miezul dezacordurilor are de-a face cu abordarea Israelului față de problema palestiniană și viitorul Cisiordaniei. Comunitatea militară și de informații israeliene consideră de multă vreme rezolvarea conflictului ca o condiție sine qua non pentru supraviețuirea pe termen lung a Israelului ca stat evreu și democratic. O majoritate clară a veteranilor de rang înalt ai instituțiilor de securitate din Israel susțin soluția cu două state – sau o variantă a acestei soluții – considerând rezolvarea conflictului drept o prioritate națională absolută.

            Diferențele majore de viziune dintre Netanyahu și comunitatea israeliană de securitate au, în viziunea mea, trei explicații majore: i) statutul aproape mitic al IDF ca o forță armată invincibilă a intrat într-o fază de declin începând cu Războiul de Yom Kippur din 1973; ii) lipsa de popularitate accentuată a stângii israeliene, mai ales după eșecul răsunător al summitului de la Camp David din anul 2000, care a pus practic capăt Procesului Oslo, început sub auspicii atât de optimiste în 1993, și violența celei de a doua intifada au consfințit, în ochii publicului din Israel, un adevăr pe care Netanyahu l-a promovat aproape axiomatic de când se află în fruntea guvernului, anume că Israelul nu (mai) are un partener palestinian credibil cu care să poată negocia; iii) ascensiunea naționalismului populist în Israel. Ca și în multe alte țări din întreaga lume, diviziunile sociale și furia la adresa elitei, în special de la mijlocul anilor 2010 în cazul Israelului, au condus la o creștere a atacurilor din partea multor politicieni de dreapta asupra instituțiilor cheie ale statului. În calitate de prim-ministru, Netanyahu a profitat de această stare de spirit anti-elite, intensificându-și retorica de dezbinare, care se folosește de temerile (adesea legitime) ale cetățenilor. El a promovat o legislație iliberală care vizează sistemul de justiție și grupurile minoritare, în timp ce și-a etichetat criticii drept elitiști de stânga care amenință securitatea Israelului.

            Această atitudine este vizibilă și în modul în care, la scurt timp după atacul din 7 octombrie, Netanyahu a încercat să dea vina pe establishment-ul de securitate: nu numai că acesta a negat complet că ar avea vreo responsabilitate în eșecul de a preveni atacul, dar a început și o campanie politică pentru a arunca responsabilitatea asupra adversarilor săi, oficialii de securitate. Un consilier al primului ministru ar fi spus cercului său apropiat că șeful de stat major al IDF, liderii mișcării de protest pro-democrație și foștii șefi de securitate care l-au atacat fără încetare pe Netanyahu au fost de vină pentru dezastru. Odată cu începutul războiului, Netanyahu și oficialii de securitate au oferit informări separate care au evidențiat tensiunile dintre premier și instituțiile de securitate. Într-un mesaj postat pe Twitter, Netanyahu a dat vina pe oficialii de securitate pentru atac. „În nicio circumstanță și în nicio etapă prim-ministrul Netanyahu nu a fost avertizat cu privire la intențiile de război ale Hamas”, a scris el, adăugând că „toți oficialii securității, inclusiv șeful serviciilor de informații militare și șeful Shin Bet, au considerat că Hamas este interesat de o soluție pașnică la conflict”. Acest mesaj a generat o reacție crtiică imediată în rândul publicului și a altor politicieni (în special Benny Gantz), ceea ce a dus la ștergerea mesajului, care a fost înlocuit cu unul mai degrabă neobișnuit pentru el: „M-am înșelat”, a scris el pe Twitter, afirmând că „lucrurile pe care le-am spus în urma conferinței de presă nu ar fi trebuit spuse și îmi cer scuze pentru asta. Îi susțin pe deplin șefii serviciilor de securitate”. Diverse sondaje de opinie făcute după atacul Hamas consideră ca Netanyahu este principalul vinovat pentru starea de fapt și că ar trebui să demisioneze, aceste răspunsuri venind inclusiv din partea celor care l-au votat la ultimele alegeri din noiembrie 2022.

            Nu cred că este cazul să așteptăm concluziile unei anchete publice oficiale privind atacul din 7 octombrie pentru a observa că Hamas a fost capabil să profite de diviziunile profunde din societatea israeliană, condusă de un prim-ministru distras, care au lăsat țara vulnerabilă la atac. Netanyahu a dat funcții de conducere, inclusiv posturi cheie de securitate, extremiștilor religioși fără experiență, care nu înțelegeau problemele de securitate națională. Al șaselea guvern al său a urmărit cu zel o reformă judiciară extrem de nepopulară, ducând la demonstrații în masă care au divizat societatea. Strategia lui Netahyanu față de Hamas a întărit gruparea teroristă din Gaza. De-a lungul mandatelor sale, el a căutat să-l submineze pe președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, tratându-l cu dispreț, mai degrabă decât să negocieze cu acesta serios pentru o soluție pașnică. Astfel, el l-a încurajat pe principalul adversar al liderului palestinian, Hamas. Mai mult, Netanyahu a autorizat transferul de milioane de dolari din Qatar către Hamas, sume folosite pentru finanțarea de atacuri teroriste.

            La scurt timp după demisiile lui Gantz și Eisenkot, Curtea Supremă a Israelului a decis, într-o hotărâre care va avea consecințe marcante, că studenții școlilor religioase, yeshive, care fac parte din minoritatea religioasă ultra-ortodoxă ale cărei partide, Shas și United Torah Judaism, îi asigură lui Netanyahu majoritatea în Knesset, trebuie de asemenea să participe la serviciul militar obligatoriu de care fuseseră scutiți până la acea dată. Această decizie poate fi mărul suprem al discordiei care va rupe actuala coaliție de guvernare: dacă Knessetul nu va reuși să întoarcă decizia înainte de vacanța parlamentară de la finalul acestei luni, putem asista din nou la căderea guvernului și organizarea de noi alegeri în toamna acestui an. Este puțin probabil ca războiul cu Hamas (și, posibil, cel cu Hezbollah, care mocnește la granița de nord de ceva vreme) să se finalizeze până atunci, dar este și mai puțin probabil ca Netanyahu să câștige un nou mandat în fruntea guvernului, dat fiind sentimentul profund ostil și generalizat împotriva sa din societatea israeliană și din rândul establishment-ului de securitate. Se pare că, de această dată, Mr. Security și-a consumat în sfârșit cele nouă vieți politice. Poate nicicând de la încheierea Războiului Civil American în 1865, cuvintele lui Abraham Lincoln nu au fost mai potrivite: „A house divided against itself cannot stand”.

Folosim cookie-uri pentru a furniza o experiență mai bună de navigare. Prin continuarea navigării pe website-ul nostru, confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Confidentialitate
De acord