Cel mai rău nu este neapărat să ai o conducere politică de care ești nemulțumit sau care ți-a trădat valorile și principiile pentru care ai votat-o, deși evident că asta îți lasă un gust amar. Cel mai rău nu este să vezi că tu, ca alegător, nu ai contat deloc, ci doar binele lor personal a fost determinant. Cel mai rău nu este să constați că tot ce îi interesează pe politicieni este un nou mandat. Cel mai rău, de departe, este să îți dai seama, cu luciditate, că nu există soluții și să realizezi că nici măcar nu mai ai ce aștepta de la alegerile care vin.
Când se instalează lipsa de speranță că, teoretic cel puțin, ar putea urma o alternanță la putere care să însemne o mare diferență în bine, o schimbare pozitivă a politicii („sustenabilă”, cum se spune european), nici măcar campania electorală nu mai reprezintă o perioadă așteptată cu interes.
Partidele sunt slabe și dezamăgitoare, de o parte și de alta. „Stânga”, „dreapta”, sunt vorbe în vânt, niște etichete fără conținut sau cu încrucișări bizare și incoerente de idei, dintr-o parte în alta. Și nici n-ar fi acesta cel mai mare minus al partidelor. La fel, meritocrația politică sau credibilitatea conducerilor, împinse spre zero. Oportunismul este la cote de vârf. Cel mai rău este că partidele nu se mai reprezintă decât pe ele înseși (lideri, candidați, membri și rude, clientela). Asta se vede cel mai bine când începe vânătoarea de noi mandate, în care politicienii se calcă în picioare unii pe alții și fac treceri uluitoare de la o combinație la alta, orbiți de disperarea de a nu rămâne „fără coledzi”.
Epoca Iohannis se încheie într-o derută generalizată, cu lideri care aveau înalte pretenții internaționale, planetare, căutându-și la final un mărunt job parlamentar, cu coaliții sulfuroase din care toți ar vrea să se sustragă la final ca să nu plătească oalele sparte, cu partide care au țipat insistent ani la rând că vor „fără penali în funcții publice” (nu se refereau la cei condamnați definitiv, căci asta nu ar fi fost nimic nou, ci la cei inculpați, trimiși în judecată etc.) dar care au renunțat brusc la principiu atunci când a fost vorba de „penalii” lor, fără să mai aștepte deciziile unei justiții decredibilizate la rândul ei, cu lideri și partide noi care ne promiseseră că vor schimba lumea dar după ce au ratat lamentabil pragul parlamentar fac mici combinații derizorii, doar-doar se salvează în parlament câțiva dintre fondatorii care au prins gustul mandatului de aleși ai poporului și care nu vor să se mai întoarcă „în producție” (cum se zicea pe vremuri), în fine, și cu o opțiune tot mai groasă numeric din ceea ce putem numi „noaptea minții”, care adună laolaltă frustrați, conspiraționiști, ipocriți, impostori, revoltați și mânioși, sau pur și simplu oameni naivi, pierduți în labirintul meschin al rețelelor sociale, care ajung să voteze fără să mai înțeleagă că își votează scufundarea și mai adâncă în mizerie, sau independenți care pescuiesc în ape tulburi și cred că acum le-a venit și lor timpul pentru „succes în politică”. Asta la capitolul parlamentare.
La prezidențiale, candidații care se anunță sunt fie oameni plați de partid, fără nicio meserie, doar niște activiști disciplinați care au avut răbdare zeci de ani, duși de valul susținerii interne și schimbării generațiilor și ajunși la un moment dat „șefii congregației” lor de interese, fie oameni cumsecade, care au făcut treabă bună în cariera lor profesională dar fără cine știe ce viziune articulată pentru țară (nu că ar fi fost în „job description” să o aibă) și care s-au trezit întâmplător în politică, fie „provinciali” în sensul intelectual al cuvântului, care zic și ei ceva acolo, „să fie bine, ca să nu fie rău”, amestecând gesturi și vorbe simpliste, din categoria „de toate pentru toți”, fie dușmani expliciți ai lumii, viziunii și ordinii politice în care ai crezut în ultimii 34 de ani și în care vrei să trăiești în continuare, fie pricepuți la vorbe goale dar peste care te aștepți să cadă în orice moment „scheletul din dulap”, dându-le jos stratul de vopsea de pe față, fie pur și simplu „duși cu pluta”. Cam aceasta este oferta 2024.
Nu, nu vrem președinți care au fost atât de slabi la învățătură încât le este jenă să vorbească de parcursul lor școlar sau universitar, nu vrem „foști” vopsiți occidental, copii ai nomenclaturii comuniste, beneficiari ai privilegiilor oferite de părinții lor și apoi dovediți atât de slabi moral încât s-au dedat cu ușurință tentațiilor de la interlopi, atunci când credeau că oricum nu mai contează și nu îi vede nimeni, nu vrem candidați conjuncturali, găsiți la repezeală dintre cei care au mai apărut cândva pe la televizor, chiar dacă sunt din categoria „populiștilor buni”, „de-ai noștri”, apăruți pe fondul crizei de lideri a partidelor, dar care din păcate nu știu nimic din ce ar trebui să știe serios un președinte care va sta la masa Consiliului European, Consiliului Nord-Atlantic sau a CSAT, și bineînțeles nu vrem nici smintiți, antioccidentali și filoruși care să schimbe direcția și opțiunea strategică a României, adică singurele lucruri bune care ne-au rămas de la vechea clasă politică a tranziției postcomuniste.
Desigur, lipsa oamenilor credibili în politică este gravă. Cea mai gravă. De la oameni pleacă totul. Dar nu e vorba numai de lipsa liderilor politici, ca persoane, sau a partidelor în sine. Lipsesc și formulele posibile de guvernare, în care să credem.
Ce majoritate parlamentară ne-am mai putea dori acum? A vrut cineva dintre noi, vreodată, PNL-PSD? Mai speră cineva dintre noi că ar putea funcționa PNL-USR? Vedeți vreo combinație de guvernare, din decembrie încolo, fără PSD? Mai este posibil vreun format de guvernare la care UDMR să nu se poată lipi, cu voioșie și devotament? Chiar își poate imagina cineva AUR ori SOS la guvernare? Evident că nu. Știu și ei asta, că nu vor guverna, dar un fotoliu în parlament tot ar lua. Dacă e democrație și Occident, măcar să criticăm confortabil, lăudând dictaturile Rusiei și Chinei în timp ce ne înfruptăm din beneficiile aduse de pluralismul politic, libertatea de expresie, bunăstarea din UE și la adăpostul NATO.
Dar, din altă perspectivă, îi place cuiva varianta dezastruoasă din Bulgaria, în care nimeni nu vrea să guverneze cu nimeni și se refac alegerile a șaptea oară în trei ani, din lipsa majorității parlamentare și a unei formule stabile de guvern, pe fondul fragmentării ireconciliabile a democrației?
Nicicum nu e bine. Nu ne plac cei din politică, dar nu ne plac nici cei din afara politicii, când sunt propuși sau tentați să intre. „Cine, ăla…? Care, aia…?” Nu ne plac partidele existente, dar ne este lene să facem altele noi și oricum nu avem încredere în nimeni și nici încredere că iese ceva sau putem schimba ceva prin implicarea noastră. Deci, mai bine nu facem nimic, nu ne complicăm viața și ne vedem de treburile noastre.
Nu ne plac alianțele de ieri și de azi, dar nu putem inventa peste noapte altele noi. Nu ne plac instituțiile publice și statulcând nu suntem în interiorul lor (guvern, administrație publică, parlament), dar toți ar cam vrea să ajungă acolo, dacă ar putea. Dacă vă uitați atent la CV-urile politicienilor, veți vedea că marea majoritate au și o perioadă în sectorul privat. Ei au reușit, deci, să treacă la banul public, la stat și în politică. Asta ca să lămurim și mitul/iluzia că, din start, „cei răi sunt la stat” și „cei buni la privat”. Pe de altă parte, știm foarte bine și că nu sunt toți politicienii la fel, că am fi nedrepți să punem semnul egal între ei, dar nu știm cum se face că cei virtuoși nu ajung la butoanele care contează cu adevărat.
Nu ne place cum arată democrația noastră dar știm că fără ea ar fi un dezastru, așa cum a mai trăit, din păcate, această țară, în istoria ei nefericită din secolul trecut.
Asta înseamnă să nu avem soluții politice. Am fost prea comozi după intrarea în NATO și UE și am ajuns aici. Ne-am dat singuri, ca societate, ca nivel de implicare, ca voință și putință politică, șah mat.
