Din motive diferite față de cele avute în vedere de Élisabeth Badinter, alegerile parlamentare din finalul anului 2024, din România par să valideze, ca experiență de viață, ceea ce spunea autoarea franceză octogenară cu un anume prilej: „O a doua societate se impune într-o manieră insidioasă în sânul Republicii noastre, întorcându-i spatele acesteia, vizând în mod explicit separatismul, și chiar secesiunea”. Evoluțiile dezvăluite cu prilejul votării masive a unui cvasi-anonim popularizat cu ajutorul TikTok și finanțate de forțe politice neloiale propriilor partide – sau dezamăgite secret de acestea – manipulate, după toate semnalele emise de serviciile secrete interne și, mai ales externe (dar amicale), de Federația Rusă, nu pot fi expediate doar prin referire la malversațiunile politicienilor și la acțiunile războiului hibrid antieuropean. „De unde nu este foc nu iese fum” spune o vorbă bătrânească de pe la noi, deci dacă în societatea românească a acestui timp nu existau germenii unor evoluții de felul celor observate, nici „jocurile de gleznă” ale demagogilor lipsiți de scrupule, nici manevrele hackerilor ruși ori/ și chinezi în spațiul virtual frecventat de români nu ar fi avut impactul obținut.
Noutatea – relativă, desigur – este că separatismul ori secesionismul nu se referă la „ruperea” țării în termenii ventilați până la plictis în spațiul nostru public. Nu ungurii sunt producătorii de falii și de sciziuni, oricât de distanțați față de evoluțiile din restul țării s-ar dori sau ar putea părea secuii, să zicem (pentru racordarea cărora la dezvoltarea din restul țării s-ar fi putut și s-ar putea face mult mai mult). Și nu despre rupturi teritoriale este vorba, chiar dacă frustrați ai Trianonului și autonomiști – ardeleni ori moldoveni – se fac auziți în spațiul public. Acest separatism, secesionismul probat electoral, manifestat prin vot, dar și vocal, autodesemnat ca protest „anti-sistem”, identificat ca antieuropenism și antioccidentalism, dar și ca un amestec de stângism („naționalizarea mijloacelor de producție”) și fascism („suveranism”), plămădit, așadar, din elemente ideologice de origini diverse, lipite la încropeală cu efuziuni pseudo-creștine (de fapt, new age) se afirmă în rândul românilor, fie ei din țară ori din străinătate. El amintește, de altfel, izbitor de unirea contrariilor – oximoronia ori coincidentia oppositorum – din vremea ceaușismului flamboaiant, când vechile sloganuri marxist-staliniste, întemeiate pe internaționalismul proletar, au făcut loc în unele breșe atitudinilor ultranaționaliste, tezelor xenofobe și antisemite strecurate în discursurile oficiale de la cel mai înalt nivel și puse în practică prin noile directive culturale pro0movate de cuplul dictatorial. Era, de fapt, și atunci, o continuare a altor premise, una imposibilă, aparent, de vreme ce era vorba despre preluarea modelului de cocteil încercat mai devreme, în plină epocă interbelică, de legionari. Căci ideologia de extremă dreaptă a acestora, atâta câtă a existat și s-a evidențiat fără a fi beneficiat de mari reflecții teoretice, a mixat, amalgamat ori amestecat – toate variantele de formulare merg aici – o thanatologie argumentată păgân, prin trimitere la practicile rituale ale geto-dacilor (sacrificiul suprem liber asumat), retorica creștină ortodoxă (filetismul, elemente de ascetism cu ascendență isihastă) și neaoșismul (variantă de țărănism altfel decât la PNȚ).
Ceea ce se poate constata deci, în această linie, este un mixism ideologic caracterizat de improvizație, de punerea împreună a unor elemente ce se bat cap în cap și care exclud atât coerența, deci meditația profundă și riguroasă, cât și participarea autentic afectivă, adică implicarea adâncă, la nivelul convingerilor, a rapsozilor acestor amestecuri dubioase care, în plus, sunt și kitsch, dintr-un punct de vedere estetic. De la paradele voievodale la manifestațiile omagiale pe seama lui Ceaușescu, din anii 1970 și 1980, la voievozii pictați pe zidul exterior al sediului partidului – obscur – al fostei prim-ministru, Viorica Dăncilă, în București drumul e drept și neted. Îl parcurge Călin Georgescu pe cal – ca Avram Iancu, precum Căpitanul și aidoma lui Putin – și îl parcurg și Diana Șoșoacă și George Simion, ambii cu ii, bunde, ornate cu tricolor (da, și drapelul este confiscat, încă din vremea când, la Cluj, Gheorghe Funar, primarul de jalnică memorie, îl pictase pe cutiile stradale de gunoi și pe băncile din parcul municipal, invitând trecătorii să arunce în el gunoaiele și să își odihnească dosurile).
Să nu ne amăgim însă: la actuala stare de spirit a contribuit și contribuie și lipsa de educție rațională, slaba performanță a învățământului românesc. Neavând idei pentru a răspunde problemelor cu care se confruntă, oamenii se refugiază în brațele religiei, ceea ce nu este o noutate. Surprinde, poate, faptul că, în loc ca asta să ducă la o bună cunoaștere a Bibliei și teologiei, este doar prilejul unor derapaje în aproximativul religios, în manifestări de venerație tumultoasă, neclară, care au de a face mai mult cu pelerinajele și adorația medievală a moaștelor decât cu o fervoare spirituală de altitudine metafizică. Nevoia de adorare a unor prelați din a doua jumptate a sec. al XX-lea, promovată și de Biserică, este rezultatul unei concepții foarte permisive cu privire la sanctitate și sanctificare. Ea s-a lăsat constatată și atunci când Vodă Ștefan cel „grabnic vărsătoriu de sânge” a devenit sfânt național, și când Constantin Brâncoveanu, „altân bey”, vestit pentru arghirofilia lui, a dobândit un statut similar, socotindu-se că martiriul său – autentic – s-a datorat credinței creștine, și nu refuzului de a preda otomanilor conturile sale financiare din depozitele venețiene, cum se pare că a fost de fapt. S-ar zice că Biserica se bazează mai mult pe un anume ethos public decât pe criterii canonice ferme. Or, în asemenea condiții, fervoarea din jurul lui Călin Georgescu, evlavioasă și fanatică la unii, intransigentă și radicală la alții, amintește nu atât de pioșenia populară încurajată de regalitate de la Maglavit – deși a fost amintită și aceasta – cât de fanatismul răzvrătitor al mișcărilor milenarist-ortodoxe puse în mișcare de Patriarhia Sârbă în Banat și Transilvania în sec. al XVIII-lea, când Visarion Sarai călugărul a fost însoțit frenetic de mulțimi de țărani asmuțite contra greco-catolicismului și când Sofronie din Cioara s-a opus, la rândul lui, aceleiași mutații confesionale încurajate de Curtea vieneză și răsplătită în plan social și politic cu niște noi drepturi.
Învinse o vreme de curentul pro-occidental, filoeuropean și democrat-liberal în sensul cel mai larg al cuvântului, aceste tendințe și forțele purtătoare de astfel de imbolduri și-au făcut simțită cu o anume forță prezența în societate din nou, animate de noi energii. Nu trebuie, totuși, confundate, circumstanțele potențatoare cu însăși existența lor. Ele, se vede, au și vechime, și continuitate, chiar dacă nu neapărat în bătaia relfectoarelor, tot așa cum și tendințele rusești de a destructura statalitatea românească au o istorie destul de îndelungată. Această „a doua societate” românească este, deocamdată, autohtonă, genuină. Într-o generație sau două ea poate dobândi culoarea unei confesiuni radicale necreștine, precum în Occident, pretinzând ceea ce combăteau odinioară Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, Ion Vodă cel Cumplit și Mihai Viteazul: moschei și dreptul la egalitate cu restul religiilor țării al unui islam radical. Deocamdată însă, răzvrătirea anti-sistem a extremei drepte din țară nu înseamnă decât… contestarea statului român, a legitimității și a formei lui pe tipar occidental. Chiar dacă merge până la violență verbală și fizică, amenințări și „promisiuni” anihilante.