Ideea de „centru” e diseminată mai întâi în practica noastră lingvistică. Găsim în limbajul curent o întreagă și grăitoare dialectică. Pe de o parte, centrul e „capitala” oricărei societăți organizate politic. E locul unde cele 360 de raze ale cercului converg. Orice figură geometrică are un centru, așa cum în fizică vorbim despre un centru gravitațional. Notăm importanța esențială a centrului și dacă ne amintim faimoasa înscriere a corpului uman în pătrat și cerc, realizată grație desenului datorat lui Leonardo da Vinci, după Vitruviu. Nu poți miza la drum pe o roată des-centrată. Va fi având atitudinea „excentrică” un farmec și un rost creativ, însă societatea o tolerează în doze moderate, pentru a-și menține sistemul cutumiar și echilibrul organic. Dacă Mircea Eliade a popularizat formula axis mundi – totemul, crucea ridicată pe Golgota sau coloana infinită a lui Brâncuși putând la fel de bine ilustra puterea ei simbolică – este și pentru că ceea ce susține lumea pe verticală coincide cu „centrul lumii” (umbilicus orbis terrarum). Importanța centrului – fixat la intersecția celor patru „cartiere” – rămâne la fel de clară în planimetria orașului roman, transformată într-un arhetip spațial al civilizației euro-americane. În jurul acelui reper central se dezvoltă forumul, adică locul civic prin excelență, izvorul și condiția oricărei vieți comunitare. În România lui 1990, când revoluția anti-comunistă, confiscată de FSN-Iliescu, s-a prelungit prin mișcarea civică din Piața Universității, acolo, chiar în fața Teatrului Național, a fost ridicată o bornă pe care scria „kilometrul zero” al libertății și democrației, chiar dacă centrul geometric al Bucureștiului se află de fapt în zona bisericii Sf. Gheorghe Nou. Orice program politic e în derivă, precum o corabie fără ancoră, dacă nu-și găsește punctul fix de la care pornește, pentru a avea unde să se întoarcă.
Centrul e valoros și funcțional doar dacă se cuplează cu practica moderației. Ne amintim că totalitarismul roșu exacerba „centralismul” democratic, sufocând orice formă de pluralism, sub domnia arbitrară a partidului unic. Moscova era centrul mondial al revoluției bolșevice. Viața economică era procustian încadrată în rigorile unei economii planificate de la Centru. Pătrunși de complexul lipsei lor de legitimitate, comuniștii reprimau orice mișcare centrifugă, absolutizând măsurile de aglutinare socială menite să garanteze stabilitatea minerală a regimului. Pentru ei, orice deviere de la linia stabilită de către autoritățile „centrale” devenea erezie ideologică și trebuia sancționată cu toată asprimea. Partidul însuși era singurul subiect abstract căruia i se permiteau variațiile de direcție: doar el putea rescrie, de la un deceniu la altul, vulgata istoriografică a națiunii sau a luptelor de clasă. Odată ce-și răsucea haina, pentru a găsi țapi ispășitori și a-și consolida capacitatea de represiune, partidul unic redevenea centrul unei ortodoxii doctrinare care nu admite nuanțe și contestări, oricât de palide.
Cred că teama noastră de centru, sau mai exact confuzia dintre centru și gândirea monolitic liberticidă, se explică prin memoria traumatică a super-centralismului din perioada comunistă. Inerția acestor amintiri sumbre ne-a făcut, poate, să nu pricepem că, în democrație, centrul nu e simbolul monopolului politic, ci mai curând argumentul stabilității în exercitarea non-violentă a libertăților fundamentale. Centrul unei societăți închise este curtea interioară a celebrului panopticon imaginat de Jeremy Bentham în 1791 (la doi ani după Revoluția Franceză), ca model pentru închisoarea ideală, aplicabil de fapt și altor instituții de control precum spitalele, sanatoriile și azilurile. Centrul unei societăți deschise nu posedă un sediu fizic: el se constituie și se reconstituie într-un areal imaginar, prin virtutea moderației, adică prin respingerea voluntară și sistematică a oricărei forme de extremism aducător de anarhie și polarizare nefastă. A îmbrățișa centrul politic nu înseamnă a te complace într-un compromis doctrinar tranzacționist, ci a salva pacea socială prin medieri raționale, argumentate și binevoitoare. Balanța, ca emblemă a justiției, trebuie permanent adusă într-o stare de echilibru, pe care numai determinarea unui centru solid ne-o poate oferi.
Dacă e să lăsăm considerațiile teoretice și referințele istorice de natură pedagogică, revenind în imediata actualitate a scenei politice din România lui 2024, se cuvine să constatăm că nu avem partide de centru-dreapta și centru-stânga demne de acest nume, ci un duopol PSD-PNL flancat de formațiuni aproape irelevante, dar cu un îngrijorător potențial de radicalizare. Duopolul USL (2.0, 3.0.) pretinde că e condiția stabilității politice într-o vreme afectată de crize succesive sau concentrice, însă nu a produs decât o un joc electoral populist, în prezența căruia valorile și ideile se pierd în ceață, neputând inspira politici publice cu un ADN axiologic recognoscibil. Personal, îmi exprim speranța că platforma pe care citiți aceste prime contribuții discret „programatice” va reuși să explice publicului educat din țara noastră de ce e musai să reinventăm centrul-dreapta și centrul-stânga, igienizând un peisaj comunitar în care clasica formă fără fond și occidentalismul de fațadă acoperă, sperând să amâne, deteriorarea democrației autohtone. Nu ne confruntăm doar noi cu asemenea dificultăți de parcurs – ele sunt general europene – însă obligația noastră civică și intelectuală vizează cu precădere producerea unor soluții românești deopotrivă realiste și eficiente. Acestea din urmă nu pot rezulta decât dintr-un diagnostic societal necomplezent și din promovarea unei culturi democratice mai exigente, adică exact ce ne-am propus să facem în acest grup informal de prieteni ai moderației și lucidității.
