„Spiritul noului radicalism este spiritul centrului – spiritul decenței umane, în opoziție cu extremele tiraniei”
Arthur M. Schlesinger Jr, The Vital Center
Articol publicat în volumul The Center Must Hold: Why Centrism is the Answer to Extremism and Polarisation, coordonat de Yair Zivan, apărut la editura Elliott & Thompson în format tipărit și electronic în 27 iunie 2024. Traducere realizată de Thomas Tolnai
Având în vedere că am scris mult (probabil dincolo de limitele moderației) despre moderație, am avut deseori ocazia să reflectez asupra relației dintre această veche virtute și centrism. Cele două concepte par conectate din mai multe puncte de vedere. Un scurt capitol din cartea mea Why Not Moderation? Letters to Young Radicals (De ce nu moderaţia? Scrisori către tineri radicali) explorează centrismul ca fațetă a moderației și pledează pentru apariția unui nou centru vital astăzi. După relectura eseului de față, mi-am dat seama că încă nu mi-e foarte clar modul în care cele două concepte sunt corelate, în pofida convingerii mele că legătura dintre ele este reală, profundă și extrem de importantă. Situarea discuției despre centrism între capitolele care tratează eclectismul și, respectiv, pluralismul nu este întâmplătoare și se datorează apartenenței conceptelor centrism, moderație și compromis, alături de civilitate și prudență, la un câmp semantic comun, din care mai fac parte și antonime precum extremism, radicalism, fanatism și bigotism.
Ce ne spun sondajele de opinie despre centrism? Metodologiile folosite sunt diferite, iar rezultatele nu sunt, desigur, infailibile. Totuși, majoritatea par să indice că puțin peste o treime dintre votanții americani de azi nu se identifică nici ca democrați (liberali), nici ca republicani (conservatori), iar aceste valori se regăsesc, cu unele variații, peste tot în lumea democratică. În aceste condiții, cum i-am putea descrie cel mai bine pe acești votanți? Sunt ei independenți? Se poate, dar este această caracterizare suficientă pentru a ne releva principiile în care cred? Sunt ei centriști? Posibil, dar și centrismul este un termen foarte greu de definit, cel puțin până astăzi. În plus, după cum argumentează volumul The Center Must Hold, există mai multe tipuri de centriști. Dar dacă i-am descrie pe acești votanți ca fiind moderați? Inclusiv acest termen a fost deseori asociat cu slăbiciunea și ezitarea sau indecizia.
E greu de negat că majoritatea independenților sunt pragmatici, nu extremiști. Aceștia sunt deschiși față de compromisuri în măsura în care ele promit să genereze rezultate pozitive tangibile pentru viețile lor. Acești votanți sunt de multe ori nemulțumiți de establishment și sunt mai preocupați să-și rezolve problemele decât să se lanseze în vechi dispute ideologice sau noi cruciade. Ei sunt receptivi la mesaje venite de la candidați de culori politice diferite. E foarte posibil ca independenții să reprezinte categoria de mijloc ignorată sau tăcută pe care partidele nou-apărute încearcă să o reprezinte. În multe locuri, ei sunt alegătorii indeciși, de conjunctură ale căror voturi pot determina soarta unor alegeri strânse, cum s-a întâmplat în 2016 și 2020 în Statele Unite. În sistemele politice bipartide, independenții par să aparțină unui „partid” sui generis, fără pancarte sau ierarhii, ai cărui membri s-au săturat de sloganurile stridente folosite de principalele partide pentru a câștiga tracțiune și voturi. În sistemele pluripartide, ei sunt adesea reprezentați de forțele și grupurile politice care se nasc în afara centrelor de putere tradiționale.
E greu să proiectezi viziunile independenților pe scala ideologică clasică, în pofida tendinței acestora de a se ghida după un set clar de preferințe și principii. Mulți dintre ei sunt cu siguranță moderați, cu toate că nu toți independenții (sau centriștii) sunt implicit moderați. După cum am demonstrat în alte texte, moderația nu este apanajul centrului; ea se asociază îndeaproape cu media, a cărei poziție nu este fixă pe harta politicii, ci depinde de anumite circumstanțe, percepții și judecăți. Una dintre accepțiuni plasează mereu centrul la jumătatea distanței dintre extreme, iar poziția sa poate fi identificată folosind o formulă mai mult sau mai puțin precisă. „Aurita cale de mijloc” a anticilor este diferită deoarece nu există o formulă științifică pentru a o determina. În teorie, ar putea fi considerată jumătatea distanței dintre extreme, dar nu este mereu așa. Calea de mijloc este definită în relație cu individul, care ia decizii concrete în diverse contexte. De aceea, după cum remarca odinioară David Hume, identificarea căii de mijloc este o sarcină dificilă, în lipsa unei metode clare care să poată fi folosită în acest sens. Acest lucru se datorează, în mare parte, faptului că binele și răul, de multe ori, „se intersectează treptat de o asemenea manieră încât ne fac sentimentele îndoielnice și nesigure.” Din acest motiv, moderația, care tinde spre medie, este un concept mai amplu decât centrismul și se poate manifesta pe întreg spectrul politic: la stânga, în centru și la dreapta.
Nu este niciun secret că centriștii au fost victimele constante ale scepticismului, disprețului și intransigenței ideologice într-o lume în care reafirmarea și consolidarea identității de grup sunt mai importante decât ajungerea la compromisuri rezonabile cu adversarii politici în vederea promovării binelui comun. Titlurile și subtitlurile unor articole și volume recente nu lasă loc de dubii. Conform unui astfel de articol, centriștii sunt lipsiți de realism, întrucât „tânjesc după o eră de aur care nu a existat niciodată.” Un alt text merge și mai departe, adăugând o nuanță de sarcasm și ironie: „Centriștii văd o planetă în flăcări, un rasist la Casa Albă, dar pledează pentru moderație.” Un articol și mai categoric declară că centriștii mai degrabă decât extremiștii „sunt cei mai ostili democrației.” Mesajul principal pe care-l transmit acești critici și sceptici (în mare majoritate, deși nu în exclusivitate, dinspre stânga radicală) este că centrul a murit deja sau că reprezintă o „capcană mortală” în epoca noastră, caracterizată de hiperpolarizare și tribalism. Prin urmare, cine ar vrea să-l adopte?
Întrebarea pare retorică, mai ales în paginile de față. Nu e deloc neobișnuit ca centriștii să fie etichetați ca slabi, superficiali și indeciși. Unii îi consideră molâi, nătângi sau lipsiți de curaj. Lașitatea, lipsa de moralitate și duplicitatea sunt și ele incluse de critici pe lista cu păcate imaginare ale centriștilor. Aceștia susțin că centrul reprezintă o înfundătură și nu ezită să declare centrismul depășit sau dispărut. Cei mai generoși critici afirmă chiar că, deși încă mai au inima pură, centriștii au mintea confuză, plină de sloganuri și platitudini despre compromis și bun simț. Conform acelorași argumente, centriştii sunt mai degrabă sentimentali decât pragmatici și lasă optimismul să primeze, în detrimentul scepticismului. Ca atare, ei nu au nicio șansă de succes în politica contemporană.
Lucrurile nu au stat însă mereu așa. În urmă cu doar patruzeci de ani, centriștii (din ambele partide) reprezentau cam 60% din Senatul Statelor Unite. Între timp, ei au devenit victimele marilor donatori, necruțătoarelor alegeri primare și manipulării circumscripțiilor electorale. În urma atacului asupra Capitoliului din 6 ianuarie 2021, după cum afirma autorul unui articol recent din The Economist, „doar calcule politicianiste cinice ar putea determina centrul decent al Americii să se poziționeze echidistant față de cele două partide.” E greu de stabilit un centru echidistant între cele două extreme câtă vreme „un partid aflat în mâinile lui Donald Trump este periculos în privințe în care partidul controlat de Joe Biden nu este.” Unul dintre partide – Partidul Republican – pare astăzi mult mai disfuncțional decât celălalt, devenind „un rebel insurgent … insensibil la argumentele tradiționale bazate pe fapte, probe și știință.” A căuta un centru echidistant între cele două nu pare o decizie înțeleaptă în aceste condiții.
E important de notat că centrismul poate îmbrăca, și de multe ori chiar îmbracă, multe forme și culori. Imposibilitatea unei anumite forme nu exclude apariția altora. Centrul a reprezentat, în anumite situații, un termen ambiguu, fiind predispus unor utilizări (de multe ori abuzive) pentru diverse agende (majoritatea nerespectând definiția pe care acest volum o acordă centrismului). Istoria ne oferă câteva exemple în acest sens. În perioada imediat următoare Revoluției Franceze, a apărut un „centru extrem” în Franța, care, conform criticilor săi, a fost locul în care politicieni oportuniști s-au întâlnit și au gândit strategii de acaparare și menținere a puterii. În secolul al XIX-lea, liberalismul s-a dezvoltat ca doctrină a centrului sau a justei măsuri, însă prioritățile, temerile și speranțele sale s-au modificat constant, conferind zonei de mijloc diferite forme și priorități de-a lungul timpului. Ca centriști, liberalii au început să se teamă de despotism și de fanatismul religios, încercând apoi să găsească o cale de mijloc între revoluție și reacțiune, înainte de a se confrunta cu ascensiunea socialismului și puterea proletariatului. „Centrul vital” pentru care a pledat Arthur Schlesinger Jr. la începutul Războiului Rece a pornit de la prezumția că „comunismul nu reprezintă valul viitorului, fiind, mai degrabă, o etapă trecătoare pe care unii ar putea-o adopta temporar în căutarea modernității.” Cea mai modestă agendă a sa era în opoziție totală cu politica maximalistă adoptată atât de extrema stângă, cât și de extrema dreaptă.
Care este situația astăzi? Centrul la care unii visează nu trebuie sub nicio formă identificat cu politica convențională a centrului spectrului politic actual, care „se deplasează pe măsură ce spectrul se deplasează”, fără o busolă clară. El nu reprezintă nici o simplă reacție la excesele neoliberalismului sau ale culturii woke. În această privință, mă poziționez alături susținătorii unui centru robust, realist și vital, care îmbrățișează eclectismul și pragmatismul. Este acesta un obiectiv utopic în circumstanțele actuale? Nu cred. După cum am susținut în Why Not Moderation?, acest nou centru vital nu poate și nu trebuie să depindă de inițiativele extremelor. Este de datoria sa să definească temele de dezbatere și să forțeze extremele să reacționeze. Un astfel de centru este mai mult decât o banală abordare bazată pe echilibrul dintre puteri care urmărește să obțină un simplu balans în competiția dintre diverse forțe și grupuri politice din societate. Noul centru vital, cel care îmbrățișează moderația, se bazează pe câteva principii fundamentale.
În primul rând, „[centrul] respinge orice formă de exclusivitate şi univocitate care riscă să degenereze în fanatismul și bigotismul unor cauze unice (avort, libertate de exprimare, politica identitară, cultura woke etc.).” Ca o formă de eclectism, centrul onorează complexitatea și hibriditatea vieții care poate fi contemplată prin intermediul mai multor lentile și din perspective diferite. Mai presus de toate, el respinge orice „fantezie a plenitudinii”, conform căreia putem identifica un singur interes, principiu sau valoare primordială care trebuie să se poziționeze în centrul vieții sociale și politicilor publice. Susținătorii acestui nou centru vital cred că în societatea modernă este imposibil să găsești un singur centru de comandă care să aibă soluţii la toate problemele. Criticii capitalismului, precum Karl Polanyi și adepții săi, respectiv criticii actuali ai neoliberalismului, de la Wendy Brown la Quinn Slobodian, percep, uneori, piața liberă exact ca pe un singur centru de comandă. Aceștia afirmă că societatea modernă a devenit o societate a unei vaste piețe guvernate exclusiv de logica pieței libere, reglementate exclusiv de cerere și ofertă. Totuși, după spusele unui alt economist, Wilhelm Röpke, multe dintre aspectele vieții rămân dincolo de sferele cererii și ofertei, fiind în mare parte neafectate de ele. Prietenia, eleganța, noblețea și frumusețea, de exemplu, nu sunt și nu vor fi niciodată guvernate de principiile pieței libere. Aceste aspecte ale vieții nu sunt mai puțin importante nici în viețile noastre cotidiene, nici din perspectiva în care abordăm guvernarea.
În al doilea rând, atunci când îmbrăţişează soluţii eclectice din punct de vedere ideologic, susținătorii centrului vital admit că viețile noastre acoperă o multitudine de sfere care, la rândul lor, respectă principii axiale diferite, conform argumentelor expuse de Daniel Bell în urmă cu cinci decenii. Sfera tehno-economică are ca principiu axial rațiunea funcțională, în vreme ce cea politică urmărește legitimitatea în conjuncție cu competiția liberă și statul de drept. Sfera culturală se bazează pe simbolismul expresiv, la care se atașează autenticitatea personală și realizarea de sine. Autonomia fiecăreia dintre cele trei sfere trebuie respectată, întrucât acestea urmăresc logici diferite și au ritmuri diferite de schimbare. De multe ori, între ele, apar tensiuni și contradicții care nu trebuie evidențiate. Un criteriu adecvat uneia dintre cele trei sfere va fi probabil inadecvat pentru celorlalte două. Profitul, de exemplu, este un parametru al economiei, dar nu și al politicii sau al culturii. Centrismul înțelege și acceptă această complexitate. Aplicarea abordării adecvate problemei potrivite, la momentul potrivit este unul dintre principiile fundamentale ale centrului vital, în accepțiunea mea.
Câteva exemple ar putea fi de folos aici. O poziție centristă nu poate funcționa bine în probleme formulate în termenii ori/ori, de regulă, în ceea ce privește aspecte morale sau religioase; ea ar putea fi eficientă însă în aspecte concrete care acceptă rezolvări graduale, precum impozitarea, infrastructura, imigrația, plafonarea datoriilor, reducerea deficitului, sănătatea, regimul armelor, reducerea costurilor medicamentelor cu prescripție sau reducerea poluării aerului și a apei. Astfel de teme au o importanță vitală pentru votanți și se pretează soluțiilor pragmatice centriste. Cu toate acestea, ele nu sunt dezbătute des în presă, deoarece nu evocă contrastele categorice care atrag atenția publicului larg, acaparându-le imaginația.
Un alt bun exemplu în acest sens este educația. Ar fi greșit să aplicăm criteriile stricte ale eficienței economice pentru evaluarea și finanțarea învățământului preuniversitar și universitar. Universitățile fidele misiunilor pe care și le-au asumat sunt organizații non-profit care caută să inoveze în mod constat și care nu rămân captive trecutului, refuzând să se adapteze prezentului. Acestea au fost dintotdeauna instituții fragile care au încurajat studiul unor materii obscure și bizare cu o utilitate aparent îndoielnică. Abraham Flexner, director fondator al Institute for Advanced Study din Princeton, susținea odinioară că „aprofundarea acestor satisfacții inutile devine în mod neașteptat sursa din care derivă un gen utilitate cu o valoare nebănuită.” O abordare centristă a educației ar onora „utilitatea cunoștințelor inutile” și ar încerca totodată să promoveze reformele necesare pentru a contracara birocratizarea în creștere a instituțiilor noastre de învățământ superior, să ofere oportunități de învățare unui public cât mai larg și să promoveze libertatea neîngrădită a cercetării și a dezbaterilor. Pe de altă parte, o astfel de abordare centristă nu ar susține nici argumentele radicale ale autorilor Proiectului 1619, nici tonul conservator al Proiectului 1776, care reprezintă două viziuni ideologice asupra trecutului Americii. Mai degrabă, ea ar încerca să amplifice dezbaterea cu privire la realitatea sclaviei și rasismului din istoria SUA, omagiind în același timp realizările de necontestat ale Părinților Fondatori care au creat Constituția imperfectă, dar durabilă a Americii.
În al treilea rând, centrul vital încearcă să aibă o viziune realistă și acceptă că există mai multe tipuri de poziții centriste bazate pe natura și amploarea (scara) problemelor implicate. Conform acestei viziuni, bunul politic nu este unidimensional, ci multidimensional. Problemele de politică nu sunt albe și negre, ci gri; implică mereu inevitabile compromisuri și costuri dureroase. În multe cazuri, nu există o metodă absolută de a determina cea mai bună cale de acțiune; ne confruntăm cu o multitudine de bunuri, valori, viziuni și opinii. În loc să alegem între bine și rău, suntem adesea obligați să alegem între ceea ce este parțial bine și ceea ce este parțial rău.
Centriștii de această factură sunt realiști care se adaptează contururilor mereu schimbătoare ale vieții politice; nu sunt obsedați de o singură idee sau temă. Ca moderați, ei pot susține un guvern limitat, dar pot promova politici sociale rezonabile; sunt cu mult mai puțin ideologici și cu mult mai pragmatici în ceea ce privește dimensiunea guvernului decât vechea stângă și vechea dreaptă. Pot fi conservatori din punct de vedere moral și religios, dar radicali în alte privințe (cultură sau viața privată). Acești centriști nu cred în existența unui calapod universal capabil să ofere soluții perfecte tuturor problemelor complexe. Einu cred în șabloane sau panacee miraculoase, ci apreciază complexitatea și hibriditatea care reflectă realitatea mai bine decât teoriile ambițioase care caută soluţii ce se potrivesc în mod universal.
Nivelul la care sunt adresate aceste probleme are de multe ori o importanță uriașă. În Statele Unite, o poziție pragmatică centristă în privința unei probleme precum reforma educației sau a poliției ar putea fi eficientă la nivel local, în vreme ce soluțiile centriste cu privire la infrastructură, sănătate sau surse de energie regenerabile ar putea fi mai eficiente la nivel statal sau federal. Acesta este un alt mod de a spune că amploarea și dimensiunea contează. Anumite probleme se pot rezolva mai bine la nivel local prin soluții bazate pe cooperare și asocieri voluntare. Altele necesită intervenția guvernului și a instanțelor la nivel statal sau federal.
Acesta este motivul pentru care centriștii susțin că e nevoie să trecem dincolo de dihotomiile clasice precum piață și stat, stânga și dreapta și să implementăm soluții eclectice care par a fi hibride din punct de vedere ideologic. Centriștii acceptă că societatea modernă nu mai poate fi interpretată ca o rețea holistică perfect integrată. După cum afirmau Elinor și Vincent Ostrom, alături de colaboratorii lor asociați cu școala de la Bloomington, trebuie să trecem dincolo de piață și stat și să explorăm guvernanța policentrică a sistemelor sociale, economice și politice complexe. Policentrismul este central oricărei agende centriste, afișând un scepticism egal față de soluțiile care recomandă simplist fie statul, fie piața. Centriștii cred că funcționarea democrației depinde de un echilibru între principii concurente, vechile ideologii comprehensive eșuând să ofere un astfel de echilibru.
În concluzie, centrul vital (ca fațetă a moderației) poate fi eficient, însă doar dacă este animat de o credință militantă, realism și curaj. Există o diferență uriașă între parodia centrului care crede în posibilitatea eliminării conflictelor din politică prin deliberare rațională și consens bipartizan și un centru robust care face casă bună cu politicile pragmatice fără a se deda unor compromisuri obscene. Ca moderați, centriștii sunt conștienți că trebuie să accepte pluralismul valorilor politice, al principiilor și bunurilor – libertate, egalitate, justiție, intimtate, comunitate etc. – precum și constrângerile inevitabile ale vieții sociale și politice. Într-o perioadă caracterizată de tentația unor agende radicale ce promit schimbări pe scară largă, comprehensive și rapide („Secați mlaștina”, „Eliminați controlul migrației la graniță”, „Medicare pentru toți”, „Anulați toate datoriile studenților”), centriștii pot și trebuie să reafirme virtuțile și puterea incrementalismului. Ei trebuie să le reamintească tuturor că (de cele mai multe ori), gradualismul nu echivalează cu falimentul moral, așa cum susțin radicalii, iar reformele incrementale pot reprezenta adesea „cea mai bună cale de a adresa problemele sociale într-un context în care este tot mai dificil să ajungem la consens cu privire la aspecte de bază și cu atât mai puțin cu privire la intervenții pe scară largă.”
Criticii le vor reproșa centriștilor o așa-zisă lipsă de consecvență, însă aceștia din urmă nu își asumă o conduită perfect consecventă și nu urmăresc nici eliminarea contradicțiilor sau tensiunilor vieții. Ceea ce își asumă, în schimb, este transformarea lor într-o sursă de vigoare. Valorile de bază ale centriștilor sunt moderația, onestitatea, modestia și respectul pentru nuanțe. Acestea îi determină să acționeze gradual, îmbinând adesea poziții opuse și respingând alternativele superficiale sau opțiunile binare simpliste. Atunci când sistemul politic pe care doresc să-l reformeze nu rezonează cu teoriile și principiile lor, nu încearcă să demoleze sistemul, cum sunt tentați radicalii s-o facă. Genul lor de incrementalism prezintă avantajul suplimentar de a fi o abordare democratică, în condițiile în care nu se concentrează pe o singură cale ce-ar trebui acceptată de toată lumea. El pornește de la premisa că există mai multe căi posibile de a reforma societatea și că e nevoie de experimente şi reevaluări constante pentru a stabili cea mai eficientă cale. Pentru un astfel de centru merită să luptăm astăzi, într-o perioadă de hiperpolarizare și intransigență ideologică, în care viitorul democraţiilor liberale este din nou în cumpănă.
1 Arthur M. Schlesinger Jr, “Not Left, Not Right, But a Vital Center,” The New York Times, 4 April 1948
2 4. The “Vital Center” as a Face of Moderation
3 Vezi dezbaterea extensive asupra acestui subiect în Michelle Diggles and Lanae Erickson Hatalsky, “The State of the Center” (Washington DC: Third Way, 2014).
4 Yair Zivan, coord., The Center Must Hold: Why Centrism is the Answer to Extremism and Polarisation (Elliott & Thompson, 2024)
5 Aurelian Craiutu, A Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748–1830 (Princeton: Princeton University Press, 2012), pp. 19–22
6 trad. n., David Hume, Essays: Moral, Political, and Literary (Indianapolis: Liberty Fund, 1985), p. 46.
7 trad. n. Aaron Bastani, “Centrists are Pining for a Golden Age that Never Was,” Jacobin (8 September 2020), https://www.jacobinmag.com/2020/09/centrism-clinton-bush-party-pol-itics?fbclid=IwAR0LZZYl4V2ubo08SokkGF-X9-wxgyH3P-M0I-_Xu-5A-ltPaTxQtCtWBLzk.
8. trad. n. John Patrick Leary, “The Third Way Is a Death Trap,” Jacobin (3 August 2018), https://jacobinmag.com/2018/08/cen-trism-democratic-party-lieberman-ocasio-cortez
9. trad. n. David Adler, “Centrists Are the Most Hostile to Democracy, Not Extremists,” The New York Times (23 May 2018), https://www.nytimes.com/interactive/2018/05/23/opinion/interna-tional-world/centrists-democracy.html?mtrref=www.google.com&assetType=PAYWALL&fbclid=IwAR0m3HvKhZ4h-02QwNo65XtBcehKHxxdy9PCNw6mNrY5JbPRdWA5Sr-0WsT9Y.
10. Osita Nwanevu, “Centrism is Dead,” Slate (25 July 2018), https://slate.com/news-and-politics/2018/07/third-ways-centrism-is-dead-the-left-has-already-won-the-debate-over-the-democratic-party.html.
11. trad. n. Lexington, “Manchin in the Muddle,” The Economist (22 July 2023), p. 21
12. trad. n. Ibid.
13. trad. n. Thomas E. Mann and Norman J. Ornstein, It’s Even Worse Than It Looks: How the American Constitutional System Collided with the New Politics of Extremism (New York: Basic Books, 2012), p. xiv.
14. On liberalism as a doctrine of the center, see Alan S. Kahan, Freedom From Fear: An Incomplete History of Liberalism (Princeton: Princeton University Press, 2023)
15. trad. n. Arthur M. Schlesinger Jr, The Vital Center: The Politics of Freedom (Boston: Houghton Mifflin, 1962), pp. x–xi.
16. trad. n. Karol Soltan, “Liberal Conservative Socialism and the Politics of a Complex Center,” The Good Society, 2002, 11(1): p. 22.
17. trad. n. Craiutu, Why Not Moderation?, p. 125
18. trad. n. Leon Wieseltier, “The Radical Liberal,” White Rose (12 February 2021), https://whiterosemagazine.com/the-radical-liberal/
19. Wilhelm Röpke, The Humane Economy: The Social Framework of the Free Market (Wilmington, DE: Intercollegiate Studies Institute, 1998), p. 89.
20. Vezi Daniel Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism (New York: Basic Books, 1976).
21. Vezi Craiutu, Why Not Moderation?, pp. 129–34
22. trad. n. Abraham Flexner, The Usefulness of Useless Knowledge (Princeton: Princeton University Press, 2017), p. 52. I have commented on these issues in Craiutu, ‘Liberal Education as Spiritual Exercise: On the Life of the Mind in the Age of Social Media’, in Justin B. Dyer and Constantine C. Vassiliou (eds.), Liberal Education and Citizenship in a Free Society (Columbia: University of Missouri Press, 2023), pp. 173–96.
23. Pentru mai multe detalii despre aceste proiecte, vezi https://www.nytimes.com/interactive/2019/08/14/magazine/1619-america-slavery.html; https://trumpwhitehouse.archives.gov/wp-content/uploads/2021/01/The-Presidents-Advisory-1776-Commission-Final-Report.pdf; https://1776projectpac.com/
24 Vezi Craiutu, Faces of Moderation, p. 128
25 Elinor Ostrom, “Beyond Markets and States: Polycentric Governance of Complex Economic Systems,” Nobel Prize lecture, 8 December 2009. For a public policy agenda ‘beyond market and democratic fundamentalism’, also see Brink Lindsey et al., The Center Can Hold: Public Policy for an Age of Extremes (Washington DC: Niskanen Center, 2018), https://www.niskanencenter.org/the-center-can-hold-public-policy-for-an-age-of-extremes/
26 trad. n. Greg Berman and Aubrey Fox, The Case for Incremental Change in a Radical Age (Oxford: Oxford University Press, 2023), p. 7.
27. Ibid., p. 159
28. Ibid., p. 8.
