În contextul actualului mediu internațional de securitate atât de zbuciumat, cu războaie în Ucraina/Rusia, Israel/Gaza dar și în Sudan, Yemen, Siria, Mali etc, puterile care apără status-quo-ul teritorial și forța legală a Cartei ONU (SUA, majoritatea statelor UE și NATO, Japonia, Canada, Australia etc.) se confruntă cu un val de revizionism teritorial și legal viguros, generator de pericole imense, pe termen scurt și mediu. China este un caz de studiu interesant, deoarece oficial clamează că sprijină sistemul ONU, multilateralismul, se opune agresiunilor militare și dorește cooperarea pașnică la nivel planetar. Însă comportamentul său stârnește destule îndoieli, perfect justificate.
Astfel, nu vom ști probabil multă vreme sau poate niciodată dacă liderul chinez Xi Jinping a fost la curent cu decizia lui Putin de a ataca Ucraina în fatidica zi de 24 februarie a anului 2022. Știm însă că în ce privește agresiunile comise de ruși contra Georgiei și ulterior Ucrainei, China nu a condamnat niciodată Rusia și a evitat să ia poziție, mulțumindu-se să nu recunoască modificările teritoriale operate prin forță (proclamarea Abhaziei şi Oseţiei de Sud ca state noi, alipirea Crimeii la Rusia, ulterior și a altor regiuni din Ucraina) și să solicite rezolvarea conflictului prin negocieri diplomatice. Beijingul a acceptat fără ezitare explicațiile Moscovei că intervenise spre a pune capăt unor războaie civile și a proteja etnicii ruși și pe cei abhazi și osetini, amenințați cu genocid de guvernele din Kiev şi Tbilisi. Evident, nici Moscova nu a adus vreodată vorba de persecutarea uigurilor în China și e pe deplin solidară cu RPC în dorința acesteia de a recupera Taiwanul chiar prin forță.
În spinosul dosar ucrainean, Xi şi ceilalţi oficiali chinezi afirmă că sprijină negocierile pentru pace. Că să dovedească că e un contributor activ la pacea mondială, Beijingul a produs şi un plan de pace în 12 puncte, care însă nu conţine şi o cerere de retrage a trupelor ruseşti de pe teritoriul invadat. Xi și Putin sunt perfect conștienți că agresiunea rusă contra Ucrainei și anexarea de teritorii va deschide o „Cutie a Pandorei” la nivel global și astfel unele granițe ar putea fi modificate prin forță militară.
Deși în secolul al-XIX-lea, o Chină structural slăbită a pierdut un întins teritoriu în beneficiul Rusiei, în prezent Xi nu pare deloc sensibil la drama poporului ucrainean căruia Rusia vrea să îi smulgă definitiv teritorii și să îi anuleze suveranitatea. Necesitatea de a avea un partener puternic contra SUA și a aliaților acesteia a trecut deja pe primul plan. Xi știe că relația e asimetrică, Rusia fiind dominată economic și politic de China. Și, cu cât Rusia va fi mai afectată de sancțiunile internaționale, cu atât va fi mai dependentă de accesul la piața chineză și la tehnologia de vârf. Beijingul este și cel mai mare cumpărător al gazului și petrolului rusesc la care țările UE au renunțat aproape total. Iar China are un deficit de aliați, de aceea nu își permite să se îndepărteze de Rusia (un cvasi-aliat în prezent). Cu cât occidentalii vor furniza mai multe arme și muniții Ucrainei și desigur Israelului (amenințat de Iran, și de grupările Hamas, Hezbollah, Houthis etc), cu atât vor avea mai puțin pentru Taiwan. De asemenea, vor neglija acea zonă de conflict, ceea ce convine Beijingului.
De câte ori președintele chinez şi cel rus s-au întâlnit, au preferat să acuze SUA și în general Occidentul pentru declanșarea conflictului din Ucraina, iar China a evitat să considere Rusia ca agresor sau să îi ceară să își retragă forțele din Ucraina și Georgia. De asemenea, Xi a amânat un an și două luni o discuție directă cu președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, deși acesta i-a solicitat încă din 2022 o discuție face to face și participarea la negocierile de pace. În cele din urmă l-a sunat pe Zelenski pe 26 aprilie 2023 și a propus trimiterea unui reprezentant special la Kiev spre a facilita pacea. Însă abia pe 23 iulie 2024, ministrul ucrainean de externe a fost invitat la Beijing unde a discutat cu omologul său Wang Yi. A fost prima vizită a unui premier ucrainean în China din 2012. Dar când Elveţia a organizat o mare conferință de pace pe teritoriul său, în 15-16 iunie a.c., China a refuzat participarea, solidară cu Rusia, țară neinvitată. Mesajul transmis implicit de leadership-ul chinez lumii a fost acela că Beijingul și Moscova, cu acordul statelor Sudului global, au propria soluție pentru pace, în condiții juste, a se citi favorabile Moscovei. Refuzul soluției negociate în cadrul multilateral (92 de state au trimis reprezentanți în Elveția, alături de organizații interstatale) a deteriorat din nou imaginea externă a Chinei.
Solidaritatea de facto cu Rusia și critica dură la adresa Occidentului sugerează că cele două state, care se consideră parteneri strategici și se mândresc cu un “parteneriat fără limite” (diferit de o alianță tradițională), se coordonează activ pentru a pregăti împreună rezistența față de ceea ce ele numesc hegemonia americană și dorința Occidentului de a domina lumea ideologic și economic. Așadar este clar că dreptul internațional trece pe plan secund, Xi fiind mult mai preocupat de situația balanței de putere globale și de confruntarea pe multiple planuri cu Occidentul și aliații acestuia. Xi și Putin sunt preocupați să atragă de partea lor cât mai multe dintre statele Sudului Global, știind că multe nu privesc cu simpatie dominația economică a țărilor occidentale și nici valorile liberale.
Ce ne demonstrează istoria conflictului ruso-ucrainean (2014-prezent)? Că atunci când e implicat un aliat sau partener strategic al RPC într-un conflict, aceasta poate tolera chiar intervenții militare agresive, ce contravin Cartei ONU, acoperindu-le stângaci sub diverse justificări de natură politică. Cu alte cuvine, în opinia lui Xi, Ucraina nu e o victimă a agresiunii rusești, ci e vinovată de a fi jucat rolul unui agent prin care Occidentul a urmărit să lovească în Rusia, să o slăbească și umilească. De aceea, logic, nu poate cere retragerea trupelor rusești de pe teritoriul ucrainean, câtă vreme occidentalii continuă cu aceeași strategie. În aprilie 2022, Beijingul a lansat oficial Inițiativa Globală de Securitate, soră a altor inițiative dintre care una este pentru… civilizație iar alta pentru dezvoltare globală, iar acolo imaginile-cheie sunt respectul suveranității și integrității teritoriale pentru toate țările lumii. Desigur că totul e pură propagandă și acoperire a manevrelor pe care China le face în sprijinul unor state dictatoriale precum Rusia, Iran, Coreea de Nord etc.
Din cauza relației speciale pe care Xi o are cu Putin și posibil a unor înțelegeri secrete, de natură geopolitică, China se găsește acum în situația ciudată de a nu putea să ceară cu fermitate aplicarea principiilor de drept internațional din Carta ONU, pe care de atâtea decenii pretinde că le apără. Rusia şi China acuză la unison Occidentul de planuri agresive şi mentalitate specifică Războiului Rece, deși Occidentul, prin sprijinul masiv dat Kievului, s-a poziționa ca un autentic apărătorul al sistemului de norme al ONU. Nu vorbim de trecutul istoric, pentru că, de pildă în 2003, când SUA au atacat Irakul, unele state NATO au fost de acord cu această acțiune care nu avea girul CS al ONU, fiind ilegală în dreptul internațional. Discutăm de prezent. SUA a învins militar Irakul dar nu a încercat să ii fure teritorii, populație și resurse așa cum dorește acum Rusia să procedeze cu Ucraina. Și s-a retras ulterior din Irak. Comparația, dragă putiniștilor din toată lumea, nu stă în picioare. Rusia acționează ca un prădător cu mentalitate colonială – nu vrea să renunțe la fosta „colonie” a imperiului rus, iar Putin nu acceptă ideea că există o națiune ucraineană independentă. În mod similar, nici Xi nu acceptă ideea de popor taiwanez, deși conform Pew Research Centre, 67% dintre localnici se consideră taiwanezi, și doar 28% și chinezi si taiwanezi. Chiar cunoscând sensibilitatea istorică a chinezilor față de fragmentarea țării lor în secolele precedente, tot nu se poate nega că prin atitudinea ei ambiguă față de agresiunile rusești comise contra Georgiei și Ucrainei, China și-a șifonat imaginea în multe țări ale lumii, cu excepția unor state ale Sudului global, atrase mai degrabă de oportunitățile economice imense ale pieței chineze.
Neutralitatea proclamată față de conflictul ruso-ucrainean și rolul de pacificator asumat de China nu conving, cel puțin în zona țărilor NATO și UE. E drept că și acuzațiile americane aduse Chinei, că transferă tehnologie cu dublă utilizare Rusiei, și chiar și unele arme în secret, sunt greu de dovedit, însă nu se poate nega faptul că schimburile economice și tehnologice ruso-chineze sunt extrem de necesare Rusiei spre a face față valurilor de sancțiuni și a putea să continue războiul contra Ucrainei cu relativ succes.
În ceea ce privește mult discutatul plan de pace chinez, acesta este doar un instrument de propagandă al regimului de la Beijing și o tentativă de a convinge comunitatea internațională că RPC este un apărător activ al principiilor de drept internațional.
Pentru că în realitate s-a înțeles că RPC nu ar avea de câștigat dintr-o prăbușire rapidă a Rusiei, mai ales dacă acest lucru a genera un avans geostrategic al Occidentului și dispariția unui regim frate autocratic, pe care Xi se poate baza în viitor.
Este adevărat că față de alte mari puteri din prezent sau din trecut, China a recurs mai rar la forța militară spre a își îndeplini obiectivele naționale (extinderea teritorială mai ales), traiectoria sa fiind astfel foarte diferită de a Rusiei, Japoniei sau a SUA, de exemplu. Din 1979, anul unei încleștări ciudate cu Vietnamul (stat comunist și el), nu a mai desfășurat o campanie militară contra altui stat. Incidentele frecvente pe granița muntoasă cu India nu pot fi considerate desigur războaie, chiar dacă s-au soldat cu morți și răniți.
Dorința Chinei de a sprijini Rusia și a o menține în războiul contra Occidentului prin proxy, cu Ucraina ca pion al NATO, face ca Beijingul să nu fie defel un posibil honest broker în eforturile internaționale de a obține o pace durabilă în Europa. Iar incursiunea ucraineană dincolo de granițele Rusiei, în zona Kursk, începută pe 6 august, complică sarcina lui Xi. El desigur că va repeta la infinit cerința ca statele să renunțe la violențe și să își respecte integritatea teritorială dar oare va putea veni cu propunerea ca Rusia și Ucraina să facă schimb de teritorii ocupate, de exemplu? Puțin probabil. Mă aștept în schimb să ceară Ucrainei ceea ce nu solicitase Rusiei, anume retragerea din teritoriile invadate. Sau să acuze alături de Rusia statele NATO că au îndemnat Ucraina să pătrundă în Rusia ilegal. Narațiunea ruso-chineză anti-occidentală va continua neabătută. Iar dacă occidentalii vor permite Kievului să folosească rachete și drone cu rază mare spre a lovi ținte în adâncimea teritoriului rusesc, plecând de la avanpostul cucerit deja, Beijingul se va gândi cu neplăcere la situația în care Taiwanul ar fi dotat de SUA și alte state cu noi arme moderne, puternice, capabile să atace ținte importante din interiorul teritoriului chinez.
Pe măsură ce elitele politice chineze percep intensificarea conflictului cu SUA, și cu Occidentul ca atare, ele încep să renunțe treptat la sprijinirea reală a principiilor privind non-recursul la forță în relațiile internaționale și la condamnarea agresorilor, mai ales că anticipează pe bună dreptate o confruntare pe termen lung cu SUA și aliații acestora, pentru hegemonie și se tem de încercuire și izolare. De aceea nu vor să renunțe la Rusia, sursă de materii prime, de arme avansate și sprijin politic și militar. De asemenea, acuzând SUA că e principalul agresor imperialist la nivel mondial, China profită de atracția exercitată asupra Sudului global și e posibil/probabil să renunțe treptat să mai aplice strict principiile Carta ONU, în așteptarea anticipată a perioadei lungi de conflict ce va urma și conform percepției declinului puterii americane, larg răspândită în China și in Sudul global.
