În așteptarea numelui viitorului prim-ministru, responsabilii cu organizarea ceremoniei de predare a ștafetei de la Hôtel Matignon erau preocupați de înălțimea la care să regleze microfonul viitorului șef de guvern. Va fi François Bayrou, aflat în discuții prelungite cu Emmanuel Macron la Élysée, caz în care microfonul va trebui poziționat puțin sub cel al lui Michel Barnier? Sau se va adeveri zvonul privind venirea intempestivă la Paris, cu un avion privat, a lui Bernard Cazeneuve, caz în care microfonul va trebui coborât și mai mult?
A fost, până la urmă, Bayrou, liderul grupării centriste Mișcarea Democratică (MoDem), aliat al lui Emmanuel Macron încă de la prima sa campanie. S-ar putea ca ezitările evidente ale lui Macron să aibă de a face cu riscul ca Bayrou să fie din nou căutat de procurori în scandalul folosirii consilierilor de la (și plătiți de) Parlamentul European în munca de partid, un dosar în care Bayrou a fost disculpat, dar alți colegi nu – este un scandal tras la indigo după cel în care este implicată Marine LePen. Doar că Bayrou nu enervează atât de multă lume și atât de tare precum LePen. Dar nici nu a prea entuziasmat până acum, așa cum o arată rezultatele neconvingătoare la cele trei prezidențiale la care a participat. Deși în 2007 n-a fost chiar atât de rău, ceea ce explică și identitatea personajului care chiar îl detestă pe Bayrou: fostul președinte Nicolas Sarkozy, după ce Bayrou i-a răpit destule voturi în primul tur, iar în celălalt a susținut-o fără succes pe contracandidata sa de la acea vreme, Segolène Royal. Iar cinci ani mai târziu l-a sfidat din nou pe Sarkozy, votând pentru François Hollande, tovarăș de partid (socialist) și ex-tovarăș de viață al doamnei Royal.
Așadar, nimic de comentat la reacția lui Sarkozy despre numirea lui Bayrou: „dureroasă”. Dar, la capitolul ostilitate, cam atât – dacă facem abstracție de Franța Nesupusă a lui Jean-Luc Mélenchon, ostilă prin definiție față de tot ce nu e cum vrea ea. Însă pe centriști nu-i iubește nimeni dezinteresat. Cu atât mai puțin pe unul ca Bayrou, care acum șaptesprezece-optsprezece ani și-a luat în mâini soarta și ceea ce mai rămăsese din gruparea UDF (Uniunea pentru Democrația Franceză), preferând deșertul în fața statutului de anexă a dreptei neogaulliste, pentru ca în 2017 să se ralieze proiectului Macron din a doua secundă – în prima a spus altceva. Nici coaliția prezidențială de astăzi nu e chiar o pajiște înflorită, centriștii mai noi de tip en même temps, aduși în peisaj de Macron tinzând uneori să-l privească de sus (deși, cum am spus, nu e chiar scund) pe mai vechiul și mai vârstnicul supraviețuitor al erei în care creștin-democrația încă mai avea forță politică și intelectuală.
Emmanuel Macron a răspuns cenzurii împotriva unui premier de 73 de ani și unsprezece luni numind unul de 73 și doar șapte. E mai mult decât o reverență în fața maturității și experienței, e o recunoaștere a faptului că Ensemble (gruparea-nucleu din constelația prezidențială) și aliații săi apropiați nu stau chiar grozav la capitolul generație de mijloc. La limită, și Barnier și Bayrou i-ar putea fi bunici precedentului titular de la Matignon, Gabriel Attal (35 de ani). Sau, cine știe, ea există dar nu trebuie expusă unei lupte de uzură.
Pentru că exact asta trebuie să poarte Bayrou în lunile următoare, dacă nu suntem într-atât de pesimiști încât să ne închipuim că va bate recordul nedorit al lui Barnier – nouăzeci de zile, cel mai scurt mandat din istoria celei de a Cincea Republici. Nici adversarii nu pot risca să pară că dansează legați la ochi pe marginea prăpastiei: datorie publică de 112 la sută, al cărei serviciu înseamnă 7 la sută din buget, iar acesta din urmă este așteptat să atingă 6,1 la sută din PIB în acest an. Cifrele sunt rele pentru o țară ce-și propune un comportament onorabil în zona euro, iar numirea lui Bayrou a fost urmată la nici măcar o zi de degradarea rating-ului de țară de către Moody’s (urmare a demiterii guvernului Barnier).
Dacă nu doresc să compromită grav șansele centrului la viitoarele alegeri legislative, indiferent când vor avea ele loc (probabil, în a doua parte a anului viitor), președintele Macron și premierul Bayrou trebuie să obțină un acord pe tema bugetului. Proiectul lui Barnier prevedea tăieri de cheltuieli și majorări de taxe și impozite care să aducă la buget 60 de miliarde de euro. Bayrou trebuie să facă mai multe concesii pentru a-i ajuta pe socialiști și pe ecologiști (poate și pe comuniști) să reziste presiunilor Franței Nesupuse, care ar vrea prăbușirea imediată a cabinetului. Dar zona mai moderată a stângii are alegători mai puțin însuflețiți ideologic, deci se teme să nu fie acuzată că găurește o barcă deja plină de apă. Președintele Macron speră că Bayrou își poate folosi legăturile în rândul Partidului Socialist și, astfel, poate adânci falia deja existentă în interiorul stângii unite.
Desigur, s-ar putea spune, șanse mai mari în această direcție le-ar fi putut avea Bernard Cazeneuve, ex-socialist și ultimul premier din epoca Hollande (totodată, fost coleg cu Macron în penultimul). Dar un pas atât de mare către stânga i-ar fi deranjat pe Republicani, aliații de dreapta deveniți absolut indispensabili. Dacă pe Bayrou îl privesc cu o anumită rezervă și așteaptă să-i vadă programul spre a decide dacă participă sau nu cu miniștri (de susținut, îl vor susține pentru că n-au altă soluție), un premier venit din tabăra stângii ar fi fost deja prea mult. Președintele Macron poate spera că centristul Bayrou îi va deschide câteva porți înspre stânga, dar La Macronie este departe de a oferi un echilibru ideologic de tip „ni…, ni…” sau „en même temps”. Ea seamănă tot mai mult cu un UDF de tip nou, care trebuie să meargă alături de neogaulliști – doar că e semnificativ mai mare decât partidul acestora din urmă (deși, dacă lucrurile merg prost la viitoarele prezidențiale, și asta s-ar putea „rezolva”).
În fine, dar nicidecum în cele din urmă, există problema Reunirea Națională (RN), formațiunea condusă de Marine LePen. Relația personală între aceasta și François Bayrou este mai bună decât ar sugera-o distanța ideologică, dar nu e deloc clar dacă stilul ei de negociere va fi diferit de cel adoptat în relația cu Michel Barnier. Atunci, ea reușise să-l determine pe premier să renunțe la o serie de măsuri care ar fi afectat veniturile publicului, dar ar fi putut ajuta la scăderea deficitului bugetar cu un procent, așadar la nivelul de 5 la sută țintit de Barnier. În final, RN decis că este mai rentabil politic să ceară imposibilul și apoi să voteze moțiunea de cenzură depusă de stânga. Acum, asemeni socialiștilor și ecologiștilor, extrema dreaptă ar putea decide din prudență să tolereze bugetul lui Bayrou, dacă premierul va face uz – asemeni predecesorului său – de mecanismul angajării responsabilității.
În cazul doamnei LePen, un obiectiv politic important în perspectiva alegerilor legislative viitoare ar fi deteriorarea relațiilor între tabăra Macron și blocul de stânga, astfel încât eventualele baraje republicane împotriva RN să fie greu de realizat și ineficiente. Din acest punct de vedere, învestirea unui guvern centrist cu care stânga să ducă un război de durată ar putea fi un scenariu de care să profite extrema dreaptă – dar nu e unul simplu ori lipsit de riscuri.
