Alegerile prezidențiale din România se apropie rapid, însă, spre deosebire de marile confruntări din trecut, unde mizele erau clar conturate (democrație ‚originală’ versus democrație liberală în 1990, stagnare versus integrare europeană în 1997, stat autoritar versus consolidare democratică în 2004, oligarhie versus democrație în 2009, restaurație cleptocratică versus orientare vestică în 2014), anul acesta atmosfera este cam neobișnuită. Temele majore legate de politica externă și internă a țării abia dacă sunt menționate. În schimb, alegerile par să se contureze mai degrabă ca un spectacol de divertisment televizat, unde liderii sunt evaluați mai mult pe baza atacurilor ironice pe care și le adresează reciproc sau a ieșirilor primitive ale celor din tabăra naționalist-putinistă. Prioritatea pare să fie coborârea ștachetei cât mai mult, undeva la nivel de gratare si taraf, astfel încât candidații intrați în cursă să nu pară stânjeniți (cu una-doua exceptii) atunci când vor trebui să explice publicului larg viziunea lor asupra traiectoriei țării pentru următorii cinci ani. E ca și cum, la un examen de admitere la facultate, subiectele ar fi adaptate pentru nivelul clasei a V-a, astfel încât chiar și repetenții sau cei care și-au luat diploma de bacalaureat cu întârziere să poată lăsa o impresie favorabilă.
Problemele nu sunt puține și nici neimportante, iar ignorarea lor nu înseamnă că vor dispărea în neant. Războiul din Ucraina a schimbat deja arhitectura de securitate europeană, iar alegerile din SUA o vor influența și mai mult. Modelul de prosperitate economică europeană este în transformare și necesită schimbări de substanță. Pe plan intern, o criză economică are șanse să se concretizeze în următorii doi ani, iar regresul în justiție este deja vizibil. Dacă adăugăm și situația tinerilor, care își văd viitorul din ce în ce mai puțin în țară, avem deja un tablou destul de complex al provocărilor pentru viitorul lider. Aceste probleme nu vor dispărea doar pentru că liderii politici refuză să le discute. Ele vor reveni, cu siguranță, în ianuarie 2025, însă atunci ar putea fi prea târziu să ne dăm seama dacă persoana aleasă are cunoștințele, capacitatea sau voința necesară pentru a le înfrunta. Este, de asemenea, adevărat că performanța electorală a liderilor politici poate fi uneori înșelătoare și că viziunea și competențele demonstrate în competiția electorală se pot dovedi destul de modeste la contactul cu realitatea. Așa cum susținătorii încrezători în victoria lui Emil Constantinescu sau cea a lui Klaus Iohannis au avut ocazia să constate, realitatea post-electorală poate fi mult diferită de promisiunile de campanie.
Tocmai din acest motiv, este important să reflectăm puțin asupra ideii de leadership politic. Ce înseamnă leadership politic? Care sunt trăsăturile esențiale de reținut atunci când evaluăm performanțele aspiranților și în ce măsură sunt aceste trăsături relevante în contextul politic românesc, mai ales în alegerile din această toamnă? În esență, leadershipul politic reprezintă abilitatea unor personalități de a articula și implementa politici publice menite să influențeze, să ghideze și să guverneze întreaga societate, definind în același timp poziția unei națiuni în contextul politicii internaționale. Leadershipul autentic nu se rezumă doar la exercitarea puterii, ci implică și capacitatea de a induce schimbări durabile. Un lider de succes trebuie să dețină asadar o viziune clară, o strategie bine definită și să fie capabil să gestioneze, cu flexibilitate, provocările sociale, economice și internaționale. Discuția pe care o propun prin această contribuție nu își dorește să fie nici exhaustivă, nici categorică, ci mai degrabă să ofere un spațiu de reflecție care să ne ajute să privim dincolo de standardul lamentabil de scăzut al campaniei electorale din acest an. Încep prin a evidenția reflecțiile unor gânditori politici de seamă asupra a cinci atribute esențiale ale leadershipului politic. Deși selecția este inevitabil limitată de spațiu, ea acoperă o paletă suficient de largă de gânditori politici, tocmai pentru a surprinde elementele de continuitate în timp și a identifica trăsăturile de leadership care s-au dovedit durabile și relevante. Cinci trăsături esențiale ies în evidență în teoriile politice dezbatute de-a lungul timpului, ilustrând diferite elemente de formare a unui lider autentic.
1. Viziune Strategică și Înțelepciune Practică
Platon (circa 427–348 î.e.n.), unul dintre cei mai importanți filosofi ai lumii antice, a asociat leadershipul politic cu virtuțile morale și intelectuale. În lucrarea sa Republica, Platon a introdus conceptul de „rege-filozof”, subliniind că un lider trebuie să fie, înainte de toate, un gânditor și un înțelept. Prin educația și pregătirea sa, acesta trebuie să fie capabil să discearnă formele profunde de bine și rău, guvernând în interesul cetății. Acest model de lider ideal a influențat gândirea unor conducători precum Marcus Aurelius și Frederic cel Mare al Prusiei, deși si-a mai pierdut din strălucire în epoca modernă. Aristotel (384–322 î.e.n.), discipolul lui Platon, a dezvoltat o abordare mai practică a leadershipului, introducând conceptul de phronesis, sau „înțelepciune practică”, esențială în luarea deciziilor politice. În Politica, Aristotel susține că un lider trebuie să guverneze pentru binele comun și să mențină un echilibru între diferitele forme de guvernare, pentru a preveni abuzurile de putere. Viziunea sa pragmatică presupune ca liderul să acționeze rapid și eficient în funcție de circumstanțele politice și sociale. Această idee de leadership poate fi comparată cu acțiunile lui Golda Meir (1898–1978), fostul prim-ministru al Israelului, care, în timpul Războiului de Yom Kippur, a demonstrat o înțelepciune practică remarcabilă. Meir a luat decizii diplomatice și militare rapide și decisive într-un moment crucial pentru supraviețuirea Israelului, reușind să gestioneze atât criza internă, cât și relațiile internaționale, asigurând sprijinul necesar în fața unui pericol existențial.
2. Integritate Morală și Responsabilitate
In perioada medievală, liderii erau percepuți nu doar ca oameni de stat, ci și ca figuri morale. Sf. Augustin din Hipona(354–430), în lucrarea sa De Civitate Dei (Cetatea lui Dumnezeu), a dezvoltat o teorie a responsabilității politice profund ancorată în religie. Augustin sublinia că adevăratul leadership nu constă în căutarea puterii, ci în oferirea de îndrumare morală, prin servirea comunității cu umilință și dreptate. Într-o lume seculară modernă, această viziune poate fi tradusă ca un apel la un leadership bazat pe principii etice și responsabilitate față de binele comun, și nu pe dorința de dominație. Mai târziu, Toma d’Aquino (1225–1274) a combinat filosofia aristotelică cu doctrina creștină, dezvoltând conceptul de leadership ca o ierarhie naturală orientată către binele comun. În Summa Theologica, d’Aquino subliniază importanța justiției, prudenței și datoria liderului de a ghida oamenii nu doar către bunăstarea materială, ci și către împlinirea spirituală. Pentru el, un lider adevărat guvernează în conformitate cu legea divină și legea naturală, fiind un model de moralitate și virtute. În termeni seculari moderni, această abordare scoate în evidență necesitatea unui leadership centrat pe etică umanistă. Un exemplu modern de integritate morală în leadership este Eleanor Roosevelt (1884–1962), care, deși nu a deținut o funcție politică tradițională, este recunoscută pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul drepturilor omului. Ca președintă a Comisiei pentru Drepturile Omului din cadrul ONU, Roosevelt a jucat un rol esențial în redactarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, consolidând ideea că liderii trebuie să acționeze în apărarea drepturilor și demnității fiecărui individ.
3. Pragmatism și Adaptabilitate
În perioada Renașterii, Niccolò Machiavelli (1469–1527) a revoluționat percepția asupra leadershipului politic, punând accent pe pragmatism și realism. În celebra sa lucrare Principele, Machiavelli argumentează că liderii trebuie să fie pregătiți să utilizeze orice mijloc necesar pentru a menține stabilitatea și puterea statului, chiar dacă asta implică manipulare, înșelăciune sau forță. Pentru Machiavelli, adaptabilitatea și capacitatea de a răspunde rapid la schimbările din contextul politic și social sunt esențiale pentru un lider de succes. Acest tip de leadership poate fi interpretat astăzi ca un apel la flexibilitate și realism în fața provocărilor globale, unde idealurile trebuie uneori ajustate pentru a se conforma realității. Thomas Hobbes (1588–1679), în lucrarea sa Leviatanul, a dezvoltat ideile lui Machiavelli, propunând un model de leadership destul de sumbru, preferat insa de mulți lideri autoritari moderni. Hobbes sublinia necesitatea unui lider puternic, capabil să impună o autoritate absolută pentru a preveni haosul și dezintegrarea socială, considerând că natura umană, fiind în esență egoistă și violentă, necesită un control centralizat pentru a menține ordinea și stabilitatea în societate. Într-un context modern, această viziune ne amintește de nevoia de echilibru și de gestionarea atentă a puterii în fața provocărilor contemporane, dar într-un mod care să prevină alunecarea spre autoritarismul întunecat sugerat de Hobbes. Un exemplu contemporan de lider pragmatic și adaptabil este Henry Kissinger (1923–2023), o figură centrală în politica externă americană. În timpul Războiului Rece, Kissinger a jucat un rol esențial în deschiderea relațiilor diplomatice dintre SUA și China, navigând cu abilitate prin complexitățile geopolitice ale vremii. Pentru Kissinger, leadershipul presupunea nu doar echilibrarea lecțiilor din trecut cu incertitudinile viitorului, ci și o conștientizare profundă a fragilității umane. El era animat de sentimentul prezenței permanente a tragediei în relațiile internaționale și de imperativul de a acționa mereu „cu o premoniție a catastrofei”, în încercarea de a preveni dezastrele inevitabile in politica internationala.
4. Autoritate și Convingere
Leadershipul implică mai mult decât simpla autoritate; este o combinație de carismă, legitimitate și capacitatea de a inspira schimbări durabile. Max Weber (1864–1920), sociolog și economist german, este cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul teoriei sociale și pentru dezvoltarea conceptului de autoritate în leadership. Weber a identificat trei tipuri esențiale de autoritate: tradițională, carismatică și rațional-legală. Liderii carismatici, în special, au abilitatea de a inspira adepții prin calitățile lor personale extraordinare, câștigând respectul și loialitatea fie prin instituțiile consacrate, fie prin farmecul și influența lor personală. Carisma liderului devine un element central pentru a mobiliza oamenii și a obține sustinere pentru diferite proiecte. James MacGregor Burns (1918–2014), istoric și politolog american, este recunoscut pentru elaborarea teoriei leadershipului transformațional, un concept care a schimbat radical modul în care înțelegem leadershipul modern. În lucrarea sa Leadership (1978), bazat pe schimburi și recompense, și leadershipul transformațional, care urmărește să ridice atât liderul, cât și susținătorii săi la niveluri superioare de reflecție morală și realizări politice. El sublinia importanța valorilor și a obiectivelor pe termen lung, care transcend interesele imediate și conduc la o transformare pozitivă și durabilă în societate. Un exemplu de lider care a îmbinat aceste trăsături a fost Margaret Thatcher (1925–2013), prima femeie prim-ministru al Regatului Unit. Ea a demonstrat o autoritate carismatică, câștigând loialitatea susținătorilor săi prin personalitatea sa fermă și determinată, așa cum sublinia Weber. În același timp, ea a exemplificat leadershipul transformațional definit de Burns, prin reformele economice radicale care au remodelat pe termen lung economia britanică. Supranumită „Doamna de Fier”, Thatcher a condus cu hotărâre în fața unei opoziții puternice și a luat decizii dificile, cum ar fi implicarea în Războiul din Falklands, acționând decisiv pentru a apăra interesele naționale, chiar și în fața unor provocări majore.
5. Fragilitatea Leadershipului
Leadershipul, deși aparent solid, este extrem de fragil, mai ales atunci când liderii pierd contactul cu realitățile politice sau cu cei pe care îi conduc. Tucidide (circa 460–400 î.e.n.), în lucrarea sa Războiul Peloponesiac, a analizat în detaliu această fragilitate, explorând ascensiunea și căderea liderilor din Atena. De exemplu, Pericle, un lider remarcabil prin carisma și rațiunea sa, a condus cu succes Atena prin momente dificile, însă expediția eșuată din Sicilia, condusă de Alcibiade și Nicias, a demonstrat cât de repede pot deciziile greșite sau supraestimarea capacităților proprii să ducă la prăbușirea leadershipului. Această lecție a arătat că succesul unui lider nu este niciodată garantat; fără o conexiune permanentă cu realitatea politică și socială, orice autoritate poate să se destrame rapid. Această perspectivă este reluată și adaptată în era modernă de către Zbigniew Brzezinski (1928–2017), strateg și teoretician politic de origine poloneză, care a deținut funcția de consilier pentru securitate națională în timpul administrației Carter. În lucrările sale, precum The Grand Chessboard (1997) și Strategic Vision (2012), Brzezinski avertiza asupra pericolului deconectării liderilor de la realitatea geopolitică. El sublinia că, într-o lume globalizată și interdependentă, liderii care ignoră complexitatea și dinamica rapidă a sistemului internațional riscă să fie surprinși de evenimente neprevăzute care le pot destabiliza autoritatea. Pentru Brzezinski, un lider modern trebuie să fie extrem de vigilent în a naviga circumstanțele imprevizibile, păstrând mereu o viziune strategică globală, altfel riscă să devină vulnerabil la crize pe care nu le-a anticipat. Un exemplu recent care ilustrează aceste idei este Vladimir Putin și războiul său genocidal din Ucraina. În februarie 2022, Putin a lansat o invazie dezastruoasă a Ucrainei, subestimând grav atât reacția internațională, cât și rezistența ucraineană. Kremlinul a dovedit că este complet deconectat de la realitatea politică și militară din teren, crezând că războiul va fi o victorie rapidă și relativ ușoară. În schimb, invazia s-a transformat într-un război prelungit, care a atras sancțiuni globale dure și a deteriorat considerabil poziția Rusiei pe scena internațională.
Reflectând asupra acestor cinci trăsături fundamentale, —viziune strategică, integritate morală, pragmatism, autoritate și conștientizarea fragilității puterii – devine clar că lecțiile oferite de teoriile clasice și moderne despre leadership ne oferă un cadru suficient de solid de evaluare a candidaților în contextul alegerilor prezidențiale din România. Într-o perioadă în care superficialitatea și promisiunile fără substanță domină campania electorală, este esențial să ne concentrăm pe trăsăturile care definesc un lider capabil să facă față provocărilor ce se conturează deja pentru următorii cinci ani. Războiul din Ucraina, schimbările economice majore din Europa, riscurile interne legate de justiție și exodul tinerilor conturează un viitor incert. Tocmai de aceea, aceste trăsături nu mai pot rămâne doar teorie abstractă, ci trebuie să devină criterii practice pe care să le folosim în alegerea liderului capabil să navigheze România prin crizele actuale și să contureze o direcție stabilă și pozitivă pentru evoluția țării în perioada următoare.
Ce ar trebui să ne atragă atenția? Un candidat care nu prezintă o viziune strategică pe termen lung pentru a face față provocărilor globale și interne trebuie privit cu scepticism. Lipsa integrității morale, simpatia pentru modele ideologice autoritare și incapacitatea de a răspunde rapid la schimbările economice și geopolitice sunt semnale clare că un astfel de candidat va fi copleșit de realitatea politică și va încerca să se mențină relevant prin adâncirea clivajelor politice și crearea de instabilitate. În egală măsură, supraîncrederea exagerată sau ignorarea riscurilor internaționale, precum amenințările de securitate generate de războiul din Ucraina, indică un lider nepregătit să facă față presiunilor pe termen lung.
Cine ne poate inspira încredere? Un lider capabil să gestioneze aceste provocări trebuie să demonstreze o combinație de viziune strategică bine definită, un nivel intelectual ridicat, pragmatism în fața crizelor economice și integritate morală în gestionarea bunului public. Viitorul României în următorii cinci ani depinde de un lider care nu își irosește energia oferind divertisment de nivelul unui cămin cultural sătesc, ci de cineva capabil să ofere un leadership transformațional, orientat spre reforme reale și durabile. Avem nevoie de un lider capabil să articuleze un plan concret pentru a ancora țara în centrul sistemului politic și economic european și care să demonstreze suficientă determinare, curaj și capacitate de mobilizare publică pentru a implementa acest plan. Rămâne de văzut cine dintre candidații actuali va dovedi această capacitate, însă noi, ca votanți, avem obligația de a nu ne lăsa distrași de strategii de marketing politic frivole. Costurile geopolitice și economice ale unui vot iresponsabil vor fi resimțite de fiecare dintre noi, iar aceste costuri pot fi extrem de mari.
