Trăim vremuri zgomotoase. Nu zgomotul mașinilor sau al șantierelor, ci un zgomot mai profund, mai pătrunzător: vacarmul convingerilor de neclintit. Deschideți orice rețea de socializare, ascultați orice dezbatere aprinsă în familie sau între prieteni. Veți observa același tipar: oameni care nu mai poartă un dialog, ci își aruncă unii altora monologuri de pe metereze opuse. Imunitatea la contraargumente pare să fi devenit o virtute, iar îndoiala, o slăbiciune de neiertat.
Întrebarea care se naște firesc este: de ce? De ce, într-o lume mai conectată ca oricând, suntem mai divizați ca niciodată? De ce oameni inteligenți și altminteri rezonabili se agață de idei extreme, uneori fără o minimă verificare a faptelor? Răspunsul este complex, dar o parte surprinzătoare a lui poate fi găsită nu doar în politică sau economie, ci și în coșul de cumpărături.
Antrenamentul pentru certitudine: de la raft la urnă
Gândiți-vă la limbajul marketingului modern. Acesta nu vă îndeamnă la deliberare. Dimpotrivă, vă învață să aveți încredere în instinctul de moment. „Acționează acum!”, „Nu rata ocazia!”, „Fii sigur pe alegerea ta!”. Campaniile de marketing sunt construite pentru a scurtcircuita procesul rațional și a lovi direct în centrul emoțional. Decizia de a cumpăra un produs este prezentată ca un act de afirmare personală, o victorie a voinței individuale.
Acest antrenament zilnic pentru decizii rapide, emoționale și definitive are consecințe. Ne obișnuim cu ideea că o concluzie de moment, bazată pe un sentiment puternic, este nu doar suficientă, ci și corectă. Transferăm, inconștient, această mecanică mentală din sfera consumului în cea a ideilor. Dacă putem fi atât de siguri pe marca de detergent sau pe modelul de telefon ales într-o fracțiune de secundă, de ce nu am putea fi la fel de siguri pe o opinie politică complexă sau pe o soluție la o problemă socială?
Astfel, „muşchiul” îndoielii, al analizei critice și al nuanței se atrofiază. În locul lui, dezvoltăm un reflex al certitudinii, o nevoie de a avea o poziție fermă și imediată, pentru că a fi indecis este echivalat cu a fi slab.
Anxietatea socială și economică: refugiul în ideologii simple
Pe acest teren fertil al certitudinilor fabricate, factorii socio-economici acționează ca un accelerator puternic. Într-o lume marcată de precaritate economică, de insecuritatea locului de muncă și de o inegalitate tot mai vizibilă, mulți oameni simt că au pierdut controlul asupra propriilor vieți. Viitorul este imprevizibil, sistemele par nedrepte, iar scara socială pare blocată.
În acest climat de anxietate și neputință, ideologiile radicale oferă un refugiu periculos de atrăgător. Ele vin cu un pachet complet:
- Un diagnostic simplu: Problema nu ești tu, ci Ei (elita coruptă, străinii, sistemul, etc.).
- Un vinovat clar: Se oferă un țap ispășitor, eliminând ambiguitatea și frica difuză.
- O soluție radicală: O promisiune a unei soluții rapide și definitive care va restaura ordinea și dreptatea.
- O identitate și o comunitate: Cel mai important, oferă un sentiment de apartenență. Individul izolat și anxios devine parte dintr-un grup, o mișcare, o „armată” a celor care „au înțeles”.
A adera la o astfel de ideologie nu mai este o chestiune de opinie, ci o formă de supraviețuire emoțională. A renunța la ea sau a accepta contraargumente ar însemna nu doar a recunoaște că ai greșit, ci a pierde comunitatea și sentimentul de siguranță pe care ți le oferă. De aceea, aceste convingeri sunt apărate cu atâta înverșunare. Nu este apărată o idee, ci o întreagă construcție identitară.
Amplificatorul politic și tehnologic
Clasa politică, în special segmentul populist, a înțeles perfect acest mecanism. Discursul politic modern nu se mai bazează pe persuasiune rațională, ci pe mobilizare emoțională. Liderii populiști nu vând programe complexe, ci certitudini simple și narative de tip „noi contra ei”. Ei nu moderează, ci polarizează, pentru că o bază electorală radicalizată și loială este mult mai eficientă decât un electorat moderat și reflexiv.
Acest fenomen este supraalimentat de tehnologie. Algoritmii rețelelor sociale creează „bule de filtrare” și „camere de ecou” care ne înconjoară cu informații ce ne confirmă convingerile deja existente (un fenomen cunoscut sub numele de bias de confirmare). Vedem constant postări, articole și videoclipuri care ne spun că avem dreptate și că „ceilalți” sunt nu doar greșiți, ci și proști sau rău intenționați.
Astfel, realitatea noastră devine o oglindă a propriilor credințe. Orice informație din exteriorul bulei noastre nu mai este percepută ca un contraargument, ci ca un atac, ca o propagandă sau „fake news”. Dialogul devine imposibil, pentru că nu mai împărțim o realitate comună.
Costul certitudinii: o societate care nu mai poate învăța
Așadar, ne mai putem permite să nu fim siguri? Privind la peisajul actual, întrebarea ar trebui inversată: ne mai putem permite luxul acestor certitudini oarbe?
O societate care refuză îndoiala este o societate care refuză să învețe. O democrație în care cetățenii sunt imuni la argumente este o democrație paralizată, incapabilă să rezolve probleme complexe precum schimbările climatice, inegalitatea economică sau reformele structurale. Acestea necesită compromis, nuanță, colaborare și, mai presus de toate, acceptarea faptului că nimeni nu deține monopolul asupra adevărului.
Poate că cel mai curajos act civic pe care îl putem face astăzi nu este să ne strigăm convingerile mai tare, ci să avem curajul să spunem, din când în când: „S-ar putea să greșesc. Hai să vedem. Explică-mi punctul tău de vedere.” Poate că pasul esențial pentru a reconstrui dialogul este să ne reamintim că incertitudinea nu este o slăbiciune, ci condiția fundamentală a gândirii critice și singurul punct de plecare posibil pentru progresul real. Altfel, riscăm să rămânem prizonieri în fortărețele noastre de certitudini, în timp ce lumea reală, complexă și plină de nuanțe, arde în jurul nostru.