În seara de 7 mai 1747, reședința regală Stadtschloss din Potsdam (palatul Sanssouci nu era încă terminat) a găzduit o întâlnire memorabilă. Johann Sebastian Bach, figura dominantă a muzicii baroce, fusese invitat de regele Frederic al II-lea (cel Mare) la o serată muzicală. Regele, cunoscut nu doar pentru abilitățile sale de lider militar și ideile moderne de guvernare, ci și pentru pasiunea sa pentru muzică, era un flautist experimentat și un compozitor talentat. Aproximativ patruzeci de curteni si muzicieni se aflau în acea seară la Stadtschloss, inclusiv fiul lui Bach, Carl Philipp Emanuel, care lucra deja ca claviaturist pentru Frederic. Toți așteptau cu nerăbdare să vadă ce urma să se întâmple.
La un moment dat, Frederic al II-lea a început să interpreteze o temă neobișnuită, formată din douăzeci și una de note, care avea să fie cunoscută mai târziu ca thema regium (tema regală). Pe măsură ce regele înainta cu interpretarea, cei din sală deveneau tot mai atenți, simțind că urma un moment deosebit. Bach, ascultând cu atenție, a înțeles că regele îi pregătea o provocare muzicală — și exact așa a fost. Frederic i-a cerut să improvizeze o fugă pe acea temă, un gen muzical pe care Bach îl stăpânea ca nimeni altul. Fugile încep prin expunerea completă a temei muzicale, care este apoi imitată în alte voci (linii muzicale), fiecare adăugând o nouă dimensiune armonică. Frederic i-a cerut lui Bach să improvizeze o fugă cu trei voci, dar thema regium era special concepută pentru a-i testa abilitățile. Cu reputația sa în joc, Bach s-a așezat la claviatură și a reușit să improvizeze o fugă de o strălucire rară, spre încântarea audienței, dar, se pare, generând și o ușoară dezamăgire pentru rege.
Seara nu s-a oprit însă aici. Spre uimirea tuturor, Frederic s-a înclinat pe spate și, cu un zâmbet condescendent, a întrebat: „Herr Bach, oare am putea auzi o fugă în șase voci, vă rog?” Bach a fost luat prin surprindere, știind că o fugă pe șase voci, pe acea temă, era aproape imposibil de creat. A improvizat pe loc o piesă pe o altă temă, însă două luni mai târziu i-a trimis regelui o lucrare completă, care includea și fuga solicitată pe șase voci, cu o dedicație elegantă, dar oarecum enigmatică, ce sugera subtil un gest de sacrificiu: „Majestății Voastre îi este astfel închinată, cu cea mai profundă supunere, o Ofertă Muzicală…”. Această lucrare, cunoscută sub titlul german „Musicalisches Opfer”, rămâne o capodoperă a artei fugii, însă semnificația sa este mai amplă. Ea evocă un duel intelectual între un rege arogant, dornic să promoveze un nou stil muzical la curte, și un compozitor conservator, dar de o virtuozitate ieșită din comun.
Am discutat pe larg acest caz, deoarece consider că oferă o perspectivă inedită asupra dezbaterii privind centrul politic, nu atât prin substanță, cât mai ales prin abordare. Tehnica contrapunctului, pe care se bazează fuga, propune o viziune diferită față de maniera obișnuită în care definim pozițiile politice de centru. Abordarea centristă presupune, în varianta clasică, găsirea unei poziții mediane între stânga și dreapta ideologică pe teme concrete (economie, justiție, politică externă etc.) și susținerea acesteia în competiția politică cu cei care promovează contraste mult mai accentuate la extreme. Contrapunctul, însă, sugerează altceva: o poziție mediană, exprimată prin mai multe voci distincte, care coexistă, se intersectează si se reîntăresc una pe alta in mod complementar. Cu alte cuvinte, o abordare de tip contrapunct redefinește centrul politic nu ca un loc static de compromis, ci ca un spațiu dinamic, în care diversitatea și complementaritatea ideilor se împletesc pentru a crea o poziție echilibrată și adaptabilă. Conceptul suna promițător pe hârtie, însă, evident, provocarea reală constă în modul de a-l articula în plan concret.
Tema rinocerizării, enunțată de dramaturgul româno-francez Eugène Ionesco în 1959, în celebra sa piesă, mi se pare un exemplu de actualitate pentru aplicarea acestui model. În piesa lui Ionesco, locuitorii unui oraș se transformă treptat în rinoceri, o metaforă pentru conformismul și alinierea în masă la ideologii extremiste, pierzându-și astfel individualitatea și capacitatea de a gândi critic. „Rinocerizarea” descrie astfel procesul prin care indivizii își abandonează gradual valorile, adoptând prin contagiune o mentalitate colectivă irațională și agresivă, devenind susținători pasivi sau activi ai regimurilor autoritare. Fenomenul rinocerizării a fost asociat până de curând cu mișcările politice ale anilor ’30, însă ideea redevine actuală în multe democrații occidentale, în contextul mișcărilor populiste. Fostul Șef al Statului Major al Armatei SUA, Mark A. Milley, l-a descris recent, de exemplu, pe liderul MAGA, Donald Trump, drept un „fascist total”, fără ca acest lucru să creeze mari reacții de respingere în rândul electoratului său fidel. Germania și Austria sunt alte exemple unde mișcările de extremă dreapta câștigă teren, folosind simbolistica și limbajul nazist. Nu în ultimul rând, în România, unele sondaje sugerează că mulți tineri par confortabili cu ideea instaurării unui regim totalitar, fără alegeri regulate.
Cum bine descria Ionesco, fenomenul rinocerizării începe încet, fiind inițial desconsiderat sub pretextul liniștitor că „așa ceva nu se poate întâmpla aici”. Însă, la un moment dat, mișcarea capătă avânt, se accelerează, devine normalizată, iar din ce în ce mai mulți cedează în fața „virusului”. La fel ca thema regium sugerată de Frederic al II-lea, dificil de adaptat într-o fugă, tema rinocerizării nu se încadrează natural cu o abordare centristă. Rinocerizarea implică polarizare, agresivitate și minciună, în timp ce centrismul presupune o înclinație spre moderație, compromis și cultivarea adevărului. În plus, fenomenul rinocerizării are rădăcini structurale, fiind alimentat de efectele sociale ale crizelor economice, amenințărilor externe și tensiunilor sociale, care converg, într-un mod obscen, spre soluția falsă a „liderului salvator”. De la modelul clasic al lui Mussolini la variantele moderne ale lui Orbán, Bolsonaro, Putin și Trump, acești autoproclamați „salvatori ai națiunii” promit „lege și ordine”, dar, în realitate, nu fac decât să genereze haos și să accelereze distrugerea societăților pe care pretind că le protejează.
La un nivel mai profund, cauzele rinocerizării țin, pentru unii autori, de natura umană. In celebra sa carte, Teama de Libertate (1942), Erich Fromm susținea, folosind cazul Germaniei naziste, că deși libertatea modernă a eliberat oamenii de structurile opresive medievale, ea i-a lăsat, totodată, izolați și nesiguri, ceea ce îi face vulnerabili la atracția autoritarismului. În această optică, autoritarismul devine o „scăpare” din fața incertitudinii și a responsabilității asociate cu libertatea, deoarece oferă un sentiment de siguranță și apartenență prin subordonare față de un demagog autoritar și sistemul lui toxic. Acești demagogi, spunea Fromm, nu oferă simpatizanților doar promisiunea de siguranță și ordine socială, ci (foarte important!) și posibilitatea de a domina politic și social alte grupuri, adesea minorități etnice, religioase sau sexuale, prezentate de autoritari ca inamici existențiali ce poluează sângele națiunii și care trebuie extirpate din societate. În cartea sa despre Amenințarea la adresa democrației, Fathali Moghaddam completează argumentul lui Fromm cu o perspectivă importantă. Folosind ca exemplu experiența catastrofală a revoluției teocratice din Iran din 1979, Moghaddam afirmă că atracția autoritarismului nu rezidă neapărat în dorința de a sacrifica libertatea pentru ordine socială, ci în promisiunea liderilor autoritari că vor oferi și mai multă libertate și bunăstare celor care le dau mână liberă. „Promisiunea de „libertate” oferită de acești demagogi se dovedește rapid iluzorie, deoarece, odată ajunși la putere, aceștia introduc un regim opresiv care marginalizează sau suprimă opoziția politică, limitează libertatea de expresie și continuă să inventeze dușmani interni și externi pentru a menține societatea mobilizată și supusă proiectului autoritar.
Cele două diagnostice ale rinocerizării oferite de Fromm și Moghaddam deschid o oportunitate îngustă, dar fezabilă, pentru o abordare centristă de a demonta și neutraliza atracția toxică a autoritarismului. Soluția nu constă numai în demascarea și sancționarea abuzurilor și derapajelor democratice ale mișcărilor autoritare – o strategie care nu a produs rezultate semnificative până acum. Condamnarea, izolarea și refuzul de a legitima mișcările autoritare sunt, fără îndoială, importante, dar ele doar încetinesc și limitează aceste forțe, fără a destrăma în mod decisiv puterea ideologică a autoritarismului. Ceea ce este esențial este preluarea standardului de „schimbare”, promisiunea că societatea poate avansa doar dacă liderului i se oferă mână liberă pentru a implementa schimbări radicale prin suprimarea libertăților și hăituirea „inamicilor”. Schimbarea trebuie recâștigată ca ancoră de referință politică, ceea ce presupune, pe de o parte, reconstruirea încrederii în sistemele democratice de a gestiona crize și, pe de altă parte, consolidarea ideii că dezvoltarea individuală este posibilă numai într-un format democratic și nu prin subordonare față de demagogi autoritari. Folosind exemplul Bach-Frederic discutat mai sus, aș propune patru elemente într-o astfel de construcție centristă de contrapunct pentru combaterea rinocerizării ideologice promovate de mișcările autoritare. O temă centrală (thema regium) și trei sub-teme sau ‚voci’ care să dezvolte, să traverseze și să reinterpreteze tema principală, fiecare contribuind în mod independent, dar complementar, la susținerea și întărirea temei de bază.
Thema Regium: Democrația ca spațiu unic de dezvoltare individuală și socială
• Vocea 1: Reziliența Democratică – Adaptabilitatea democrațiilor în fața crizelor, prin instituții solide care întăresc stabilitatea și încrederea publică.
• Vocea 2: Individualism Inclusiv – Gândire critică orientată spre interacțiunea socială care să respingă simplificările și agresiunile autoritare.
• Vocea 3: Alianțe cu Democrațiile Liberale – Parteneriate internaționale care susțin valorile democratice și combat influențele autoritare.
Vocea 1: Reziliența democratică înseamnă că democrațiile pot face față crizelor și se pot adapta continuu la noi provocări. Nu este vorba doar de a trece prin dificultăți, ci și de a se întări în timp, prin agilitate instituțională. Uniunea Europeană, de exemplu, a reușit într-un timp record să se realinieze și să se decupleze energetic de Rusia – arma pe care Putin credea că va îngenunchea Vestul și îl va împiedica să sprijine Ucraina. Autoritarismul poate părea pentru unii mai eficient pe termen scurt, dar câștigurile sunt temporare și de suprafață. Regimurile autoritare funcționează prin control strict, suprimând opoziția și limitând accesul la informații, ceea ce le permite să ascundă eșecurile și să evite răspunderea pentru greșeli. Pe de altă parte, democrațiile oferă transparență și posibilitatea de a învăța din erori. Chiar dacă deciziile se iau mai greu, ele se bazează pe procese care duc la soluții de durată. Larry Diamond atrage de asemenea foarte bine atenția ca democrațiile nu se confruntă doar cu provocările interne, dar și cu amenințările externe din partea regimurilor autoritare precum Rusia și China. Rusia destabilizează democrațiile prin dezinformare și interferențe cibernetice, în timp ce China își exercită puterea prin presiuni economice și inițiative care leagă statele de interesele Beijingului. Diamond avertizează că democrațiile nu pot ignora aceste amenințări externe, iar reziliența lor depinde și de capacitatea de a contracara influențele autoritare care le subminează stabilitatea. Nu in ultimul rând, pentru cetățeanul de rând, dezamăgirea față de liderii politici poate duce la frustrare și neîncredere în sistemul democratic, deschizând poarta către soluții autoritare. Însă, deși democrația nu garantează întotdeauna lideri de calitate, le oferă cetățenilor posibilitatea de a corecta și de a ajusta cursul lucrurilor. În regimurile autoritare, cetățenii nu au această libertate, fiind adesea captivi într-un sistem care nu permite schimbarea liderilor sau tragerea lor la răspundere. În democrație, chiar dacă schimbarea necesită timp și efort, cetățenii au capacitatea de a influența și de a remodela sistemul, contribuind constant la o mai bună reprezentare politică și la construirea unui mediu mai adaptabil și mai solid.
Vocea 2: Individualismul inclusiv este mecanismul prin care indivizii își păstrează autonomia de gândire și capacitatea de a evalua critic amenințările demagogice. Autoritarismul se hrănește din amplificarea și inventarea de amenințări, pe care le transformă în crize existențiale pentru a controla și manipula fricile colective. În cartea sa Monarhia Fricii (ce titlu superb!), prof. Martha Nussbaum de la Universitatea din Chicago subliniază exact acest aspect: demagogii autoritari prosperă prin cultivarea fricii. Potrivit lui Nussbaum, frica hrănește alte emoții negative precum ura, invidia și resentimentul, ceea ce îi face pe oameni mai susceptibili să respingă principiile democratice și să susțină lideri autoritari care le promit protecție și siguranță. Ea explică că, în perioade de criză sau incertitudine, oamenii devin mai vulnerabili la retorica ce exploatează fricile legate de securitate economică, identitate națională și migrație. Acești lideri folosesc frica pentru a crea un sentiment de amenințare iminentă și pentru a identifica un „inamic” – adesea minoritățile sau grupurile marginalizate – care poate fi învinuit pentru toate problemele societății. Pentru a contracara această dinamică, Nussbaum sugerează că este esențial să amplificăm solidaritatea în fața agresiunilor autoritare. Aceasta este esența individualismului inclusiv: o formă de individualism care se bazează nu pe izolare, ci pe conexiunea cu ceilalți, promovând o rezistență colectivă la frica ce stă la baza demagogiei autoritare.
Vocea 3: Alianțele cu alte democrații liberale formează un pilon esențial pentru susținerea valorilor democratice pe scena globală. Parteneriatele internaționale nu sunt doar un simbol al solidarității, ci și un instrument practic care ajută democrațiile să facă față influențelor autoritare. Aceste alianțe permit schimbul de bune practici, coordonarea politicilor și răspunsuri comune la amenințări globale, cum ar fi dezinformarea sau presiunile economice și energetice. Într-o lume în care, conform lui Anne Applebaum, liderii autoritari colaborează în cadrul unei rețele informale – pe care ea o numește Autocracy, Inc. – pentru a submina valorile democratice, această solidaritate devine vitală. Applebaum argumentează că dictatori moderni, precum Vladimir Putin și Viktor Orbán, nu doar învață unii de la alții, dar își și oferă sprijin reciproc pentru a întări autoritarismul și pentru a contracara influența democrațiilor liberale. În fața acestei rețele autoritare, alianțele dintre democrațiile liberale servesc ca un scut protector, demonstrând că valorile democratice nu sunt izolate, ci fac parte dintr-o rețea globală de susținere reciprocă. În momente de criză, acest sprijin devine un antidot împotriva tentațiilor iliberale, arătând cetățenilor că democrația poate rezista și chiar domina în fața provocărilor autoritare. Prin parteneriatele lor, democrațiile contracarează eforturile liderilor autoritari de a promova autoritarismul ca model legitim și își întăresc poziția, menținându-se unite în fața amenințărilor globale.
Aceste trei voci se intersectează și întăresc structura temei principale (thema regium)– democrația ca spațiu unic de dezvoltare individuală și socială, menită să servească drept antidot împotriva „rinocerizării”, acea alunecare insidioasă către conformismul autoritar. Reziliența democratică formează baza, demonstrând că democrațiile, deși mai lente, au capacitatea de a rezista crizelor și de a se adapta fără a compromite principiile fundamentale. Subestimarea acestui aspect ar fi o greșeală gravă. Individualismul inclusiv completează această fundație, promovând gândirea critică într-un mod care încurajează solidaritatea în fața minciunii. Demagogii autoritari se hrănesc din frică și din ura față de „celălalt”; individualismul inclusiv contracarează aceste manipulări, cultivând legături sociale care reduc dependența de narațiuni polarizante și formează un scut colectiv împotriva retoricii divizive. Alianțele cu democrațiile liberale aduc sprijin pe scena globală, prin parteneriate care întăresc valorile democratice și creează un front unit împotriva autocraților ce cooperează la nivel internațional. Împreună, aceste trei voci pot furniza o apărare solidă împotriva rinocerizării, atât pe plan intern, cât și extern, susținând democrația în fața unei presiuni autoritare tot mai accentuate.Întorcându-ne la exemplul inițial, un Frederic modern ar putea solicita acum creionarea unui model democratic pe 6 voci. Nu că ar fi imposibil, dar poate ar fi mai înțelept să ne concentrăm pe aplicarea versiunii pe 3 voci și să vedem ce rezultate putem obține. Deși fragmentată, rinocerizarea este deja activă și atrage tot mai mulți adepți. Există posibilitatea ca, după 5 noiembrie, ea să capete dimensiuni globale.