În urmă cu aproximativ 25 de ani, am avut șansa să petrec stagii de pregătire consistente în câteva spitale olandeze. Ceea ce am văzut atunci, acolo, este încă mult superior comparativ cu ceea ce oferă astăzi România medicilor săi. Și nu atât prin salarizare (deși plecasem din țară de la un salariu de 40 de euro pe lună, iar medicii lor primeau în jur de 3.000-5.000 de euro), cât prin grija de a asigura medicului un loc de muncă unde să crească, să se dezvolte, să colaboreze cu colegii săi și, mai ales, să poată performa optim. Am fost la Maastricht, Nijmegen și Groningen, iar ulterior am continuat să vizitez, pentru perioade mai scurte, spitale din mai toate țările europene. O spun sincer: ce m-a șocat cel mai tare în Olanda de acum 25 de ani a fost suma forfetara oferită de spital pentru dezvoltarea profesională: 5.000 de euro pe an pentru fiecare medic. La care cei de la universitate mai primeau încă 5.000 de euro.
Aceste sume și, mai ales, acest mecanism dual de finanțare a dezvoltării profesionale (în care un cadru universitar primea 10.000 de euro pe an să-și cumpere cărți, să-și facă abonamente la reviste și să meargă la întrunirile științifice de aici sau de aiurea) mă aduc la discuția de astăzi: dezbaterea privind finanțarea spitalelor universitare în România, polarizată în jurul unei false dileme. Sunt aceste centre niște structuri costisitoare și ineficiente, unde fondurile publice se pierd în orgolii academice sau, dimpotrivă, reprezintă bunuri strategice pe care fiecare regiune ar trebui să le protejeze și să le finanțeze în consecință?
Privită de la distanță, prin prisma unor cazuri particulare sau a unor animozități interne, imaginea poate fi confuză. Orice pădure are uscăturile ei. Dar să susții neîncetat că universitățile de medicină sunt locuri ale talibanizărilor intelectuale este la fel de adevărat ca teoria că românii sunt un popor mâncător de lebede.
Revenind la misiunea și rezultatele unui centru medical universitar, o analiză a funcționării sistemelor de sănătate mature arată că a judeca un spital universitar prin prisma acelorași indicatori de eficiență economică precum un spital non-universitar este o greșeală fundamentală. Diferența esențială nu este una de dimensiune, ci de misiune. În timp ce spitalele non-universitare au rolul important de a furniza îngrijiri standardizate și accesibile, fiind optimizate pentru volum și eficiență în tratarea afecțiunilor comune, centrele medicale academice sunt definite de o misiune tripartită unică: îngrijire clinică avansată, educație medicală și cercetare științifică. Acestea din urmă nu sunt proiectate doar pentru a aplica medicina de azi, ci pentru a o crea pe cea de mâine. Din păcate, România alocă firimituri pentru cercetare, așa încât a reproșa unui spital universitar că nu își atrage fonduri din cercetare, din aceste firimituri, este o ironie îndreptată mai degrabă împotriva celui ce a rostit-o. Cu eforturi uneori colosale, spitalele universitare creează însă generațiile următoare de medici, iar această diferență de scop implică o structură de costuri și o dinamică operațională fundamental diferite, care trebuie evaluate corect.
Cel mai solid argument în favoarea modelului universitar nu este unul de prestigiu, ci unul clinic, măsurabil în vieți salvate. Studii consistente, bazate pe datele sistemului medical american, arată concludent că pacienții tratați în centre medicale academice au rate de mortalitate la 30 de zile semnificativ mai scăzute. Poate și mai relevant este faptul că acest avantaj nu se limitează doar la cazurile de înaltă complexitate; beneficiul se menține și în rândul pacienților cu afecțiuni de severitate medie și chiar scăzută. Acest lucru sugerează că mediul academic, cu echipele sale ierarhizate și expunerea constantă la cazuri dificile, dezvoltă o capacitate superioară de a gestiona complicațiile neașteptate și de a reduce erorile, un beneficiu care se extinde la toți pacienții internați.
Mai mult, valoarea unui centru universitar depășește zidurile proprii. Prezența unui astfel de spital într-o regiune generează un efect de propagare pozitiv asupra întregului ecosistem de sănătate local. Pacienții tratați în spitalele comunitare din proximitate beneficiază, la rândul lor, de rezultate mai bune, inclusiv o mortalitate mai redusă. Centrele academice funcționează, așadar, ca un standard de calitate care ridică nivelul general al îngrijirilor, probabil prin formarea personalului medical și diseminarea bunelor practici. Astfel, un spital universitar nu este doar un furnizor de servicii pentru pacienții săi, ci un motor de dezvoltare pentru întreaga regiune.
Pe lângă rolul clinic și de cercetare, uităm adesea de funcția lor cea mai importantă pe termen lung: educația. Spitalele universitare sunt principalul teren de formare pentru viitoarele generații de medici și specialiști. Aici, sub supravegherea directă a unor clinicieni experimentați, se formează nu doar deprinderi, ci și gândire medicală. Orice stat responsabil trebuie să se preocupe activ de calitatea și sustenabilitatea acestui proces. A slăbi aceste centre înseamnă, pe termen lung, a compromite calitatea medicilor de mâine și a crește dependența de personal medical format în alte țări.
Desigur, modelul universitar are și provocările sale. Pacienții pot percepe mediul ca fiind aglomerat și impersonal, iar personalul medical resimte o presiune academică și clinică mai mare. Competiția universitară internă și structurile ierarhice complexe sunt realități greu de digerat. Însă, a judeca realizările clinice ale unei întregi instituții prin prisma acestor particularități uneori spinoase, inerente oricărui sistem complex, este neproductiv și ne conduce la concluzii greșite.
Costurile mai mari, acea „taxă academică” pe care o implică misiunea tripartită a unui spital universitar, trebuie privite ca o investiție, nu ca o cheltuială nejustificată. Este prețul plătit pentru rate de mortalitate mai mici, pentru inovație, pentru standarde ridicate la nivel regional și pentru formarea propriilor medici. Sistemele de sănătate mature recunosc acest lucru prin mecanisme de finanțare dedicate, care protejează misiunea non-clinică. De exemplu, în Franța, centrele universitare beneficiază de fonduri specifice prin programul MERRI (Missions d’Enseignement, de Recherche, de Référence et d’Innovation) provenind din fondurile de asigurări de sănătate. În Olanda, centrele medicale universitare (UMC) primesc o „componentă academică” bugetară specială direct de la guvern pentru a susține cercetarea și formarea, fonduri care nu sunt disponibile spitalelor generale. Aceste exemple arată o recunoaștere politică și administrativă a faptului că valoarea adăugată de componenta academică necesită o susținere financiară distinctă. Si, din păcate, nu pot aduce un contraexemplu din Romania.
În final, decizia pe care o avem de luat ca societate este una strategică. Dorim să gestionăm spitalele universitare ca pe niște simple unități economice, aplicându-le o logică managerială liniară care le va eroda treptat esența academică și, implicit, avantajele clinice? Sau înțelegem că rolul lor este diferit și că avem datoria de a le proteja nucleul academic, tocmai pentru că acesta este sursa valorii lor pe termen lung? Răspunsul la această întrebare va modela calitatea sistemului medical românesc pentru deceniile următoare. Dar trebuie să avem curajul să ne asumăm responsabilitatea pentru rezultatele viitoare ale deciziilor politice de astăzi.